Se afișează postările cu eticheta puțin patetism. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta puțin patetism. Afișați toate postările

luni, 15 noiembrie 2010

Lunea nu mă iubește, again.

Menționez doar că și azi, fiind luni bineînțeles, am mers la facultă de-ampulea(și m-am chinuit mult până am aflat cum se scrie de-ampulea, deși încă am dubii). Așadar, în fiecare săptămână, entuziasmul existențial, pofta de cunoaștere și bucuria de a fi scăpat de viciosul weekend, se termină, brusc, sec, fără zahar și fără droguri ieftine, fix după ce trag de clanța sălii de curs. A câcat iarași am venit degeaba la facultă. Ce fac? Hai să-l sun pe Teiu să-l combin de-o cafea în Funky. Și Teiu, când vine vorba de Funky nu comentează. Și așa ajung eu să pierd fiecare luni, sperând totuși că săptămâna viitoare voi duhni a știință mai mult.
.........................................................................*...........................................................................
 Nu știu dacă are legătură dar mi s-o făcut dor de liceu. Posibil să aibă treabă cu faptul că în Funky o pus Alifantis. Și Alifantis era prin esență muzica mea de cafea dimineața în Rynox, pe vremea când chiulul era încă un trill și când berea reprezenta încă o ocazie. Cu alte cuvinte, nu mi-e dor de liceul în sine ci de perioada în sine. Atunci îmi permiteam încă să fiu prost. Prostia era mult mai acceptată social. Dar nah, vorba aia, acum ajung și eu să spun la urmași că ”bacul e fix pula!” Și atunci nu credeam, nimeni nu credea. Era o impresie generală că după bac intri în Nirvana, că e cel mai important pas de trecere în viață. Dar eu n-am dreptul moral să mă plâng pentru că oricum îmi continui chiulul început în clasa 9a. Însă peste acest chiul se așterne precum zăpada în compunerea unei fetițe de clasa 4a, ideea de grijă, idee care precum multe altele nu le cunoșteam în liceu. Acum, deși în viața mea puțin lucidă nu s-au ivit schimbări vizibile observ că o mică schimbare de perspectivă. Banii mi se par tot mai puțini, în ciuda chinului(cam inexistent ce-i drept) enorm de a-i cheltui grijă, ziua de mâine parcă începe să conteze și bețiile de după ora 5 dimineața într-o zi de facultate încep să devină o problemă. Oricum, în 5 ani dacă doamne doamne nu se supără că i-am scris numele fără majusculă și mă lasă să-mi termin facultatea, o să zic la rândul meu că ”Liciența e fix pula!”
.............................................................................**.............................................................................
Mă simt snob știind că stau și scriu într-o cafenea, ca ăia doi poponari din Family guy care își citesc reciproc povestioarele scrise la Starbucks. Bine măcar că nu-s la Starbucks.
..............................................................................***.............................................................................

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Banii nu se dau decât pe rețetă...

Cu cât înaintez mai mult în nebuloasa studenției, cu atât noțiunea de bani și îndirect de proprietate privată îmi devine tot mai vagă și mai dubioasă. N-am să repet că sunt un om cariat de activități vicioase, care se pierde tot mai mult în fiecare zi, deși treaba cu banii are ceva legătură și cu asta.

În primul an am dus-o burghez, având și mai mulți bani de acasă, și bursă în primul semestru și destule ponturi de chestionare ori traduceri. Și mi-am permis să mă îngrop grijuliu cu un strat litosferic de alcool, tutun și otrăvuri de șobolani ori tranchilizante de elefanți. Am gândit idiot, teribilist și mi-am format un mod de viață care din păcate încă persistă. În toamna anului trecut, boem și romantic ca orice prost îmi ziceam eu mie că trebuie să mă învăț cu greul, că rău am nimerit în puful economicii și-n bursa sociologiei, c-o să mă stric. Și pentru a avea parte de greu, n-am învățat în semestrul I pentru a nu mai avea parte de bursă în semestrul II, și apoi să fiu mult mai motivat să-mi recâștig bursa. Un câcat! Nu pot înțelege acum, la un an după, ce câcat de gândire putea să fie aia. Am dat cu piciorul conștient, folosindu-mă de o listă bine lucrată de plângeri, ba că facultatea-i proastă și n-am fost destul de motivat, ba că eu nu sunt făcut să pot ține un ban, teorie care în că nu știu dacă am creat-o eu ori ea m-o creat pe mine, și alte tâmpenii, care mi-o încâlcit mintea și mi-o înmulțit problemele. Pe de-altă parte nu regret anul trecut. Toate enevimentele epopeice din 501, din Fire, de la lac ori de pe Cetățuie au și ele valoarea lor și o contribuit din plin la colorarea fenomenului studențesc. Însă eu în naivitatea mea, vroiam altceva.

După cum spuneam, am pierdut în mare măsură noțiunea banului. Când îmi vin banii toate pachetele de țigări încep să urle în magazine. Și trebuie să cumpăr un pachet pentru a se liniști apele. Totul începe cu un pachet de țigări, după care urmează cafeaua, apoi berea, apoi a doua și tot așa ajung să-mi pierd interesul față de banii rămași, care în continuare cer grabnic să fie cheltuiți. Dacă am prea mulți, prietenia mă obligă să dau cu împrumut, pentru a avea ulterior parte de prietenia altora. Încep să înțeleg pe pielea mea ce înseamnă criză economică, ce înseamnă să consumi fără să produci nimic, să observ că banii lichizi aproape că nu există, ei fiind înlocuiți cu-n tip de credit studențesc bine cunoscut: când unul are bani, îți împrumută, și la rândul său îți cere când nu mai are. Eventual acest schimb de credit se transformă într-un tip simpatic de comunism. Totul se împarte, se poștește, se împrumută reciproc, și nimeni n-are dreptul să fie nemulțumit de acest sistem, atâta timp cât face parte din el. Cel puțin asta e situația din mediul meu social, format dintr-un cămin mare și câteva crâșme adiacente. Și oricât m-aș distra în această situație, parcă n-aș vrea să persiste prea mult.

Începe să-mi fie tot mai rușine față de oamenii de vârsta mea, care deja nu mai cer bani de-acasă, care au reușit deja la 18-20 de ani să-și câștige un ban. În primul rând îi privesc cu stimă pe cei care ajung să cunoască banul și să-l cheltuiască pragmatic. Sunt conștient că pentru a ajunge într-o situație similară, să pot întreține măcar pe perioada căminului, trebuie să schimb multe, de la comportament, la principii și valori, și văd că încă multe din ele nu le vreau schimbate. Vreau să iau fiecare treabă, încet, cu pași mărunți, deși mai mult ca sigur nu-i cea mai bună variantă. Singura chestie de care am fost în stare o fost să cerșesc clickuri pe ads-urile de pe blog, ca ulterior, într-un viitor mai mult sau mai puțin relativ, să pot scoate și eu un ban, dintr-o chestie care-mi place.
Nu pot să zic prea clar de ce am deschis acest subiect, presupun că din lipsă de a face ceva productiv...

marți, 9 noiembrie 2010

Calm enervant.

În legătură cu ziua de azi, m-am dezbătut îndelung eu cu mine și am ajuns amândoi la concluzia că mai bine rămân acasă. M-o pălit din nou o stare de netezeală creierească care pare să rămână peste noapte. Aproape c-am uitat ce-a fost ieri, ce culori mi-au mângâiat ori zgâriat retina, ce grad de intensitate a avut vântul!? Dacă am văzut vreo tipă bună, ori dacă s-au spune glume faine. O fi fost și din alea.
 * Am plecat în Suceava miercuri seara, având bagaj mult îndesat cu chiloți foarte murdari. Ultimii chiloți pentru ultimul om, dar nu contează asta. Ideea care este, este că orașul era cu puțin mai săpat ca data trecută. Dar acum nu-mi mai păsa, am început să mă obișnuiesc cu el spart, cu eternele lui tranșee și capete de conducte și muncitori rotofei și foarte sârguincioși. Ca să rezum imaginea zic doar că o dărâmat Cinema-ul Modern, singurul cinematograf, măcar în teorie a Sucevei, loc față de care nu pot să zic că nu aveam un minim de atașament. Acolo am văzut primul film de cinematograf și în vreo două rânduri m-am alcoolizat pe acoperișul lui. În loc vor face un centrul cultural super pizdă plin de chestii și de cultură. În centru am observat că nenea Lungu s-o ținut de promisiunea lui milenară și o început să ne construiască, spre extazul nostru o ditamai parcarea subterană. Însă nu știu câți oameni știu de fapt pentru ce se sapă acolo. Majoritatea rămân pe ideea clasică cu pusul de conducte și țevi. Dar fără grijă încă se mai sapă pentru schimbat țevi. ”Marea canalizare” pare deja un proces veșnic, caracteristic pentru oraș și cu mare potențial turistic. În rest, crâșmele prosperă, țigăncile aleargă după tine să-ți vândă ”gratis” poze cu prea-sfinții și părinții își cumpără aparate de făcut pâine cu dulceață.
* Am ajuns înapoi în Cluj și am fumat mult.

joi, 23 septembrie 2010

Deci se pleacă la Cluj.

Deci se pleacă la Cluj și se profită de mica minune trimisă de Doamne Doamne. După cum mă lăudam la auzirea veștii, deja mi-am reglat conturile cu divinitatea: Dumnezeu există. Deci am cămin! În 16, ce-i drept dar fuck it, 40 lei pe lună. Acum așteptsă văd cât de mult o să-mi lipsească comoditățile burghezești din economica.
Deci se pleacă la Cluj. Însă acasă parcă tot e prea frumos. E frumos că-i comod, și după cum ziceam și mai devreme sper să nu-mi lipsească asta așa mult. Aș mai fi vrut măcar o săptămână în plus de făcut și gândit nimic.
Și dacă încep să mă apuc de tras linii, observ că apartamentul alor mei e cam singura chestie pe care-o las aici. Alex și Roxana pleacă în Anglia, ceilalți câțiva ce-o rămas prin preajmă au și ei la orașele lor de mers, iar Rynoxul pare tot mai îmbătrânit și mai trist. Mă întreb cum o să fie o venire acasă anul ăsta. Nu-mi propun să vin des, poate doar la crăciun, între semestre și la paști, dar și atunci mă tem că va fi ciudat. Ori va fi la fel și eu voi avea într-un sens mai mult sau mai puțin fals, alt aer și altă privire. Suceava nu se schimbă deloc, deși se sapă canalizări și se construiesc blocuri și șosele de centură. Ciudat. Aici timpul s-o terminat acum un an și ceva după ce-am dat bacul. Asta în cazul meu, fiecare cu timpul lui acuma, sunt și oameni care au timp și-n Suceava. But whatever n-are rost să nmă apuc de decojit pachete goale de țigări.
E interesant oarecum că anul trecut pe vremea asta era un adevărat ritual de plecare. S-a și bocit chiar. Anul trecut eram parcă încă un grup. Ne înțelegeam, ne vorbeam și ne vedeam nu doar întâmplător în Rynox. E trist când văd cât o rămas din vechiul grup. E trist când aud insistent de la cei din jurul meu că eu m-am închis și m-am distanțat de așa zis-ul grup. Și e trist când văd treaba asta pe fețele celorlalți. Eu m-am răcit de grup când am văzut că el nu mai este. De mult timp n-am mai mers în Rynox să stau cu oameni anume, ci am mers să stau în Rynox să fumez o țigară, să beau o bere și să schimb o vorbă.
...E interesant că eu devin mai optimist, mai stăpân pe mine și mai încrezător când aud povești triste și văd fețe mai triste decât a mea. Și am auzit multe povești triste în ultima vreme. Chiar iritant de multe. Fiecare îți sare în brațe și te întâmpină cu povestea lui tristă. Din seria de chestii complementare: berea și sticla, crâșma și bețivul, omul și povestea lui tristă; și multe alte armonii sociale care îți zglobesc inima.
Deci se pleacă la Cluj...

luni, 30 august 2010

Introducere de septembrie.

Începe să-mi fie frig la picioare, în semn de toamnă. Într-un fel sau altul am așteptat să treacă vara, perioadă pe care am comparat-o deseori cu o internare fără succes într-un sanatoriu. Recunosc că am avut nevoie de vară, anul devenind prea greu și iritant la începutul lui iunie.
M-am obișnuit ca începutul unui an să nu fie în decembrie ci în septembrie. Așadar am entuziasmul de New Years eve acum. În septembrie de-obicei se începe ceva: un nou an școlar/universitar, o nouă facultate un nou loc de muncă. În septembrie se adună lumea de la mări și țări și repopulează respectabilele crâșme. În cazul meu încep să se reînfiripească mici bucățele de entuziasm pierdute de ceva vreme. Sunt curios cum va fi noua facultate, dar nu înainte de a fi curios dacă voi putea copia la restanță și dacă domnișoara/doamna Fizeșan va onora increatul meu proiect cu 5. O chestie nouă pe care o credeam principiu inviolabil înainte e faptul că acum îmi place Clujul. Nu i-am simțit dorul pe parcursul verii, știam doar că o să trebuiască să mă întorc acolo cândva și sincer mă cam deprima gândul plecării. Clujul era sinonim cu restanțe, cu frica de a primi loc la cămin, cu ruperea din nou de lenea extrem de comodă a Sucevei. Dar acum deși niciuna din aceste chestii nu s-a rezolvat mă bucur mult c-am revenit. Mi-am adus aminte plimbându-mă până la primul magazin de pe Plopilor în cumpărare de țigări, de toate momentele nice and warm din orașul ăsta. Și de-abia după ce am fost copleșit de politețea mai mult decât ardelenească a vânzătorului de la magazin, o început să-mi fie dor de Cluj.
Entuziasmul meu de toamnă ține de-obicei ceva timp, pierzându-se după Revelion. E o situație care văzută în ansamblu poate fi considerată drept disperantă, deoarece oricât de fericit sunt în septembrie ajung mereu la fel de bolnav de viață în iunie. Și jocul e interesant că de fiecare dată sinceritatea entuziasmului de toamnă e la fel. Sper mereu că anul ăsta mă voi pune pe picioare, voi reuși chestii, voi scăpa de pesimism și deprimare. Și chiar sper și cred în asta. Însă într-un mod mereu tipic dar totdeaun a diferit față de data trecută, mi se fute fenq shui-ul. Observ că din chestiile propuse nu m-am ales decât cu încercări eșuate și cad în zilnice prosteli existențiale care mă îngroapă la rândul lor și mai mult.
Cu toate astea reușesc să mă târâi, să plutesc în semi-inundație dar să nu mă scufund.

luni, 28 iunie 2010

Gărgări flegmate-n ploaie...

...Ploaia câteodată are civicul rol de a spăla chestii. Dar ea, de cele mai multe ori, nu spală, ci udă și năclăiește...
...Așadar primul an universitar, dacă se poate numi așa, a fost năclăit și trimis la canal de ploile de iunie. Examenele cele ușoare au fost date, iar cele grele așteaptă cu nerăbdare luna septembrie. Și fără restanța/ele din toamnă,anul tot nu pare gata. Nici dacă scot și practica din calcul. Pare c-o fugit neterminat, și a lipsit ceva tot acest timp.
...M-am făcut c-am terminat anul și-am fugit acasă, lăsând în Cluj multe peturi de bere înăcrită, o cameră goală și încă jegoasă, datorii și multe amintiri neclare. Acasă am găsit ce-am vrut să găsesc. Lume adormită într-un Rynox atemporal, ploaie, mai multe străzi sparte ca de Paște, net bun și părinți care-și continuă divorțul început acum 25 de ani. Am ajuns în halul în care văd Suceava ca pe-o crâșmă în care mă ascund de chestiile alea de om mare. Și un mă refer la Rynox, la băut, la vorbării inutile, mă refer la un tot din ce în ce mai dubios pentru mine, în care mă simt tot mai laș. Și ajung să mă ascund tot mai mult, până în momentul când n-o să mă mai caute nimeni. Interesant moment va fi ăla.
...Ajung nu doar să fiu trist, ci pe deasupra să par trist. Asta mă oftică și mî face să fumez și să beau mult. Faptul că nu mai pot ieși între oameni cu moaca mea de om trist, că e prea tristă. Iar tristețea feței mele se bagă în seamă și îi provoacă pe ceilalți la socializare: Dar ce-ai pățit bă? Până acum nu erai așa. Eu cred că înnebunești, am văzut ceva nelalocul lui la tine...etc. Prin urmare tendința e de a rări ieșirile. Dacă tristețea mea îi inundă pe toți și răbufnește atât de violent, înseamnă că mai bine stau în casă. E totuși ironic să fii catalogat de trist, în rynox! Unde nah, nu pentru asta e crâșma? A sad guy, walking with he-s sad steps, going inside the bar, picking a table, ordering a beer, lighting a cigarette, drinking the beer, thinking about he-s fucking miseries while drinking the beer, listening some gibrish to forget about the shit, and on. Eu de asta vin în crâșmă cel puțin. Și presupun că nu-s ăla special...
...Am venit acasă pentru a reveni la vechile obișnuințe, pentru a sta cu ai mei, pentru a mânca mâncare caldă, pentru a mai vorbi cu vechile cunoștințe, și a asculta veșnicele sfaturi repetative ale lui tata. Și deși știam că fix asta se va întâmpla, totuși ajung să mă întreb, de-abia după 3 zile de când am venit, De ce dracu am venit? Ajung la concluzia că la mine în casă nu s-a întâmplat nimic, cât timp am fost eu plecat, că toți m-au așteptat 2 luni jumate pe mine, ca să-și continue vorbele...
...Nu-i așa ciuat cum pare la prima reacție, ironic e că așa ciudat trebuie să fie. Without a fucking sense...

joi, 13 mai 2010

După ce-am evadat de la reintoxicare...

Şi totul începea să miroase a boală. Singura explicaţie rămânea boala. Era una cu tentă serioasă şi pe de-altă parte cuminte, şi la urma urmei simplă. E una să spui că te simţi puţin deprimat din cauza unor mici eşecuri şi neîmpliniri, şi e alta să spui că eşti bolnav. Închizi gura lumii şi te mulţumeşti şi pe tine...Însă totul începea să miroase a boală pentru că de data asta lipseau vechile raţiuni, vechile explicaţii, frământări, planuri de viitor, revolte şi entuziasme. Totul ajunsese într-o ciudată linişte, o nepăsare clară...
...Încă persista neputinţa de a povesti, de a prezenta ori a descrie un fapt, de a închega o propoziţie cu un predicat, dar în primul rând subiectul persista să absenteze.
....
Iaşiul e cuminte ca un sanatoriu. Aglomeraţie caldă, bătrâni târâtori de geamantane grele, oameni cu ochi curioşi, atenţi şi dubioşi. Aseară, după cele 9 ore jumate de apăsat canapele cfr-iste am ajuns în sfârşit în capitala uitată a Moldovei. Pe tren am văzut mulţi munţi, am numărat 12 tunele, 21 de staţii, şi-am privit soarele cum urcă şi coboară. Am fumat cu naşu, om care aducea a ţigan, însă cu un limbaj de învăţătoare bună, şi aspect îngrijit. Omul poate în conştiinţa lui puţin naivă ne-o avertizat că amenda pentru fumatul în tren e de 7,5 mil şi că sunt foarte mulţi tineri rebeli care fumează ţigări preparate în tren. Noi am promis că vom sta departe de ei iar el a zâmbit părinteşte. Când am ajuns în gară la Burdujeni m-am simţit foarte ciudat, creierul meu fiind obişnuit să coboare. Aşadar ajuns în Iaşi, m-o impresionat rugina tramvaielor şi viteza lor agale. Clădirile erau la fel amărâte ca şi-n iarnă, iar un ţigănel m-o întâmpinat cuviincios:
- Nenea, dă-mi un ban!
- Scuză-mă dar n-am!
- eee, cum n-ai? Cum n-ai bă?
şi dacă ţigănelul cu pricina nu avea 4 ani, cred că-mi luam bătaie. Am ajuns în burghezul nou cartier Green park şi soră-mea m-o băgat în duş pentru derapizare...
...Hope will be for the a best! Or at least a random best...

luni, 19 aprilie 2010

Scriu dezordonat.

Inutil și plictisitor spus, că am uitat. Am uitat aproape tot și resturile nespălate de memorie apar doar la venirea insomniei. E un blank ce demult, în epoci puțin mai teribiliste avea statutul de dorință. Nu-mi vine să cred că acum ceva ani puteam să-mi doresc blank-ul. Mă amuz acum amintindu-mi și fumez mirat că-mi amintesc. Island blues e aluzivă, și doare cu cât e mai aluzivă. Dar cu toate cafelele fumate, era într-adevăr un timp de adolescență timpurie, în care chiar îl credeam pe Eminescu din Odă. Nu înțelegeam ideea de îmbătrânire, de delăsare, oboseală...de alcool. Eram poet(vorba vine), prozator, pictor, arhitect, om politic, urbanist, istoric, și mă jucam cuminte cu toate visele de mai sus, aruncate grămadă în sufragerie. Acum mă dor șelele gândindu-mă că din toate, nici măcar sociolog nu sunt. Nu mă vait, nici nu bocesc, că n-am mai mers la o înmormântare de mult timp. E scena cea mai tristă, demnă de multe șervețele. Că Popa a uitat să se plângă. Eram bun la asta odată. eram bun la multe.
...O fată înflăcărată de amoruri învechite ar spune că e astenia de primăvară. O fi, deși eu de-obicei eram destul de cu vlagă primăvara și nu-s obișnuit cu noua modă. Momentan îmi diluez cafeaua cu apă nobilă de chiuvetă. Mă diluez cu totul. Dar eu care n-am putut niciodată să fiu poet, nu am ce comenta frumos în domeniu. M-aș gândi că totuși mâine am școală și că viitorul prea-luminat de sociolog mă așteaptă. Însă eu, prin raționamentul meu am renunțat a mai gândi inutil. Și încă renunț.
Renunț să mai scriu în aceeași măsură cu cât devin mai prost și mai neinspirat. Rahatul ăsta de blog mă lasă frustrat, motiv pentru care, entuziasmul devine tot mai mititel, calitarea postărilor tot mai searbădă. M-am săturat să scriu un nimic despre nimicuri mai mici, să mă cac în metafore iritante despre o viață de student mizeră și banală, unde totul se reduce la a bea, și ulterior a borî nemulțumiri penibile de om ratat. Și renunț a mă revolta când ajung la concluzia că despre altceva chiar nu pot scrie, că ăsta mi-e vastul univers și asta mi-e inteligența.
...Și revin la blank, și sprijin tastatura precum sprijineau bețivii sec. XIX foaia și pana ruptă de la curul găinii...și continui s-o sprijin...și cam atât. Eu sprijin.

miercuri, 10 martie 2010

Calm normal alcoolizat.

8 martie o trecut cu destulă nebăgare de ori în seamă.Vorba lu Gheorghe, pentru noi ăştia girlless 8 martie e doar   zi inofensiv de neimportantă pe care o bem. Nici de bere nu pot zice c-am avut parte. O fost trist de-a binelea. 3 peturi amărâte, culese aleatoriu de la trecătorii 501-ului şi băute anemic printre veşnice gunoaie şi glume obligatoriu amuzante. Nu pot să zic că m-o apucat sentimentăraia nici când am ajuns în contact cu umblătoarea societate. Se cunoştea de-altfel că-i 8 martie: oameni şi femei plimbându-se cu mâinile încâlcite între ele, oameni care îşi aşteptau îngrijoraţi femeia la colţuri de stradă mondene, femei care alergau îngrijorate spre colţuri de stradă mondene, babe care îşi lichidau stocul de uscăciuni înflorate, şi alţi oameni îngrijoraţi care profitau de lichidările de stoc. Noi mergeam să căutăm robinete, n-aveam nici o treabă cu ce se întâmpla în jur. Ori am fi vrut să avem. Nu mai luasem robinete din vară, de când făcusem combinaţia cu Hrib şi nu pot zice că acum aveam un dor deosebit de dureros faţă de chestiile alea, dar 8 martie părea un moment destul de prielnic de a lua. De dragul neîmplinirii noastre spirituale, farmaciile erau închise, farmacistele grăbindu-se îngrujorate să ajungă la colţuri de stradă boeme...Aşadar ne-am supărat iar eu mi-am luat un pet de bere şi m-am dus acasă şi am plâns toată noaptea că n-am ţigări.
...A doua zi zicea lumea că-i ziua bărbatului, că atuncea is 40 de mucenici şi se beau 40 de pahare, şi simbolistica e simpatică ea aşa. Adică de ziua femeii, e o abundenţă roz de ghiocei şi multe alte floricele foarte frumoase, e plin de dragoste şi renaştere spirituală şi all that crap. De ziua bărbatului se bea! Simplu şi practic, fără prea multe formalităţi şi complicaţiuni birocratice. Şi recunosc că mahmureala de azi dimineaţă mi-o povestit că într-adevăr aseară-am băut. Iar eu mahmur întreb mahmureala: Ok, am băut, asta-i clar, asta fac în fiecare seară, dar aseară cu ce-o fost mai special? Măi n-o fost ceva anume, aţi băut, aţi cântat, aţi băut jucat poker ori aţi comentat la jocul altora, nah, ce vrei să-ţi spun mai mult? A, nah, e bine atunci!
O fost câţiva oşteni conservatori din armata noastră de beţivi care au respectat tradiţia şi au băut 40 de şoturi, dar nah, şoturi de bere, vorba aia, rachiul îi scump...
...Prea cinstita gazdă care şi-a riscat la pierzanie mândrul bârlog chemând o gaşcă haotică de derbedei însetaţi, trăia destul de burghez acolo pe Dorobanţilor. Apartamentul era mai mult decât mare, şi avea multe gadgeturi care îţi trezeau pofta curiozităţii. Se găseau chitări, bâte de baseball, gantere, statui din Micronezia şi multe alte jucării pentru copii.  Eu am adormit la un moment dat, dar sun sigur că restul au simţit multe miracole.
...Concluzia este tot legată de faptul că viaţa mea e o cocină tristă, nesătulă de evenimente monotone, deprimante şi seci. O agonie leneşă, şi o eternă aşteptare de şuturi în cur ori de alcool. Aş vrea multe chestii să   fie altfel colorate. Aş vrea la un moment să fiu eu în locul oamenilor grăbiţi pe care-i primesc cu atâta delectare. Să aştept o tipă la un clţ monden de stradă şi un tâmpit să mă vadă şi să scrie pe blogul lui necitit despre mine, iar eu să nu aflu niciodată cin e el şi ce scrie el. Lamentabil într-adevăr...
...Şi aşa va rămâne...schimbarea e încă vag percepută.

luni, 22 februarie 2010

Trecut la pers. a II-a

E un frumos mic acasă. Orașul e murdar de prea multă zăpadă clădită anemic fix în locul unde vrei să calci. Multe străzi, care de-obicei vara au asfalt, au acum pitoreasca priveliște de ulițe ale copilăriei, înfundate, umblate doar de picioarele îndrăznețe de cățeluși fără de casă. Crivățul și alte multe rude bine-intenționate ale lui, se plimbă boierește, înghețând cu atenție fiecare cîine trecător. Lumea e total inertă, iar singurele trasee umblate sunt drumul până în rynox și drumul până în piața mare la cumpărat țigări. În rest doar liniște și pace.
...Acasă oricum e o eternă impresie de mană cerească. Mâncarea e surpinzător de caldă și internetul nu are restricții. Totul aici ți se dă pe gratis, mama te sponsorizează, tata te ceartă părintește iar nenea de la cârciumă îți dă pe datorie tot ce-ți poftește inima. Fumezi țigări cu inițiale ciudate și gust aluziv, iar prietenii sunt nenumărați și mereu foarte buni...
....Cu alte cuvinte e un venit acasă în toată regula cu toate plictiselile lui, și lipsit de orice nostalgie. Sunt câteva faze care-ți atrag de fiecare dată același tip de atenție. Liceul în pauzele căruia ai stat 8 ani de zile, e o clădire cu moacă de spital, cu ceva copchii zăpăciți întrânsa. Nu merită la nici o ocazie mai mult decât o atenție. Pe foștii profesori îi recunoști în crâșmele de lângă școală, dar ei sunt prea beți să te mai recunoască. Domnul Cazacu spre exemplu, cufundat în licoarea sa geografică, nu prea și-o dat el bine seama cine l-o întrebat de sănătate. Bănuia el că-s vreun fost elev, dar nu știa exact din care categorie. Pe de-altă parte Tanti Viorica, matroana sfântă a anexei B, cea care de ani nenumărabili le face plinul domnului Cazacu și celorlalți indivizi cultivați la marginea paharului, m-a primit cu o oarecare bunătate. M-a întrebat de sănătate și eu i-am răspuns că n-am văzut-o. Tanti Viorica a avut mai mulți elevi decât domnul Cazacu.
....Am călcat pe 6 Noiembrie mult. E o stradă ciudată 6 Noiembrie. Să demonstrez că-i ciudată nu pot. Sunt case, pe partea stângă mici, pe partea dreaptă mari, apoi mai sunt niște gropi și încep blocurile. E lipsită de cea mai esențială valoare estetică. Nu sare nimic în ochi dar ceva te face să te uiți în dreapta, în stânga ori înainte, într-o căutare instinctuală a deosebitului. Sunt zile la rând când vin acasă și pe altă stradă nu apuc să calc. Acasă-Rynox, Rynox-Acasă. Puține alte puncte de interes.
....Deci vii de-acasă, vântul te împinge pe 6 Noiembrie la vale, și Rynoxul așteaptă la capătul străzii, mereu ascuns viclenește după dubița albă. Crâșma e mai obosită decât astă vară când ai părăsit-o și înșelat-o repede  cu altele, mai bine vopsite și mai scumpe. Fiecare bețiv e cuminte la locul lui, face aceleași lucruri și arată la fel. Vechii cunoscuți de-o vârstă cu tine îi simți bătrâni și triști. Bătrâni cum îi vezi, ei încă aparțin perioadei liceului. Facultatea lor, aflată puțin mai la vale de casă, e doar o școală nouă, mai serioasă și mai importantă. Facultatea ta e în primul rând altă viață, n-o prea vezi ca pe-o școală în nici un caz. ...E de înțeles că te simți superior lor. Tu ai timpul tău acum,  iar prezentul lor îți este ție trecut. Nu ești mândru de asta, dar indiferent ești privit ca om mândru. Replica ”Ai scăpat la facultate și acum faci pula mare!” continuă cu tristețe să persiste în privirile ascuns frustrate ale celor din jur. Și bineînțeles că nimeni nu te acuză pe tine, nici tu nu te poți plânge de ceva concret, dar se vede că indiferent de situație nu prea mai ai multe chestii în comun cu acești oameni, pe care înainte îi ai aveai în ochi zi de zi. Și răceala nu e confortabilă. 
....Momentele bune sunt rare și mici, dar demne. În rynox deseori nu există timp, și lipsa de timp adunată cu bere readuce tente de prietenie. După câteva zile cu bere și fără timp, te molipsești de acel dulce stil clasic al vieții de crâșmă. Pentru ceva timp chiar te simți din nou ca într-a 12a, și auzind vorbindu-se de proba la română, te miri când realizezi că tu ai dat-o deja. Și nu mai vrei să pleci la Cluj, nu vrei pat de cămin jegos. Călătoria de 7 ore cu Timișoara-Iași ți se pare o nedemnă pedeaspă a existenței. Și în momentele respective nu înțelegi cum tu ai la 330 km un pat nefăcut și o școală cu examene încă nedate. Așadar îți amâi plecarea, te apucă idei frumoase de boemie și îți arunci energia și banii de drum pe niște momente menite să-ți alimenteze ulterior dorul de casă. 
...Faci plimbări inutile cu autobuzul, îți înfigi picioarele doar acolo unde zăpada cere găurită, intri și ieși din case străine, bei enorm și fumezi monstruos, în final te obosești cât de tare poți, pentru a dormi pe tren. 
....Călătoria e curată și perioadele de somn scurtează distanța. Ajungi pe peron și îți dai seama că în ciuda tuturor reacțiilor anterioare, ți s-o făcut dor de Cluj. Alergi foarte urban spre stația de taxi, te bați cu ceilalți studenți, la fel flămânzi pentru transport ca și tine, intri în mașină și începi o discuție foarte complexă pe tema vremii, cu taximetristul. Taximetristul nu-ți mai ia în seamă accentul. Te simți de-al casei.

Postare de umplutură...

Nimic n-o să se schimbe! Cel puțin asta e impresia.
...Am terminat sesiunea, evenimentul descris cu atâta patimă și furie. Am luat examenele cu note prea banale pentru a fi amintite. Am mers acasă o săptămână și la fel, șederea fu nedemnă de amintit. Am promis că mă prezint entuziast la măriri și la restanță și am ajuns în final să trec beat și dezorientat, doar restanța. Nici nu știu încă dacă am luat-o. M-am împotmolit de tot într-o rutină zilnică demnă de toată lenea. Am văzut și revăzut filme. M-am obișnuit să adorm pe Starwars: The revenge of the sith și să mă scol cu gândul că mai sunt episoade din How I met...E o lene banală, lipsită tot mai mult de-o oarecare doză de conștiință. Am reînceput să beau vodkă și să rezem din nou pereți de crâșme, comunicând cu la fel de triștii omuleți înconjurători, nimicuri, formalități, glume din ce în ce mai searbede. Camera s-a umplut înapoi de jeg, dar un jeg mai trist decât până acum. Uit în continuare cuvinte și ajung să pot vorbi doar după o sută de vodkă. Mi-e tot mai rușine să mă exprim, simțind o nouă adolescență zăpăcită. Ajung la concluzia că am scăpat de ticul verbal cu ”chill” din toamnă și l-am înlocuit cu ”fucked up”.
...N-am deschis blogul de ceva zile. Mi-am format o frică nemulțumită vis-a-vis de scris. Nici acum nu mă simt prea mândru să-l updatez doar așa de umplutură, să rămân în pas cu moda. Aștept șutul magic, o lamă de ras, un frizer bun, și bani de țigări. Aștept să mă împac cu blogul. Mâine încep cel de-al doilea semestru, și de bine de rău e singura noutate de pe listă...

marți, 3 noiembrie 2009

Pereţi?!!?

Aşa, muşcă pereţii băi! Muşcă pereţii! Fii nervos bă! Sparge. rupe tot, distruge, ucide, ucide-o! Omoară-i pe toţi bă. Şi la urmă tremură-ţi piciorul ca handicapatu'. Foieşte-te dacă nu poţi urla. Hai, repede şi haotic, când pe-o parte, când pe cealaltă. Fugi Bă! Du-te să nu te prindă, să nu te faci de râs bă! Du-te şi şterge-ţi flegma de pe faţă!...Aşa...nu mai ai ce face altceva...continuă să-ţi tremuri piciorul, aşa spasmatic! Hai fă pe schizofrenicul, mândreşte-te cu frustrarea! Tu esşi frustratul! Tu eşti geniul şla insomnic, paranoic şi mai şi deştept pe deasupra. Acum laudă-te că eşti treaz la ora asta şi nu poţi să dormi. Laudă-te mâine la facultă că n-ai dormit toată noaptea. O ă prindă la pizde băi! O să te ia drept boem! E fain bă, merită! E super tare ce faci. Adică plm, ai insomnie, păi eşti un gânditor, ai mintea prea încărcată de gânduri mistuitoare, âmpovărătoare şi adânci. Da bă, e bine...e bine! Super tare...
*
Gata? Nu mai? Nu mai zgârii pereţii? Dar cum de băi n-ai aruncat cu pereţi pe geam? Cum dracu să nu faci asta? Adică eu aş face-o dacă aş fi în locul tău. Nu mai tremuri piciorul....hai că evoluăm! Cica, cica...Ne calmîm? aşa, uşurel, uşurel, să nu rănim pe cineva. Evităm cu grijă pereţii, nu-i muşcăm că nu-i frumos. ei sunt cuminţi. Hai să fim la fel de cuminţi ca ei. Respirăm, respirăm adânc. Nu, nu, nu încercîm să ne aducem aminte nimic urât. Câmp cu flori, mulţi bani, casă veche cu bibliotecă mare, cea mai mare biliotecă. Gândeşte-te la România mare mare...de la Tisa până la Bug, din Pocuţia până în Balcani. Bucureşti cu 6 mil. de locuitori şi clădiri de 300m înălţime. Păi cred şi eu că ustură ochii, e 6 dimineaţa. Oră de culcare. Lasă ti Iaşiul, că erai tu la Andreea şi stăteai treaz şi te jucai la calc, nu miroase ca la Andreea, nu miroase a nimic, nu trebuie să te gândeşti la ce miroase. Poezia? Nu, lăsăm şi poezia. Asta nici măcar nu-i poezie. am scris-o ca să mai transpirăm oleacă, să adormim ochii. Lasă! Nu, n-o publicăm pe roliteratura ca nu ne-o primeşte. O punem pe blog. Băi, vezi dimineaţă ce-ai scris, lasă acum. Lasă pixul jos bă, nu înţelegi? gata, ajunge omule! Nu mai bei cafea la ora 12!

marți, 2 decembrie 2008

Reflectare

Nu mai am demult pretenţia că pot scrie ceva citibil. Nici nu ştiu dacă am avut vreodată egoismul si increderea că scriu bine nici măcar dacă am sau nu potenţial. Majoritatea încercărilor de literatură scrise le-am descosiderat, exagerând mereu lipsa de valoare a creaţiilor mele. Au fost unele care mi-au plăcut şi pe care le-am păstrat. Le recitesc ocazional şi îmi tot zic că am involuat nemaiavând puterea acum, de a scrie aşa ceva. Obiectiv analizând tot ce-am scris nu iese din tiparul ideilor şi motivelor adolescentine, deci valoare mare nu pot avea ci poate doar potenţial.
...Mă plâng des de faptul că nu am mai scris ceva demult. Şi tot dau vina pe lipsa de idei din creier, care refuză să producă. M-am plictisit să povestesc. Tot ce am putut scrie frumos ţinea de naraţiune. Is bun de basme. Atât. Şi mă enervez că nu mă apuc de piese de teatru ori măcar de nişte schiţe. Nu vreau să scriu ceva diferit ori cu idei mai evoluate pentru a fi apreciate critic. Vreau să scriu ceva ce n-am mai scris pentru ca apoi să-mi pot comenta singur creaţia. Şi dacă după mine va suna bine, atunci se va băga la colecţie şi se va reciti pentru tot parcursul vieţii şi îndeosebi la pensie.
...Şi totuşi mi-e frică şi n-am trebui să-mi fie.

joi, 21 februarie 2008

ora 17 fără ceva, 21 feb, 2008

...Răsfoiam caietul de istorie pentru a revedea şi planifica lecţiile necesare pentru olimpiada de sâmbătă, şi pe antetul foii am văzut scris de trei ori "Je t'aime!" iar mai jos "Je t'aime aussi!" Mi-am recunoscut după câteva clipe de admiraţie vinovăţia pentru acele 3 expresii scrise în antet iar dedesupt scrisul ei. Am zâmbit, am admirat cuvintele aducându-mi aminte de perioada în care au fost scrise.
...Însă imediat am întors pagina înapoi trezindu-mă revoltat de ceea ce văd. Bineînţeles că am savurat câteva secunde ironia sorţii mele de ratat. Apoi, schimbându-mi moaca într-una serioasă şi mândră, mi-am zis: "N-am nevoie de Je t'aime-uri acum! Am lucruri mai importante de făcut!" Poate că m-am minţit zicând asta sau poate am fost chiar sincer, oricum emoţia reîntâlnirii cu trecutul s-a dus, iar eu îmi voi continua treaba...

sâmbătă, 9 februarie 2008

Fragment de prostituţie sentimentală

9 februarie 2008, sâmbătă dimineaţa, 00:32
....E ciudat că nu regret încă. Ştiu c-o să vină şi-l aştept cu braţele deschise. Mă simt neom fără el, şi dacă stau să îmi aduc aminte, neom am fost de când m-am despărţit de Ea. Îi zic Ea pentru că a fost prima şi alta în afară de ea nu este încă…
....Aşa arată, aşa simte şi aşa trăieşte un om care din păcate şi-a văzut una dintre dorinţele obsesive îndeplinită. Am vrut să fiu cu ea, s-o sărut, s-o ţin de mână, să mă pierd în sălbăticie şi să dorm în acelaşi pat cu ea. Sexul nu l-am vrut şi poate de aceea nu s-a întâmplat. Nu pot înţelege, nici imagina un asemenea lucru cu Ea.
....Şi totuşi, s-a întâmplat şi s-a terminat sec. La aproape o lună de când ne-am despărţit încă nu pot realiza ca s-a sfârşit. Punctul a fost prea punct, totul s-a desfăşurat prea previzibil.
....Ea a vrut să fie cu mine poate, nu ştiu, nu pot decât bănui, dar eu am vrut. Nu mi-am imaginat niciodată cum am arăta noi doi după 1 an, doi sau 10 de stat împreună. O relaţie lungă sau o căsnicie cu ea mi-au părut şi încă par imposibile. Am fost simpatic până acum, a fost un moment de două luni care începea deja să-şi piardă farmecul, şi s-a destrămat. Eu l-am destrămat...poate pentru că ţineam prea mult la moment şi nu vroiam ca el să se piardă în monotoneitate...
....Vreau să reînceapă jocul? Nu cred. Nu ştiu! Nu pot zice un da sau un nu categoric! Ce-i drept începe să-mi fie dor de Ea. Mi-e dor să vorbim, să ne contrazicem şi să ne jignim în felurile noastre speciale de a jigni, ea cu sarcasmul, eu cu ironia...
....Încă nu-mi pasă cum se simte Ea! Dacă mai simte, dacă îi e dor, dacă mai vrea sau nu ceva de la mine.
....Singurătatea acestei luni, de pe 12 ianuarie şi până acum a fost plină de isterii, psihoze, resemnări şi plictiseli, însă nu am dat vina pe ea pentru aceste stări...
....Statul în faţa calculatorului 4 ore încontinuu m-a afectat psihic. Gândurile mi le simt împrăştiate, ţigara nu mai are efect calmant şi încredere n-am nici în ceai sau în romanul simpluţ al lui Sebastian Barry.
....Nebun n-am devenit, nici bolnav, însă am slăbit, am slăbit atât de mult încât am pierdut o lună întreagă nefăcând nimic.
....Lipsa ei de lângă mine m-a făcut să simt în fiecare zi nevoia unei femei cu care să stau, s-o privesc şi să-i vorbesc. Am băut multe cafele doar în compania unor fete, pe care în majoritate le cunoşteam de mult. În fiecare zi am stat la masă cu altcineva, fără să-mi propun asta. În general conversaţia se repeta de la o zi la alta. Am vorbit aceleaşi chestii cu fiecare în parte şi în mare am trezit sau retrezit simpatia în cele care nu mă cunoşteam sau care mă uitaseră. Sincer, nu mi-o păsat şi încă nu-mi pasă ce reputaţie mi-am creat în ochii fiecăreia, însă eu personal am rămas plictisit după fiecare întâlnire de acest gen. Nu m-o surprins niciuna, nu am aflat lucruri noi şi nimic nu m-o fascinat la ele. Adolescente simple, plictisite toate, drogate de rutina cu care s-au obişnuit: rutină în viaţa socială, şi-n aia sentimentală sau familială. Şi stau să mă întreb acum, chiar nimeni nu dă un semn de schimbare, de trezire? Sau asta n-o să se întâmple şi n-o să văd niciodată la nimeni.
....Eu nu sunt mai breaz ca ele, sau ca restul de acest tip. Şi eu mă simt copleşit de rutina pe care mi-am creat-o fără să vreau. Mă simt bântuit de 2 ani de aceeaşi femeie şi oscilez între ea şi cealaltă S la fel cum oscilez între Rynox şi Blue...
....Gândurile mi se dilată din ce în ce mai mult şi un lapsus mare de tot îmi acoperă toată memoria deja împăienjenită…
....Dar să mă reîntorc la subiectul Ea, dacă tot cu ea am început.
....Am mărturisit deseori ca nu vreau să vorbesc cu Ea pentru că nu am ce să-i spun. Nu aş avea puterea, curajul sau cheful de a deschide un subiect de discuţie. Ea poate-l va deschide, poruncindu-mi să-mi cer scuze pentru acea scenă care, posibil s-o bântuie încă. Poate cine ştie în felul ăsta ea n-a terminat cu mine, vrea să-mi cer scuze şi apoi se va împăca şi ea cu trecutul.
....Eu bineînţeles că n-am s-o fac. Nu din teribilism ci pentru că dacă aş face-o ar însemna să-mi cer scuze că am ţinut la ea, că am iubit-o şi că n-am vrut s-o las aşa pur şi simplu.
....A fost o dovadă de disperare din partea mea şi ea avea dreptate să mă dea dracului, însă nu în felul ăsta, nu hoţeşte, cu jumătate de gură şi de înţeles. Concluzia e că eu am avut voinţa să fac ceva: am ţinut-o strâns de mână, am bruscat-o, am urlat la ea, chestii radicale care trebuiau făcute într-un fel sau altul.
....E 01.15 noaptea iar eu mănânc castraveţi cu roşii. Oboseala persistă, însă starea de somnolenţă n-a apărut încă. Îmi voi face si un ceai până la urmă.
....Legumele mâncate îmi aduc aminte de vară. Mi-e dor de ea. Mi-e dor de-o noapte caldă când te poţi plimba pe-afară, te poţi întinde pe iarba pişată a vreunui solar, sau în cel mai bun caz te poţi duce pe deal fără să te înglozi. asta dacă ai noroc să nu se ia toţi câinii după tine.
....Cu cealaltă S am vorbit în mod obsedant, dar de-obicei pe mess şi mi-o dăunat. Cred c-am s-o las în pace şi până luni, la şcoală. I-am dat prea multe sfaturi, chiar prea multe. Şi chiar nu mai am ce vorbi cu ea pe mess...

marți, 4 decembrie 2007

O bucata de pizza borata, restul inca nu-i borata...

...Nu am ce sa scriu. Nu sunt destul de comod pentru a scrie. Mi-e cald, iar la picioare mi-e frig. As scrie despre problemele sociale de azi...dar nu am puterea sa incep subiectul...deoarece nu m-as mai opri si as termina sec creand o mare pizza din care nu intelegi nimic si unde ideile sustinute se bat cap in cap. Despre ea nu scriu, mi-am rezervat celalalt blog pentru ea.
...Senzatia de ceata mi-o trecut, iar in locul ei o revenit lenea. Ma simt dependent de cuvantul nu pot, sau de expresia "nu are rost". Asa ca ce rost are sa scriu doar pentru a ma plange? Ma plang destul, n-ar trebui sa ma plang si pe net...
...Azi e o zi ploata, deci uda si inorata. Deci nimic de zis despre ea. Pe asa o zi nu trebe sa stai afara, doar copchii teribilisti ce se simt romantici-melancolici stau sub ploaie sa raceasca. Nu zic, ca nici eu nu's prea departe de ei, dar eu personal prefer o crasma cu mult fum si cu cafea buna, sa ma innec in fum si-n aroma cafelei. Pacat ca-n orasul asta e o singura crasma care in mare respecta dorintele mele, dar care nici pe departe nu-i romantica.
...Daca tot am pomenit subtil de Rynox, hai sa mai vorbesc putin despre el....deci...
...Rynoxu' pentru mine este crasma cea mai buna din oras. Si poate sunt oameni care imi sustin alegerea. Ma atrage prin multe lucruri. In primul rand acolo e singurul loc unde ma simt in intimitate, unde pot sa-mi beau cafeaua, singur la masa, in liniste, fara ochi care se holbeaza beti la tine. Nu zic, are si zile proaste crasma, cand e vizitata de oameni care nu prea se potrviesc atmosferei. Imi place rynoxu' si pentru cafea. Nu am auzit inca om care sa spuna ca iti da cafea proasta. Toti respecta cafeaua si unii vin acolo doar pentru cafea. E buna intr-adevar, pentru ca e facuta la ibric nu la automat. Zatul oricum nu conteaza.
...Muzica este un serios element de atractie. Se poate spune ca-i o crasma rock, dar i se potrvieste si alte genuri de muzica, mai putin rap[manele nu le pun la socoteala]. In fine, ma simt destul de penibil descriind rynoxu' in lipsa de alt subiect. Oricum, pe vremea asta mi se pare cel mai bun loc in care sa te afunzi si sa uiti de tot si sa te regasesti pe tine:>
...Dar de ajuns cu pierdutul timpului, am teza la romana....