Nici eu n-am înțeles ce-am vrut să scriu,dar hai să postez, mai schimb oleacă peisajul...

Pauză mijlocie la scrijelit de litere, la încercat fraze și idei care iubesc inteligența ori bălegi din alea ce se mai citesc în ziua de azi. Nicidecum în cea de ieri. În cea de ieri nu se făcea nimic, se încerca a se lua aer cât mai curat și se mânca pate cu pufuleți. Apoi se fuma catana și se futea tot meciul.

Anyway m-am răcorit, cheltuind mulți bani mai mult sau mai puțin exagerați. Bineînțeles c-am băut. Dar am băut cu măsură, oprindu-mă conștiincios de fiecare dată când mi se făcea pofta să fumez. Așadar, vrea cineva chestii clare de la mine? N-am copt nicio chestie clară, nu am culori, nu vreau să termenul de” coptură galbenă” și  cel de ”perdeaua mamei tale” în aceeași propoziție, în așa fel încât să formez vreo ironie. Nici nu mai am pretenția de a clarifica ceva, de a începe povestioare cu zâne ce se cred feministe, mint că sunt futute și fac cât mai multe poze frumoase. Dar whatever, era ideea de ceață. Ideea de ceață mereu m-o încântat și mi-o făcut să-mi clădesc imagini simpatice.

Nu mai vreau realitate, deși îmi afirm clar ipocrizia situației spunând asta. Adevărat este că încep să am tot mai multe găuri de realitate, la fel de adevărat e că voi mai face încă câteva. Regret aceste găuri că nu sunt mai colorate. Deci mi s-o acrit de realitate. Și nu fac apel la droguri, nici nu încerc să mă scot, deși poate pare că fac asta. Nu mă pot eu lăuda că până acum am fost un mare observator, jucător ori comentator al realității. Comentator nah hai să zicem. Dar niciodată nu mi-o plăcut banalul, nu am suportat rutina, societatea mi s-a părut că se joacă mereu în spatele aceluiași bloc, într-un mod tâmp, cu bancuri triste și acțiuni cât se poate de previzibile. Acum, nici nu mai înțeleg de ce m-am chinuit, ori măcar mi-am dat mie impresia că mă chinui, să înțeleg ori să mă integrez în lumea de-afară. Lumea de-afară e demnă doar de vomă, pișat, coptură galbenă, găinaț de cioară de Hașdeu și înjurături de tirist. Și multe alte decorații de genul. 

Dar nimeni să nu creadă că sunt revoltat. Nimeni să nu mai creadă. 

Îmi propun în continuare o vacanță, mică, subtilă și spontană. Nu trebuie explicate multe, trebuie vacanță. Vreau vacanță de la stat degeaba. Nu mai pot.

Lunea nu mă iubește, again.

Menționez doar că și azi, fiind luni bineînțeles, am mers la facultă de-ampulea(și m-am chinuit mult până am aflat cum se scrie de-ampulea, deși încă am dubii). Așadar, în fiecare săptămână, entuziasmul existențial, pofta de cunoaștere și bucuria de a fi scăpat de viciosul weekend, se termină, brusc, sec, fără zahar și fără droguri ieftine, fix după ce trag de clanța sălii de curs. A câcat iarași am venit degeaba la facultă. Ce fac? Hai să-l sun pe Teiu să-l combin de-o cafea în Funky. Și Teiu, când vine vorba de Funky nu comentează. Și așa ajung eu să pierd fiecare luni, sperând totuși că săptămâna viitoare voi duhni a știință mai mult.
.........................................................................*...........................................................................
 Nu știu dacă are legătură dar mi s-o făcut dor de liceu. Posibil să aibă treabă cu faptul că în Funky o pus Alifantis. Și Alifantis era prin esență muzica mea de cafea dimineața în Rynox, pe vremea când chiulul era încă un trill și când berea reprezenta încă o ocazie. Cu alte cuvinte, nu mi-e dor de liceul în sine ci de perioada în sine. Atunci îmi permiteam încă să fiu prost. Prostia era mult mai acceptată social. Dar nah, vorba aia, acum ajung și eu să spun la urmași că ”bacul e fix pula!” Și atunci nu credeam, nimeni nu credea. Era o impresie generală că după bac intri în Nirvana, că e cel mai important pas de trecere în viață. Dar eu n-am dreptul moral să mă plâng pentru că oricum îmi continui chiulul început în clasa 9a. Însă peste acest chiul se așterne precum zăpada în compunerea unei fetițe de clasa 4a, ideea de grijă, idee care precum multe altele nu le cunoșteam în liceu. Acum, deși în viața mea puțin lucidă nu s-au ivit schimbări vizibile observ că o mică schimbare de perspectivă. Banii mi se par tot mai puțini, în ciuda chinului(cam inexistent ce-i drept) enorm de a-i cheltui grijă, ziua de mâine parcă începe să conteze și bețiile de după ora 5 dimineața într-o zi de facultate încep să devină o problemă. Oricum, în 5 ani dacă doamne doamne nu se supără că i-am scris numele fără majusculă și mă lasă să-mi termin facultatea, o să zic la rândul meu că ”Liciența e fix pula!”
.............................................................................**.............................................................................
Mă simt snob știind că stau și scriu într-o cafenea, ca ăia doi poponari din Family guy care își citesc reciproc povestioarele scrise la Starbucks. Bine măcar că nu-s la Starbucks.
..............................................................................***.............................................................................

Banii nu se dau decât pe rețetă...

Cu cât înaintez mai mult în nebuloasa studenției, cu atât noțiunea de bani și îndirect de proprietate privată îmi devine tot mai vagă și mai dubioasă. N-am să repet că sunt un om cariat de activități vicioase, care se pierde tot mai mult în fiecare zi, deși treaba cu banii are ceva legătură și cu asta.

În primul an am dus-o burghez, având și mai mulți bani de acasă, și bursă în primul semestru și destule ponturi de chestionare ori traduceri. Și mi-am permis să mă îngrop grijuliu cu un strat litosferic de alcool, tutun și otrăvuri de șobolani ori tranchilizante de elefanți. Am gândit idiot, teribilist și mi-am format un mod de viață care din păcate încă persistă. În toamna anului trecut, boem și romantic ca orice prost îmi ziceam eu mie că trebuie să mă învăț cu greul, că rău am nimerit în puful economicii și-n bursa sociologiei, c-o să mă stric. Și pentru a avea parte de greu, n-am învățat în semestrul I pentru a nu mai avea parte de bursă în semestrul II, și apoi să fiu mult mai motivat să-mi recâștig bursa. Un câcat! Nu pot înțelege acum, la un an după, ce câcat de gândire putea să fie aia. Am dat cu piciorul conștient, folosindu-mă de o listă bine lucrată de plângeri, ba că facultatea-i proastă și n-am fost destul de motivat, ba că eu nu sunt făcut să pot ține un ban, teorie care în că nu știu dacă am creat-o eu ori ea m-o creat pe mine, și alte tâmpenii, care mi-o încâlcit mintea și mi-o înmulțit problemele. Pe de-altă parte nu regret anul trecut. Toate enevimentele epopeice din 501, din Fire, de la lac ori de pe Cetățuie au și ele valoarea lor și o contribuit din plin la colorarea fenomenului studențesc. Însă eu în naivitatea mea, vroiam altceva.

După cum spuneam, am pierdut în mare măsură noțiunea banului. Când îmi vin banii toate pachetele de țigări încep să urle în magazine. Și trebuie să cumpăr un pachet pentru a se liniști apele. Totul începe cu un pachet de țigări, după care urmează cafeaua, apoi berea, apoi a doua și tot așa ajung să-mi pierd interesul față de banii rămași, care în continuare cer grabnic să fie cheltuiți. Dacă am prea mulți, prietenia mă obligă să dau cu împrumut, pentru a avea ulterior parte de prietenia altora. Încep să înțeleg pe pielea mea ce înseamnă criză economică, ce înseamnă să consumi fără să produci nimic, să observ că banii lichizi aproape că nu există, ei fiind înlocuiți cu-n tip de credit studențesc bine cunoscut: când unul are bani, îți împrumută, și la rândul său îți cere când nu mai are. Eventual acest schimb de credit se transformă într-un tip simpatic de comunism. Totul se împarte, se poștește, se împrumută reciproc, și nimeni n-are dreptul să fie nemulțumit de acest sistem, atâta timp cât face parte din el. Cel puțin asta e situația din mediul meu social, format dintr-un cămin mare și câteva crâșme adiacente. Și oricât m-aș distra în această situație, parcă n-aș vrea să persiste prea mult.

Începe să-mi fie tot mai rușine față de oamenii de vârsta mea, care deja nu mai cer bani de-acasă, care au reușit deja la 18-20 de ani să-și câștige un ban. În primul rând îi privesc cu stimă pe cei care ajung să cunoască banul și să-l cheltuiască pragmatic. Sunt conștient că pentru a ajunge într-o situație similară, să pot întreține măcar pe perioada căminului, trebuie să schimb multe, de la comportament, la principii și valori, și văd că încă multe din ele nu le vreau schimbate. Vreau să iau fiecare treabă, încet, cu pași mărunți, deși mai mult ca sigur nu-i cea mai bună variantă. Singura chestie de care am fost în stare o fost să cerșesc clickuri pe ads-urile de pe blog, ca ulterior, într-un viitor mai mult sau mai puțin relativ, să pot scoate și eu un ban, dintr-o chestie care-mi place.
Nu pot să zic prea clar de ce am deschis acest subiect, presupun că din lipsă de a face ceva productiv...

Și-am trântit niște poze.

Evenimentul uber idiot cu răpirea elefănțelului m-o bulversat într-un oarecare fel existența și totodată cheful de a scrie. Aștept să vină la ușă un gabor și să-mi zică că sunt arestat pentru furtul elefănțelului Gimbo, mascota favorită a clubului Havana și risc o pedeapsă cu închisoarea pe viață, ori eventual până la o grațiere din partea lui Băsescu. Dar până atunci vreau să uploadez niște poze, lucru pe care-l fac bineînțeles din lipsă de ocupație și inteligență. Pozele de mai jos sunt cele mai răsărite cadre făcute în suprema-mi stângăcie, în plimbări aleatorii prin Cluj. Nu ve-ți vedea nimic interesant, ci doar bucăți de clădiri, copaci, cabluri de curent și eventual ceva norișori. Enjoy!

Fiare cu nori și cu râu.

This is the crane who arranges the blocks.

Turn cu cer.

           church                                                                                      a nice sunset.

Mănăștur red sky.

Old street with cars.

Cars.

Ceas fără cuc, tăiat de-un cablu și c-oleacă de cer.

Când am furat elefantul.

Aseară am comis o infracțiune. Îmi asum riscul de a povesti întâmplarea deoarece oricând aceste informații pot fi folosite împotriva mea la proces.

Aseară s-a desfășurat cu nedescrisă grandoare balul facultății de sociologie, în clubul Havana cocoțat mândru deasupra McDonals-ului, pe acoperișul marelui aprozar, ce se vrea să fie acea clădire. Numai lucruri bune de spus despre evenimentul în sine: domnișoare bisericesc gătite, domni mai mult sau mai puțin poponari, muzică de joc și voie, îndulcitoare de suflet, armonie și pace, Durkheim, Marx, etc, etc. Eu m-am învârtit pe-acolo, am mai ciordit o bere, am mai cerșit alta, mi-am exersat nelucratul talent de dansator și am încercat, în modul meu de-a încerca, să combin sublime domnișoare. Dar, văzând că tehnicile mele nu rodesc, m-am reîntors la ciordit și cerșit bere.

Toate bune și frumoase până când, toată lumea se pregătea să se întoarcă pe la bârloage, pe mine și pe prietenul meu A(nu am puterea morală de a-i divulga numele) ne-o izbit violent inteligența. La ieșirea din crâșmă era o mică grădină zoologică de plastic, formată din vreo doi lei și-un elefant care făceau tot anturajul mult mai aspectuos. Noi ce ne-am gândit? Hai să luăm elefantul și să-l ducem în Hașdeu! Logic nu? Și am apucat amândoi de elefant și l-am băgat în lift. Ajungem la etajul întâi și încercăm să fim cât mai subtili (deși nu știu cât de subtil puteai să fii la 4 dimineața cărând un elefant pe scările rulante) dar n-am avut noroc și onorabilul reprezentant al securității zis și portar, își exprimă o mare dilemă:

- Bă! Unde plecați cu elefănțelul?

Unde puteam să plecăm cu elefănțelul? Chiar am stat câteva secunde și m-am gândit la dilema portarului, încercând să-i găsesc soluționare. Bineînțeles că răspunsul, idiot ca-ntotdeauna în aceste situații a fost: Nicăieri! Apoi m-am prins și eu că trebuie să fug.

Ajunși amândoi în față la Mec, ne-o cuprins o mare dezamăgire și pentru a nu intra în depresie ne-am hotărât să repetăm operațiunea, de data asta mai organizat! Am urcat pe poteca se ducea la parcarea de sus și am ajuns din nou la locul crimei. elefănțelul era deja pus înapoi frumos fix unde era. Eu de coadă, el de trompă și elefănțelul prinsese poftă de plimbare încă o dată. Însă acum lumea se cam prinsese și o început ăia de dinăutru să urle la noi. Așa că am început să fugim, tot așa eu de coadă, el de trompă. Pe drum, cu cât oboseam mai tare, cu atât de dădeam seama cât de idioți eram, dar acum nu se mai putea da înapoi, zarurile fuseseră aruncate și elefănțelul furat. Ajunși jos, am avut noroc că cel din camera de comandă nu era acolo și am trecut neobservați până în parcarea din față la Mec. Acolo deja taximetriștii începeau să se mire de neobișnuita noastră achiziție iar noi din nou eram puși în fața unei dileme. Până în Hașdeu sigur ne prindea garda, și poate unii gabori n-ar fi gustat gluma. Așa că ne-am băgat pula și am lăsat elefănțelul acolo în parcare, profund dezamăgiți că n-am reușit să-l punem în fața lui Pinguinu, în 16.

Azi dimineață am fost telefonați că trebuie să ne cerem scuze în fața personalului crâșmei. Am decis după lungi dezbateri și voturi în plen, să nu ne cerem scuze.

Church tripping.

De când sunt în Cluj n-am intrat într-un muzeu. N-am mers la teatru, nici la operă, nici la filarmonică, nici la galeriile de artă, nici la TIFF(deși am văzut ceva imagini mișcătoare pe-un panou, în P.Unirii când treceam pe-acolo și am mers ulterior la concertele moca). Deci am dreptul să spun că am fost paralel, cu ceea ce înseamnaă viață culturală în orașul ăsta. Sincer până acum, la câte ocazii și intenții de culturalizare am avut, mă mir că n-am apucat. Eee, mă mir, e un fel de-a spune, doar știu prea bine de ce n-am apucat niciodată. În fine, n-aș să zice totuși că nu mă informam cu privire la viața culturală din oraș, dar o făceam doar la suprafață, prin crâșme din Zile și nopți și de pe site-uri de ziare. Chiar acum un an prin noiembrie știam ce se cântă săptămânal la operă, fără să am niciodată onoarea de a-i murdări mocheta de la intrare. Așadar se poate spune cu toate măselele că sunt un tăran incult și ipocrit, un fuckin poser etc. Însă culmea:

Luni, eu cu Neacșu ne-am hotărât să mergem la vizitat muzee. Pentru mine era o chestie de orgoliu(acum serios vorbind, nu cred că m-ar umple de emoție culturală vreun muzeu ori vreo expoziție din Cluj) iar pentru Neacșu era mai mult o plimbare chillărească cu potențial de convorbiri telectuale. Așadar am purces să ne înzestrăm cu cufere de cunoaștere și maldăre de înțelepciune.

Primul obiectiv de pe listă era Muzeul de istorie, care din câte știam noi ieșise din perioada de renovare. Dar bineînțeles că aceste supoziții fiind false, o trebuit să renunțăm la idee. Dezamăgiți profund, aproape lăcrimând, ne-am îndreptat spre Muzeul de artă, bătrâna clădire barocă a lui Banffy. Am intrat în curtea interioară și am remarcat nu cu prea multă veselie că muzeul arată jalnic, zidurile crăpate, tâmplăria ferestrelor putredă și buruieni la temelie. Părea și părăsit pe deasupra, nu-mi puteam imagina că sunt opere de mare valoare înăuntru. Portarul muzeului cam ursuz și suspicios ne-o informat că muzeul nu este deschis lunea și marțea și să revenim miercuri. Așadar am ieșit tot mai triști și mai plânși, în marea noastră foame culturală. Am intrat în biserica catolică(care nu-i catedrală!) și inițial vroiam să vedem cum se ajunge în turn, dar văzând că e destul de exclusive excursia am renunțat. Am ajuns și-n Avram Iancu, pentru că eu în țărănia mea, nu intrasem niciodată în catedrala ortodoxă. Mi-a lăsat o impresie bună deși părea pe dinăuntru mult mai mică decât de afară. După, am mers și-am intrat în Turnul termopanizat al croitorilor, unde cică erau expoziții. Într-adevăr la parter erau vreo trei mâzgâlituri cu culori sclipicioase, la etajul I nimic, la II vreo 3 pistoale și-un cavaler medieval, și mai sus încă vreo două pânze. Nu zic că surpriza cea mare a fost când am descoperit că la subsolul turnului este un bufet unde se vând hamburgeri, zis ”cafenea”. Ideea că sub un monument istoric ce apare în toate vederile, care pe deasupra este țigănit cu termopane și tablă lindab, stă pitit un fast food, mi se pare foarte tare. Lăsând turnul în termopanele lui, am vrut să intrăm în Biserica reformată, de pe Kogălniceanu, dar din lipsă de clanță, n-am putut intra. Am trecut pe lângă sediul central UBB și-am intrat în biserica lipită de clădirea universității, și anume Biserica piariștilor. Aici nah, domnind barocul, am văzut mult aur, atâta aur încât s-ar fi format șiroaie sensibile de lacrimi la ochii fiecărui țigan. Am terminat church trippingul cu biserica greco catolică, aia de pe eroilor de la weed shop. Înăuntru nimic pompos, dar în schimb un joc foarte interesant de icoane bizantine și catolice.

Apoi, fix când gâtlejele noastre se pregăteau să îmbrățișeze berea din Paint, îmi vine mie fascinanta idee de a merge în cimitirul central, care de altfel mi-a făcut o impresie foarte bună. Pentru un cimitir e chiar arătos. E locul ideal de făcut poze de facebook pentru zânele goth, de spânzurat mâțe negre, de jucat ascunsa ori de fumat un cui. Am văzut în cimitirul central arhitectură mai bună decât în restul orașului. Sumedenia de cripte, capele, obeliscuri și piramide, construite cât mai sobru cu putință îți umple inima de seninătate și optimism. Am stat mult în cimitir: am văzut unde sunt înmormântate câteva nume mari ale Clujului, am mers până la cimitirul militar și săturându-ne de toate semnele care ne aminteau că-i plin de morți în jur, am coborât încet și am luat-o calm dar sigur și neclintit înspre Paint. După a doua bere, deja uitasem de biserici și cimitire.

Calm enervant.

În legătură cu ziua de azi, m-am dezbătut îndelung eu cu mine și am ajuns amândoi la concluzia că mai bine rămân acasă. M-o pălit din nou o stare de netezeală creierească care pare să rămână peste noapte. Aproape c-am uitat ce-a fost ieri, ce culori mi-au mângâiat ori zgâriat retina, ce grad de intensitate a avut vântul!? Dacă am văzut vreo tipă bună, ori dacă s-au spune glume faine. O fi fost și din alea.

 * Am plecat în Suceava miercuri seara, având bagaj mult îndesat cu chiloți foarte murdari. Ultimii chiloți pentru ultimul om, dar nu contează asta. Ideea care este, este că orașul era cu puțin mai săpat ca data trecută. Dar acum nu-mi mai păsa, am început să mă obișnuiesc cu el spart, cu eternele lui tranșee și capete de conducte și muncitori rotofei și foarte sârguincioși. Ca să rezum imaginea zic doar că o dărâmat Cinema-ul Modern, singurul cinematograf, măcar în teorie a Sucevei, loc față de care nu pot să zic că nu aveam un minim de atașament. Acolo am văzut primul film de cinematograf și în vreo două rânduri m-am alcoolizat pe acoperișul lui. În loc vor face un centrul cultural super pizdă plin de chestii și de cultură. În centru am observat că nenea Lungu s-o ținut de promisiunea lui milenară și o început să ne construiască, spre extazul nostru o ditamai parcarea subterană. Însă nu știu câți oameni știu de fapt pentru ce se sapă acolo. Majoritatea rămân pe ideea clasică cu pusul de conducte și țevi. Dar fără grijă încă se mai sapă pentru schimbat țevi. ”Marea canalizare” pare deja un proces veșnic, caracteristic pentru oraș și cu mare potențial turistic. În rest, crâșmele prosperă, țigăncile aleargă după tine să-ți vândă ”gratis” poze cu prea-sfinții și părinții își cumpără aparate de făcut pâine cu dulceață.

* Am ajuns înapoi în Cluj și am fumat mult.

Poveste studențească(partea I)

Piezișa izvorî multă bere în acea zăpăcită seară de sesiune. Studenții, rumeni în obrăjori și bine îmbuteliați își luară studentele și merseră la cămine să joace mult remi cu ele. Alți studenți, acei mai fără de studente, rămaseră să mai curețe de prin paharele și sticlele teraselor. Unii dormeau, pe mese, pe jos, prin băncile Hașdeului, acoperiți bine de pătura călduroasă a studenției. Rămaseră însă câțiva vagabonzi derutați, care încă nu se încadrau în nicio categorie.

Patru bețivi, zdraveni ca trestiile, încercau din răsputeri să coboare Piezișa. Primul care ieșea în evidență din gașcă, părea hotărat și mândru, avea o sticlă pe jumate goală de bere în mână, cu ajutorul căreia își păstra echilibrul. Cel de-al doilea,care părea a fi altruistul grupului, se chinuia disperat să-l țină măcar formal pe picioare pe al treilea, care era pe trei sferturi mort de beat. Cel de-al patrulea cobora panta străzii încet și chibzuit, sprijinindu-se de garduri și stîlpi, flegma cumpătat și încerca să fredoneze balade rock. Toți patru aveau examen a doua zi.

-          Băă! Aruncă bă sticla odată! Vrei să ne ia garda? Nu vezi că mă chinui să-l târâi pe mortul ăsta!

Într-adevăr individul altruist, nu mai avea nici puteri, nici chef să-l poarte-n spate cârpa de om, care de bine de rău, începuse să saliveze pe el. Așadar continuă problema:

-          Hai bă, lasă sticla că borăște ăsta pe mine acuma! Ajută-mă să-l car calumea!

Însă cel cu sticla rămase la un subiect în urmă:

-          Și ce dacă mă ia garda mă? Ce se întâmplă, n-am înțeles? Vin și-mi iau berea din mână sau ce? Să vină dracului, mă piș eu pe ei de lăbari!

Și invocând inconștient natura, cel cu berea, se duse după un colț de clădire să-și elimine greutățile.  Cel cu mortu-n spate deveni și mai moralist:

-          Bine mă! Ai rezolvat problema! Oameni în stare de ebrietate, unul aproape în comă, consum de alcool și urinare în spațiu public. Acum mai rămâne să ne luăm la bătaie.

Urinatorul reacționă vulgar:

-          Mai rămâne s-o futem în cur pe mă-ta în spațiu public. Taci bă! Stai calm că încă nu se întâmplă nimic. Aici suntem încă pe Piezișă. Ăsta e un tărâm mirific și inviolabil, garda nu are puteri aici. Lasă că ăsta își revine el. Tu Andrei ești ok omule? Te văd cam melancolic așa.

Tipul iubitor de garduri și stâlpi, își auzi unul din numele de botez și realizând printr-o deducție nu prea matematică că el e singurul Andrei din zonă, se simți dator să răspundă:

-          Da da, n-am nimic, ce să am? Doar că nah, noi unde naiba mai mergem acum? Eu mâine am examen!

-          Da? Uite, îl vezi pe Alex? Ăsta așa mai leguminos de felul lui, cu zăbale pe la bot. Și el are examen! Ce zici crezi c-o să ia 10?

Andrei, student conștient și bursier decăzut răspunse iritat:

-          Mă doare-n pulă de Alex! Nu eu l-am pus, să facă concurs de băut bere cu nu știu ce cocălar, ca să impresioneze o pizdă coșoasă de care i s-o sculat lui. Eu mâine am examen de la 10 și deși n-am învățat nimic, vreau măcar să fiu lucid!

-          Tu vrei să fii lucid dar niciodată nu ești! (răspunse cel pișolcos, sorbind cu bărbăție ultimul strop de bere și aruncând stângaci sticla, jos în stradă.)

Cel ce avea grijă ca balele lui Alex să nu cadă pe astfalt, ci pe dânsul,  renunțase de ceva vreme să-l mai miște pe individ. Se puse jos în fund pe astfalt, îl culcă și pe mort își aprinse o țigară, după care întrebă:

-          Ok, înțeleg că Alex va avea o restanță în plus, dar totuși ce facem cu el?

Ceilalți doi rămaseră serioși, mestecând atent problema. Se uitară lung la tânărul corp studențesc,  întins atât de  vulgar pe astfalt. Nimeni nu știa că acel suflet fragil, ascundea vise, speranțe și un potențial demn de ridicat munții. Însă în ciuda acelui potențial, Alex, în moarta ipostază în care se afla, mai mult ca sigur nu ar fi produs zâmbete și voie bună mamei lui. Ori o poză cu el tot bălit pe la bot nu ar fi făcut cel mai bun cadou pentru ziua lui mă-sa. Însă ziua mamei era departe, iar Alex avea încă ceva timp să i se revanșeze. Cel de lângă el întrebă din nou:

-          Deci ce facem?

Ceilalți doi răspunseră aproape într-un cor perfect:

-          Îl îngropăm!

Și dintr-o dată, dintr-un purgatoriu inundat de bere, vocea lui Alex țâșni la lumină:

-          S-o îngropi pe mă-ta!

*

                După vreo 3 minute Alex hrănea din belșug rațele, la baza unui panou electoral. Dădea afară, cu multă părere de rău, bere după bere, tequilla după rachiu, și rachiu după vin. Obținuse el un coctail interesant acolo. Ceilalți trei așteptau cu câtiva metri mai sus, pentru a nu cumva să-l intimideze pe om în sensibila sa activitate. Apoi, după ce grohăiturile de rigoare încetară, unul dintre ei întrebă grijuliu:

-          Nah băi, ce-ai făcut acolo?

-          M-am lepădat de satana!

-          Bravo mamă! Meriți un Scooby snack pentru asta! Poți să stai în picioare?

Alex răspunse la întrebare printr-o încercare. Se sprijini de panou, își ridică un picior, apoi pe celălalt, luă o gură strașnică de aer, luă mâinile de pe panou, se dezechilibră și căzu direct în propria creație.

Urmară înjurături și râsete, clipe de agonie și extaz și pentru ca totul să fie în ton cu voma lui Alex, băieții fură întâmpinați de veseli musafiri:

-          Bună seara domnilor, agent  Sumeag  Paul,  un act de identitate vă rog.

Cel  agitat de mai devreme șopti un ”Vezi în pizda mătii, ce ți-am spus eu? Acum hai să te văd că te piși pe ei” și își pregăti un grandios discurs de ”Știți, eu nu am buletinul la mine”. Ceilalți doi, cetățeni mai conștienți, își scoaseră cuminți buletinele iar Alex de emoție mai vomită odată.

Subofițerul Sumeag îl adulmecă rapid pe cel de jos și făcu o moacă formal intrigată:

-          Respectivul e cu voi?

Cei trei se uitară părintește la Alex, care tocmai încheiase operațiunea și rupea frunze pișate de câini pentru a se șterge pe mâini și pe față.

-          Da, se pare că de-acum începe să fie cu noi.

Polițaiul nu gustă ironia:

-          Bă borâtule! Scoală-te și dă-mi un buletin. Cum te cheamă?

Alex se ridică clătinat, trase o flegmă consistentă, mai călcă odată pe balta sa, și se apropie încet de organul legii.

-          Dar dumneata cine ești?

Polițistul răspunse poetic:

-          Agent de poliție Sumeag Paul de la secția nr. 4 Hașdeu.

Alex mai flegmă odată și mai vârtos, bulgărele ajungând între picioarele polițistului. Acesta inimidat făcu un pas înapoi.

-          Să mori tu că ești agentul pulii?! Arată-mi legimitația, insigna, sau ce bucata de carton trasă la imprimantă primiți voi.

Polițistul se enervă de atitudinea bețivului:

-          Domnule vă rog să vă măsurați cuvintele. Legitimația mea e în mașină, dar pe tine n-ar trebui să te doară capul de asta. Zi-mi cum te cheamă!

-          Dar ce domnule? Nu aveți buzunare dar aveți mașină? Eu până nu văd o legitimație, n-am dreptul să-mi arăt decât pula! Dacă vreți v-o arăt!

Ceilalți trei, impulsionați de tupeul lui Alex, începură să prindă și ei curaj. Se întoarseră spre celălalt polițist, care mai timid de felul lui, rămase în spate să noteze datele de pe buletine. Se vedea că-i speriat și puțin cam tremurând. Andrei răbufni:

-          Domnule, vă rog să ne dați actele înapoi. Știți că e interzisă înmânarea buletinului altei persoane decât reprezentantului legii?

-          Dar noi ce suntem băi?

Alex începu să râdă:

-          Sunteți martori de-a lui Iehova culegând ciupercuțe, din câte îmi dau eu seama! Dar nu-i treaba mea. Dacă nu-mi arăți o legitimație, atunci îmi pare rău dar voi fi nevoit să întrerup prea-frumoasa discuție și să vă urez toate cele bune.

Între timp băieții tăbărâră pe polițistul mai timid, și smulseră  buletinele  din mâinile înfricoșate ale organului. Agentul Sumeag era iritat de situație și-i ordona încontinu celuilalt să cheme ajutoare prin stație și să aducă legitimațiile. Dar agentul timid, ne mai suportând situația îi șopti rușinat: ”Băi, dar știi că nu avem. Hai să plecăm!”

Băieții se arătau mândrii de victoria lor și începură cu sfaturi de viață:

-          Măi oameni, nu vă pierdeți timpul. Mergeți la o bere, scoateți o fată de mână. Știu, înțeleg, și eu vroiam să mă fac polițist când eram mic, dar nu s-o putut. Așa că mergeți și lăsați-vă de lăbării din astea.

Fix după ce Alex pronunță cuvântul ”lăbării”, se opri la baza Piezișei un Logan alb, pe care scria foarte caligrafic: Poliția municipală Cluj – Napoca. Portiera se deschise încet și sumbru și din mașină ieși o chestie de vreo 2 m, care cu tot cu șapca emblematică ajungea la vreo 2, 30. Omul sorbi dintr-o privire scena și întrebă zâmbitor:

-          Ceva probleme băieți?

*

                Sediul central al poliției din Cluj părea mai simpatic pe din afară decât pe dinăuntru. Încăperea unde trebuia să înceapă buclucul, avea un subtil aspect de spital, dar era puțin mai îngrijită și mai călduroasă. Pe peretele din fund era un afiș mare cu ”Nu fuma marijoana, pentru că heroina ucide!”sau oricum asta înțeleseră băieții. Apoi mai era unul cu violența domestică, altul cu traficul de carne vie și cu crima, dar toate erau atât de morbide încât păreau capuri de afișe, Cannible corpes ori Mayhem. În orice caz, nu era un loc prea ”user friendly”.

                Băieții erau neliniștiți și speriați. Fuseseră aduși în acea încăpere, dar încă nu veni nimeni să le spună exact ce avea să li se întâmple. Erau tăcuți și nemulțumiți că nu aveau țigări. Alex fiind cel mai îngrijorat, sparse liniștea:

-          Băi, oare mai prindem ceva mișcare în Fire? 

-          Ce mișcare băi? Ție îți mai arde de Fire, după toată treaba asta?

-          Care treabă? Ce? Ne-am plimbat cu duba, am văzut și noi cum e poliția. Eu zic c-o fost frumos. În primul rând m-am trezit din beție, deci e bine că o să mai pot să beau.

-          Bă voi știti că mâine avem examen?

-          Nu, uitasem. Mulțumesc  Andrei că mi-ai adus aminte, deși nu era necesar. 

-          Și totuși ce credeți c-o să ne facă?

-          O să ne pună să futem o grasă urâtă care ascultă Nightwish. Ce crezi c-o să ne facă? Așteptăm să ne aducă buletinele și apoi plecăm în Fire.

-          Și cu ăia doi gabori care era treaba până la urmă?

-          Poponari în luna de miere, nu știu! Aflăm îndată!

Imediat, ușa camerei se deschise calm, și polițistul gigantic de mai devreme apăru, serios și obosit. Îi privi dintr-o bucată pe cei patru Făt-Frumoși. Arătau unul mai jerpeli și mai fricos ca celălalt. Le aruncă în scârbă buletinele și își fixă privirea sprâncenoasă pe Alex:

-          Domnule Stângu, știți că vomitatul în locurile publice este interzis, nu?

Alex fu marcat de-o vinovăție pură:

-          Da, știu!

-          Și știți cât e amenda aferenă, nu?

Alex tot mai vinovat:

-          Nu știu. E mare?

Polițistul zâmbi:

-          E destul de mare. Poți cumpăra multe beri pe Piezișă cu banii ăștia.

Alex aproape pierdut:

-          Păi cât?

-          Nu mai contează acum. Ce-ai făcut tu, a fost un pur gest studențesc, demn de iertare, față de situația celor doi agenți care v-au interceptat mai devreme.

Brusc luminați la față, cei 4 întrebară în cor:

-          Dar care-i treaba cu ei?

-          Treaba cu ei, continuă polițistul, e că s-au dat drept organe de poliție, folosind legitimații false.(Alex tresărind: Deci am avut dreptate!) Îi vom ține 30 de zile în arest și între timp le vom stabili sentința.

Alex, nerăbdător:

-          Deci noi am scăpat?

-          Da voi ați scăpat. Dar mai e o chestie la mijloc...

Cei patru reînghețară. Polițistul continuă:

-          Am găsit o sumă 400 de lei la ei și nici unul n-o poate justifica, neavând vreun loc de muncă stabil. Așadar luând în calcul ipostaza lor de pretinși polițiști, vom considera că banii i-au adunat de pe amenzile cerute. Prin urmare vă întreb, le-ați dat bani?

Băieții rămaseră dezorientați de întrebare. Nici unul dintre ei nu-și aminteau când fusese ulima oară când dăduseră  vreun leu, fără să primească nimic în schimb. Și doar mai primiseră amenzi, dar pe toate le plătise mama. Deci răspunsul lor în unalimitate fu:

-          Ăă da! Le-am dat bani. Ne-au dat amendă și le-am dat bani.

Polițistul serios:

-          Cât?

Niciunul nu se gândise la cea de-a doua întrebare, lor pur și simplu li se păruse amuzant să mintă. Acum minciuna trebuia continuată, iar răspunsul trebuia să fie gândit. Și încercară să dea un răspuns gândit:

-          200 lei! Fiecare! Ba nu, mă scuzați, în total, la un loc! Atât i-am dat!

-          De ce i-ați dat fiecare? Când doar Stângu a fost singurul ce a comis o infracțiune, într-o oarecare măsură...

Marele polițist era intrigat și anume își păstra sprângenele oblice. Băieții erau aproape morți. Nu știa nimeni de ce Alex mințise. Prostul, în loc să profite de bunăvoința polițistului și să jure c-o să fie cuminte, el se băga mai tare în câcat. Cel mai moralist și mai etic dintre băieți, Tibi, cel ce cărase adineaori cadavrul lui Alex, avu un impuls divin și spuse:

-          Știti, noi de fapt...

Polițistul, sătul să stea de vorbă:

-          De fapt ce?

Alex sări eroic:

-          De fapt eu nu aveam 200 de unde să platesc, și băieții m-au ajutat, fiecare cu cât a avut!

-          A! Păi așa zi băi. N-am timp să stau toată noaptea după voi. Mă duc imediat și vă înapoiez banii iar apoi puteți pleca.

Un zâmbet mare și entuziasmat acoperi de-o dată fețele celor patru. Alex se autointitulă rege și în gând, începea să-și sculpeteze un tron, Tibi oftă ușurat, iar ceilalți doi începură să-și șoptească: ”Avem bani de bere! ” Polițistul dădu să plece, dar remarcă  schimbările de mimică ale indivizilor, și ceva îi mirosi urât:

-          Vă ia mama dracului pe toți, dacă mă mințiți! Ați înțeles? (și spre Alex) Ai înțeles mă?

Iar Alex zgribulit:

-          Da, domnule! Nu, nu mint! Adică nu mințim! Nimeni, niciunul dintre noi nu minte!

Polițistul, mulțumindu-se cu moacele speriate și zăpăcite ale băieților, deschise ușa și vorbi hotărât:

-          Bine atunci! Oricum veți avea ocazia de  a vă reconfima sinceritatea, la procesul celor doi distruși care în seara asta, brusc și subtit și-au terminat cariera ca polițiști. Veți fi informați prin poștă, când și unde trebuie să vă prezentați.

Lunea nu mă vrea, nu mă place, nu mă dorește.

Și încerc, și mă chinui și mă strufoc să fiu om, și student silitor și cuminte și din alea, dar existența îmi propune mereu altceva. Lunea se joacă cu mine, cu umor de clasa 3a.
Și mă scol eu bătrânește la ceva minute după ce mi-o sunat alarma. Chiar m-am mirat că am reușit să ating realitatea cu ochii la ora 8,55 luni dimineață. Primul impuls, ăla de lene universală, despotică chiar, pe care-l exprimi mereu prin ”îmi bag pula în școală” și-l continui prin a cădea înapoicu capul pe pernă, mi l-am învins. Așadar, împungând balaurul, m-am pus în două labe, mi-am tras izmenele nespălate(dar totuși destul de spălate pentru a ieși în lume) și am ieșit repejor din cămin nu cumva să întârzie băietu la școală. Afară - frig enervant de dimineață, care te împinge înapoi în căldura patului, și puțină lume. M-am mirat totuși, știind că oricât de dimineață ar fi studenți adormiți tot mai vezi prin Hașdeu. Acum nu era aproape nimeni. Un nene ce-și hrănea copii din strâns frunze publice, strângea frunze publice, mai colea unul venea de la gară ca melcul cu casa în spinare. Cobor pe Clinicilor, si deja mai multă aglomerație. Grăbiți, împiedicați, bătrâni, prea bătrâni etc. Așa deci tătu era roz, mirosea a plăcintă de mere și tăt era plin peste tot de curbee simple ori duble(double rainbow all the waaay!) până când am ajuns pe memo. De pe Memo deja lucrurile începeau să nu mai pută a plăcintă cu mere. Multe chioșcuri, buticuri, restaurante ori crâșme nu erau încă deschise ori de-abia se deschideau. Ceva nu puțea bine în Danemarca de vreme ce se simțea până în Cluj. Deci care era prostia. Se plimbase ora, încet și galant ca o domnișoară respectabilă, puțin înainte. Deci nu era 9,20, ci 8,20, nu mă sculasem la 8,55, ci la 7,55. Instinctual totuși mi-am continuat drumul spre M. Viteazul(trebuia să ajung la sediul Poliției pentru un field trip cu grupa de securitate) dar ajuns deja în față la Mec m-am oprit, m-am uitat în jur, am cugetat, am analizat, și mi-am băgat ce aveam de băgat la ora aia și-am plecat înapoi la cămin.
...Și ca să vezi că nu-s eu prost, ci ziua de luni e rea, acum o săptămână tot așa, mă duc la școală, încrezător și plin de vise, ajung la Casa studenților și mă întâlnesc cu-n coleg: Cică nu se face de la 12, că s-o mutat de la 10. Și peste o săptămână la 10 trebuie să mergem la Poliție să observăm cu fac ăia cazuri, vii? Și eu bineînțeles: Da, normal că vin, foarte tare ideea că ne bagă deja în pâine.....”
Cu două luni inainte îmi reveneam cu greu după Fight Club-ul cu Neacsu, deci mi-am imobilizat toată ziua.
Cu trei luni înainte m-am molipsit de la lenea lui Teiu și n-am mai mers la școală.
Acum patru luni țin minte că am mers de la 8. Prima dată în viața mea când am aflat că ora asta poate fi petrecută și la școală. Oricum după aia am mers și m-am culcat...
Oricum cred că nu-i lunea de vină cred că-s eu prost de fapt. Dar asta încă e doar o mică bănuială.