marți, 28 aprilie 2009

Spune-i puiule de cucă, după care să se ducă...

...Nu inteleg de ce toţi îmi spun să tac. Întreb chiar o atitudine activă nu poate rezolva chestiunea? Da...presupun că tăcerea este în acest moment o atitudine. Dar e una care demonstrează prea mult neputinţa şi limitarea unui om, şi introduce cauza de faţă în filozofie. Ironic că acum recitesc Ultima noapte...şi am ajuns să beau o bere imaginară cu Gheorghidiu încercând amândoi a găsi certitudinea. Mă îmbăt cu aluat frământat şi ajung să vomit un moment de bucurie de care sunt speriat. O ocazie ciudată în care mă lupt cu luciditatea, raţiunea şi logica socială, când deşi conştiint de mine, de situaţie, înţelegând tot, mă îndărătnicesc să mă resemnez, să accept ceva ce cade de bună voie din mine. Şi din păcate nu cade rahat, ci îmi cade un organ sau un întreg sistem de oase pe care n-o să vreau să le strâng apoi şi să le reactivez, din ciudă că nu eu le-am aruncat.
...Trădat încă o dată de mine, daltonist, orb cu vedenii, şi rocker surd...aleg...încerc...şi finalizez împăcarea cu eul.

sâmbătă, 25 aprilie 2009

Melodie

...Ascult acum o melodie, care precum majoritatea melodiilor siropoase, romantice, lente, bla bla îmi aduc imediat aminte de anumite momente trecute din domeniul siropos, romantic, lent bla bla...Evo - Ziua de după, melodie care mi se părea genială acum un an jumate şi care a căzut ca toate celelalte siropuri într-un banal uitat. Şi totuşi piesa e simpatică, tipa aduce ceva din Laura Stoica şi versurile nu se poate spune că nu-s în mare originale. Momentul reamintirii se sincronizează cu sentimentul meu actual că mi-am pierdut liceul. Aşadar şi Ziua de după şi altele de genul ei s-au pierdut odată cu uitarea din ce în ce mai profundă a unei adolescenţe chinuite...

vineri, 24 aprilie 2009

Breakdown...

...Am o casă unde teoretic moare cineva în fiecare zi. Cu alte cuvinte e o atmosferă de înmormântare: miros închis, figuri înnegrite ori înălbite care trag una de alta pentru o existenţă voit delirantă. Deşi aparent normală, viaţa din acest apartament semidecomandat cu două camere, 2 holuri, bucătărie, baie, balcon, geamuri termopan, uşă termopan, mop, coş de gunoi, clanţă etc. e încărcată de-o anume boală psihică, ce îndeamnă la melancolie, delăsare şi uneori chiar la disperare, paranoia, căderi nervoase...
...Tatăl meu e profesor de română, om în vârstă, trecut prin multe greutăţi, morţi, neîmpliniri, neajunsuri, regrete, dar mai ales morţi, care acum la 54 de ani a ajuns tabloul principal din galeria pitorească a casei. Omul este slăbit, mâncat aproape intgral de frământări lăuntrice, autoinduse, de scene tragice, romantic de tragice, a căror imagine exagerată acţionează ca o stafie cu cearşeaf înfiorător pentru el. Când bea, devine foarte repede un personaj de teatru absurd, amintind prin monolog de pescarul Iona a lui Sorescu. Atunci brusc viaţa devine o enigmă care trebuie analizată prin prisma ideilor idealiste şi a unei conştiinţe conservatoare. Trecutul este invocat deopotrivă cu analiza vieţii, însă el are mereu un caracter romantic, fiind plin de fapte eroice, de bunătate, corectitudine şi adevăr pe de-o parte şi umplut de elemente regretabile. Unul, şi cel mai mare element regretabil al trecutului tatălui meu este mama. Mama, şi ea personaj de tragedie greacă trebuie în contextul în care tata e beat să fie unul dintre pescarii ce cărau scândura(eu fiind celălalt) deci prin urmare trebuie să tacă. Însă mama nu a tăcut niciodată şi în paralel cu monologul lui tata începea şi ea propria descărcare existenţială. Imaginea celor doi poate deci provoca râsul, mai ales atunci când observi că amândoi se adresează nu unul celuilalt ci unor interlocutori imaginari.
...Dar asemenea piese de teatru contemporan devin un supradozaj din ce în ce mai greu de suportat. Peste tot în cei 52m2 ai apartamentului te pândeşte jalea, deznădejdea, neîncrederea, fuga în lume, divorţul, dc-ul, mult obsesivul dc şi multe cuvinte, foarte multe cuvinte....
...Şi ca galeria să fie completă, casa mai adăposteşte şi un copil, pe al meu frate, care la cei aproape 9 ani rămâne izolat într-o lume puerilă de copil autist. Nu mă miră faptul. Moşteneşte gena nevrotică a familiei, cu ţipete, ieşiri absurde din decor etc.
...La urma urmei toată naraţiunea astă e practic exagerată. Am parte doar de-o familie cu ceva probleme, aşa cum mulţi au. Însă se simte, aproape că se miroase efectul a celor 19 ani petrecuţi lângă ai mei. Sunt la fel de slab şi de sensibil ca la 14 ani. Sunt lipsit de un optimism solid, lipsit de-o autocunoaştere obiectivă, neputincios în a-mi aşterne un viitor sigur, sceptic în privinţa tuturor elementelor de viaţă pe care le cunosc. Sunt rodul lor. Şi vreau să simt un soare cald într-o dimineaţă în care se vor coace căpşunile...

joi, 23 aprilie 2009

Marea ţărăneală

...Am asistat în această deosebit de splendidă seară de aprilie la un mare eveniment cultural, monden, muzical, cum l-ati numi, şi anume concertul Clayderman organizat de prea popularele autorităţi locale. A fost într-adevăr ceva inedit. Prestaţia celui mai cunoscut pianist al lumii pe caşcarabeta(scena) amplasată pe stadionul Areni a entuziasmat mult locuitorii unui oraş care din păcate are parte doar de Sofia, Iris, şi ocazional Viţa de Vie şi Luna amară. Artistul francez a adunat indirect spus aprox. 7000 de oameni în tribunele şi pe gazonul stadionului încercând prin diferite mijloace ce cădeau în penibil să antreneze publicul. Mimica, gesticulaţiile şi franceza piţigăiată a lui Clayderman m-au amuzat, reuşind totuşi să-i facă pe oameni să aplaude ritmat, să pocnească din degete sau să murmure ceva din refrenele unor melodii. În ciuda încercărilor, marea masă adunată părea plictisită şi dezorientată aducând ceva din imaginea pisicii ce se uită în calendar. Calitativ concertul a avut momente bune, când au răsunat Balade pour Adeline sau The sound of silence, însă în mare pare prestaţia mi s-a părut mediocră. Artistul dădea impresia uneori că mimează cântatul, iar negativul retro acoperea prea mult pianul.
...Cireaşa de pe tort a evenimentului a fost reprezentată de urcarea pe scenă a domnului Flutur şi a Domnului Lungu, amândoi gospodari ai judeţului şi reşedinţei acestuia, arătoşi amândoi, rumeni la faţă şi bine dispuşi, care bineînţeles că s-au ivit ca popândăii pentru a-şi primi laudele de la gloată. Amândoi reprezentanţi onorabili ai puterii s-au dat în vânt cu cuvinte "franţuzeşti" mulţumindu-i d'lui Clayderman, cică pe limba lui, pentru prezenţă. După scurte dar răsunătoare declaraţii în faţa poporului cele două Chiriţe s-au retras cuminţi şi modeşti de pe scenă cu aura de ctitori ai culturii româneşti după ei. După înc-o melodie grăbită concertul s-a terminat subit, oamenii înghesuindu-se spre poarta stadionului ca după un meci bun de fotbal.
...Momentul de azi la care m-a asistat m-a întristat şi m-a enervat. S-a dovedit încă odată că avem o societate de ţărani, de oameni neghiobi şi neducaţi, îndrumaţi doar sistemul digestiv, excretor şi reproducător. Aceşti oameni se lasă în mod naiv adunaţi într-un ţarc ca vitele pentru a li se da circ "rafinat", pentru ca apoi să se mândrească cu experienţa lor muzicală. Păcat că s-a ajuns să existe atâtea forme în oraşul ăstă şi încă bietul fond a lui Maiorescu încă nu apare...

duminică, 19 aprilie 2009

Auto-analiza de ianuarie

Slăbiciunea se continuă din păcate şi-n noul an observ. Aceeaşi stare de neputinţă, slăbiciune, lene, pesimism îmi împiedică să-mi urmez cursul teoretic al vieţii pe care o intuiesc. Momentele de entuziasm existenţial, dorinţele deiniţiere în ceva productiv rămân simple intenţii gândite la o ţigară într-o crâşmă plictisită. Oamenii plictisiţi din jurul meu sunt o cauză, mă molipsesc cu expresiile lor faciale pline de nesiguranţă, zăpăceală şi dezinteres. Intenţionez să nu mă las molipsit, dar rămân cu intenţia.
Dependenţa mea faţă de oameni se poate observa, analiza şi explica destul de clar. Am început să-mi fie frică de momentele când sunt singur cu mine. Mereu cad într-o depresie morbidă şi violentă, mă afund în visări de o inutilitate exagerată şi ajung să nu fac nimic. Oamenii din jur pe care îi privesc, cu care comunic şi interacţionez fizic mă fac să uit de labilitatea şi slăbiciunea interioară. Ei au în concluzie o importanţă superficială şi temporară care duce la accentuarea dependenţei sociale de care am pomenit. Dorinţa de a uita s-a transformat pe parcursul a câtorva ani în obişnuinţă, poate chiar un tic nevrotic. Când nu pot comunica aleg a doua alternativă, cea a consumului de alcool ce-mi da acelaşi efect de uitare temporară şi superficială.
Analizând sentimentul de pesimism creşte însă simt măcar că am clarificat o chestiune şi anume faptul că dependenţa de oameni are aceleaşi efecte ca şi consumul de alcool.
Obeserv cu tristeţe că am ajuns într-un stadiu cu atât mai grav cu cât mi-am pierdut puterea de a mă analiza în scris. Deşi încă sunt capabil să mă exprim logic şi clar în scris nu am răbdarea de a duce până la capăt analiza unui subiect în cauză. Meditaţiile insomnice devin tot mai dese şi iau amploare cu atât mai mult cu cât puterea de a scrie scade. Mi-am pierdut încrederea în cuvinte aparent, neglijând faptul că atunci când scriu îmi eliberez mintea de anumite frământări ce contribuie la decăderea mea psihică.