sâmbătă, 31 octombrie 2009

E firesc.

Am primit zâmbetul ei. Încă o ea, încă odată, l-am primit. Ea se va supăra fiind automat-indirect pusă într-o categorie. E instictual, şi feminin, şi de asta deja mă abţin tot mai greu să-i spun în faţă clişeul. E un clişeu frumos atunci când limba e scoasă ludic. Clişeul îşi merită stăpâna. Iar ea, iarăşi se va supăra acum fiind făcută stăpâna unui clişeu. Nu-şi dă seama că-i mai frumoasă decât acest clişeu, social vorbind...frumos. Asta pentru că ea nu ştie să accepte complimente şi pentru că eu dintr-o emotivă timiditate nu ştiu să i le fac calumea.
...M-a drogat bine odată şi m-a făcut să scriu o chestie în formă de poezioară. Şi drogat fiind, am fost obligat mai mult de ceaţa înconjurătoare să scriu că parfumul ei, e deja spălat. N-am fost metaforic, deci chiar m-a drogat la propriu. Şi ca să vezi nesimţire! După ce că mă face s-o pup. Mă droghează, mă obligă s-o ţin de mână şi să-i spun poveşti cu vasilică, mai are şi tupeul să-mi spună că E firesc. O fi firesc, iar eu, cu hyper-timiditatea mea, de-abia acum realizez ce-i firesc.
...dacă spun că m-a epuizat, voi fi înţeles de-asemenea greşit. E firesc. E femeie, şi e firesc ca femeile să înţeleagă greşit. Se crede viticultor. iar eu bineînţeles că sunt via. Din acest motiv sunt stors în aşa hal, pentru că sunt vie. Şi tot ea mă bea. Îmbucurător e faptul că amândoi întreţinem sistemul capitalist al întâmplărilor. Întâmplare tot ea a vrut să se cheme. Ori doar o-i fi preluat cuvântul de la ea, şi l-am botezat în acest fel. Dar ceea ce contează, chestia care mă face aproape bărbat e că i-am scris tare şi răspicat: Observ că s-antânplat să ne-ntâmplăm! În mesaj desigur, n-am sunat-o, din discreţie, dar i-am scris, şi am rămas mândru. Interesant e răspunsul ei. Nici nu-mi pot închipui ce mi-a răspuns...Mi-a răspuns că E firesc!

duminică, 25 octombrie 2009

Nu ne mai place Clujul

Nu ne mai place Clujul. Clujul a pălit în ochii noştri. Bucureştiul e mult mai frumos. Trebuia să dăm în Bucureşti. În Bucureşti nu te poţi plictisi coae/femeie! Clujul e un mare sat, e ca Rădăuţiul! Dar totuşi iniţial ne-a plăcut Clujul. Am mers mult şi am încălzit multe scaune din multe crâşme. Şi am fumat destul de mult oraşul ăsta, l-am fumat de la Cetăţuie până la Economica, şi tot fumându-l nah, s-a fumat. Oamenii acum se plictisesc să se rotească în jurul Pieţei Unirii în căutare de culcuş cald în serile în care Fire-ul e gol sau Stuf-ul prea rece. Oamenii s-au învâtit mult în jurul Pieţei Unirii şi pentru că prin zonă se găseau magazine cu rădăcini şi buruieni ciudat mirositoare. Dar cum prea multe buruieni strică oamenii au încetat să se învârtă în jurul Peiţei Unirii. S-au săturat să meargă pe jos din Între lacuri în Centru şi din Centru în Gheorgheni, şi să se plimbe cu 25-ul, 24-ul, 30-ul, 24b, 4, 40, 400. S-au cam săturat. Au început să se gândească la Bucureşti. Să-l vadă ca pe-un El Dorado. El Dorado al crâmelor, pentru că nah, partea proastă a Bucureştiului e că are doar viaţă de noapte.
...Dar totuşi omuleţii veniţi de aproape o lună în capitala Erdely-ului, au rămas totuşi în Cluj. S-au depărtat treptat unii de alţii, şi-au găsit oameni noi mult mai frumoşi şi potriviţi din punct de vedere al comportamentului psiho-social, ori doar oameni deja vechi dar care n-au apucat încă să fie plictisitori. Unii au continuat să fumeze, şi să se apropie şi mai mult unul de altul. Alţii au adormit total şi se afundă în perna unor vise tot mai frumoase, la fel de bine cum alţii au continuat să mestece aceeşi gumă rămasă din Suceava. Interesant e că deja toţi au pe telefon where is my mind de la Pixies, sau dacă n-au telefon o pun pe repeat în Winamp. Şi le place că simt înţeleşi şi îndreptăţiţi. Aşadar de aproape o lună de zile fredonăm acelaşi refren. Îl fredonăm ori doar mestecăm gumă şi-i ascultăm pe ceilalţi cum îl fredonează. Nu mai avem multe de relatat, ne e lene să descriem, să povestim, să admirăm. Degeaba Clujul e frumos. Ungurii l-au văruit bine şi l-au făcut aparent secsi, însă cine naiba să se uite la arhitectură? N-am coborat noi din tren pe 27/28/29 sept. şi-am început să căutăm mirosind atent cât mai multe crâme, locuri faine, decorate cu grafuri psychedelice şi muzică pe care Sandu n-o punea în Rynox? Ne-am grăbit să vedem tot, să avem parte de shouri, concerte, tiribombe şi sticle de vin câştigate la tarabele cu afro-români supraponderaţi, să fim fascinaţi, uluiţi, izbiţi, loviţi...ne-am grăbit să nu ne plictisim şi ne-am plictisit. Ne-am plictisit şi am rămas şi fără bani. Cred că cea mai bună parte din toată povestea e că nu mai avem bani. Acum totul o ia încet cu slow motion demn de matrix, cu multe scene de tăcere şi resemnare, şi fredonări de where is my mind, ori mai corect, where is my money?!? Pentru mine cel puţin e bine. Pentru că de bine de rău m-am trezit.
...mie de-abia acum începe să-mi placă Clujul. Flămând, dator, mereu cerşetor, mereu în căutare de tipe, de bani, de ponturi de tipe de bani...de bani. Ori necăutând nimic. Oprit din căutări, încetând de a căuta mintea. Oprit total. Oprit.