Cele două borale.

Mereu când mă duc și eu ca omul să preaslăvesc mama natură, mă indispun admirând borala din pișătoarea vecină. E o compoziție urâtă și diformă, dar împrăștiată în mod curios și armonios pe toată suprafața pișătoarei(chiar nu știu cum îi zice la chestia aia unde te piși. Auzeam prin bătrânii cu liceu de prin satele de munte, că se zice urieră. Dar acest cuvânt îl bâlbâi și nici nu mi se pare frumos). Dar nu existența în sine a boralei mă intrigă(vroiam să folosesc un cuvânt mai chizdos precum dez-fenq-shui-ește, dar mi-am dat seama că nici pe ăsta nu-l pot pronunța calumea), ci faptul că o borât cineva acolo. Ca s-o iau sistematic, la intrarea în baie era io chiuvetă, mare și vânjoasă, ivită chiar și de ce ce-i mai proști, apoi mai sunt cele 7 bude(nu știu dacă-s 7) unde prin definiție și în conformitate cu legile morale și imorale ale societății, acolo borăște lumea. De ce să borăști în pișătoare? Pișătoarea este un element respectabil, un prieten ce te susține la nevoie. Și să zicem că nu-i mare câcat că o borât ăla în pișătoare, dar încercând să-mi imaginez scena crimei, iarăși nu mă pot dumeri de-o treabă. Adică cel borâtor a borât în timp ce se pișa ori doar pur și simplu i se părea lui simpatic să bage capul acolo și să borască. Nah, oricum nu-i treaba mea. Poate că borala a fost creată genetic acolo, poate cineva o primit o pedeapsă la adevăr sau provocare, ori poate în tavanul de la baie este o gaură și o cioară foarte mare s-o câcat și câcatul o căzut prin gaură fix în pișătoare. Doar Dumnezeu știe.
...Și pentru a face o legătură(deși nu știu de ce insist pe subiect, dar hai nah), în comparație, tot la etajul meu, pe trepte, fix cum cobori, se distrează alt exemplu eșuat de beție umană. Numai că asta e mult mai violentă. Se întinde pe vreo 3 trepte, dar pe prima e cea mai mare bucată. E dubios dar să zicem că în aceste condiții, nu existau alternative. În acest caz, toată treaba împrăștiată și nestrânsă de 3 zile e enervantă că trebuie s-o obolești, să-și dibuiești picioarele în așa fel încât să te contopești cu dânsa.
...Trebuie să fie o legătură între cele două borale. Însă ce fel de legătură? În primul rând, care dintre borale a fost cea primordială? Ori, a fost unul singur, ori doi borâtori? Să fie asta o primă încercare conspirativă de a bori în întregime căminul 16? De la ce anume s-a borât? Să fie Katana? Să fie vin de masă de la Recaș? Să fie Katan plus vin de masă de la Recaș? Andreea Marin? ...nu se poate ști.
...Sper doar ca femeia de servici să nu-și pună aceleași întrebări ca și mine și să șteargă măcar alea de pe scări...

Cum arăta Clujul, dacă nu era criza?!

Întrebare pe care bineînțeles că mi-am pus-o, dar nu mi s-o părut o chestiune interesantă decât de ceva timp încoace. În navigările mele zilnice, căutând proiecte de dezvoltare urbană, imobiliară, construcții de ansambluri rezidențiale și treburi din astea, am dat peste tot mai multe articole de ziar vechi, anterioare începerii crizei (sept.2008). Și din articolele respective am aflat că acum 2 ani, multă lume se pregătea să transforme Clujul într-o metropolă, să-l blindeze cu zgârie noare și trenuri suspendate. Prima dată am văzut proiecte de genul pe skyscrapercity unde arhiecții plănuiau un mare centru de afaceri în Mărăști, dar nu le-am prea băgat eu în seamă, crezându-le speculații. Dar se pare că 2008 oamenii vorbeau mai serios despre zgârie nori, ori vorbeau la fel de serios precum cei din 2010 despre lipsa pâinii. Așadar diverite companii mai mari ori mai mici, investitori de toate tipurile de burți, plănuiau mari proiecte imobiliare în municipiul Cluj Napoca. Astfel, bazându-mă pe ce informații am auzit, Kolozsvar-ul anului 2010 dintr-un univers fără crize financiare, arăta cam așa:

În Observator, ar trona falnic pe locul fostei clădiri Sigma și a clubului Obssesion, două turnuri a câte 35 etaje, zise nah evident Sigma towers, gemeni ai lui nenea Paszkany. Turnurile ar fi urâte și construite în stil chinezesc. Apoi în Bună Ziua, zisă cu entuziasm ”Pipera clujului”, compania Carmel Land development ar fi câcat deja un cartier cu 24 de blocuri de 6-9 etaje, unul de 30 și alte două de 24 de etaje. Și asta fiind doar o singură companie! În Bună ziua, din cîte știam eu se îngrămădeau mai multe. Mănășturul ar fi fost mai frumos cu 3 blocuri a câte 18 etaje fiind botezate cu multă aluzie ”Tower park”. Pe Calea turzii deasemenea niște englezi ar fi vrut să facă blocuri de 13 - 20 etaje dar nu le-o ieșit. În Gheorgheni se plănuiau două clădiri de 14 etaje. Dar spuma spumei, Manhattanul Manhattanurilor ar fi fost Mărăștiul. Les tours de Cluj ar fi fost un proiect destul de prea fantezist, care încă n-are ceva căuta în orașele din România, amplasat în Mărăști în Spatele turnului BRD. Așadar noul centru financiar ar fi trebuit să fie format în partea de nort dintr-o clădire cu două corpuri, de 21 și respectiv 20 etaje, apoi să continue cu o clădire de 12 etaje iar în est, despărțite de restul de o grădină publică vor fi încă două clădiri de 20 și respectiv 16 etaje. Plus, în planurile de dezvoltare a Clujului de dinainte de marea bubă financiară includea construirea cartierului Tineretului, ori a cartierului Lomb. Tineretului se vrea a fi la marginea orașului, la capătul Bld Muncii, dincolo de zona industrială și se vrea a fi foarte mare, you can see for yourself.

Cartierul Tineretului

Proiectul din câte știu este activ și o început ceva lucrări la el, dar în nici un caz nu văd să-l finalizeze fix cum arată în poză.
Cartierul Lombului este deasemenea un loc unde ne-am fi jucat acum dacă nu era criza: 30.000 loc. 10 cămine studențești, 5 hoteluri.
În fine, să zicem că astea două cartiere nu ar fi fost finalizate până în momentul de față, dar în rest, dacă e să credem ce zic investițiile, orașul ar fi arătat cu mult altfel. Deci cumva că doamna criză o fost și este destul de rea. Însă revenind la ideea de newyorkizare a Clujului, țin încă să-mi afirm nobilul scepticism. Orașul ăsta, trebuie întâi să-și recondiționeze clădirile vechi, să dezvolte zonele sărace, n on. Zgârie norii îmi plac, dar nu oricum și oriunde. În concluzie, mă bucur c-a venit criza și-a stricat multe planuri, pentru că a început lumea încet încet să nu-și mai facă planuri fanteziste și să nu se supraevalueze prost, pe ei și bunurile lor.

Clujul în anul 2010 - univers paralel

Imitație bună de Floyd.

Și-am purces până la urmă la concert Speak floyd, ținut spre exazul fiecărui fan Pink Floyd prezent, în Fashion club - summer lounge. Într-adevăr duhnea a high class, a oameni îmbrăcați în armonie cu muzica ce aveau s-o asculte, fiecare cu sclavul negru ori cu mexicanul, la 3 m în spate. Lăsând exagerările de anturaj la o parte concertul și-o meritat banii. O fost multă lume, o trebuit să așteptăm până intra ultimul nobil cu rezervare, ca să intrăm și noi studenții, mi-o amorțit picioarele și coloana dar oamenii din Speak floyd s-o făcut impuși. Dar ca s-o luăm mai realist, valoarea acelor omuleți cântăreți e c-o reușit să creeze chiar o atmosferă de Pink Floyd, în rest nu se poate vorbi de mai mult.
...Pe domeniu de câcare interioară, că tot nu mă pot abține s-o dau și pe din astea, am reușit în sfârșit să dorm. Dacă ieri eram cuprins de un fel de optimism existențial, asta era din cauza nesomnului. Ciudată stare indeed. Faptul acum sunt la curent cu cele biologice nu mă mai face să mă simt special, nu mai sunt ăla chizdos care învinge somnul, deci prin urmare am tendința să revin la cele casnice, la văicăreli și câcări de creier. Dar pentru a păstra totuși loc pentru cuvinte mai pline, voi continua mai târziu cu altceva.

Impresii și cărți.

Nu s-a schimbat de mult nimic, și totuși mereu am impresia că mă învârt cu chestii noi. Îmi e frică de monotonie, de rutină, de mecanismele sociale ce voi fi obligat să le însușesc mai târziu, pentru a supravețui, dar eu în impresia mea de zăpăceală continuă sunt un om cu habitaturi fixe. Nu mare brânză ce zic și nici nu-i prima oară când o zic, însă de ceva timp încoace și cu precădere de azi, încep să mă cam satur de vechile obiceiuri. Mă văd nu pierdut, dar ținut mereu la un anumit stadiu intermediar, care nu mă mulțumește, care lasă de dorit mai mult. Nu pot să acuz pe nimeni pentru propria-mi indispoziție, și nici pe mine nu-mi mai vine să mă acuz, pentru că m-am plictisit s-o fac. Trebuie să dibui mai clar toată treabă, să văd în ce colț întunecos sălășluiește buba. E o bubă misterioasă. Momentan încerc să-mi umplu timpul cu chestii cât mai diverse, și nu neapărat ce să necesite ieșirea afară.
Așadar de când am venit în 16 am reînceput să citesc, nu mult, dar cu potențial de mai mult. Preainteligentul domn Neacșu mi-a împrumut o carte cu titlu simpatic: Narcoticele în cultura română de Andrei Oișteanu. Cartea e serioasă, detaliată și nu tratează din păcate etnobotanice. Citind-o vei afla că gălbenelele din ceaiul bunicii, dacă te porți într-un anumit fel cu ele, te vor face mai zâmbitor, deși autorul nu insistă pe procedeul în sine. Pe deasupra vei afla că magiunul pe care-l gustau boierii români nu era făcut din prune, vei începe să respecți mai mult secara și îți vei confirma supoziția referitoare la moralitatea scriitorilor din care ai dat bacul. În concluzie ideea e că nu suntem doar o țară de junkălăi ci o țară de junkălăi cu tradiție.
Mi s-o redeschis foamea pentru lectură, deși nu o foame foarte mare. Mi-am luat Diplomția lui Kissinger și am făcut rost de Al treilea val de Toffler, cărți care se înțeleg bine cu ce fac eu la școală și sper să-mi prindă bine pe viitor. Nu vorbesc despre ele că plictisesc mințile firave ale cititorilor, motiv pentru care, până acum pe blog nu am scris chestii istorice.
Diseară cântă Speak Floyd, trupă tribut Pink Floyd cu destul de mare renume în treaba asta, și mă gândesc dacă să dau două zile de mâncare pe bilet. Balanța fiind foarte balasată, încă mă mai gândesc.

Început de dicționar de crâșme

Așadar de când am ajuns în Cluj toamna asta am reluat în parte procesul de crâșming masiv început cu entuziasm și speranță anul trecut. Și precum zice expresia ”în Cluju cela e tăt o casă ș-un bufet”, marea capitală ardelenească are cu ce se mândri la capitolul crâșme, cărciumi, baruri, cafenele, bufeturi, bodegi, cluburi, restaurante, localuri. Și culmea la cât de bețiv împuțit am fost până acum încă mi-au scăpat o bună parte din locurile în care poți bea. Prin urmare mă tentează să trec în revistă, ziar și-n cartea de bucate niște locuri unde am șezut în ultima vreme și care înainte nu erau pe lista mea de băut:
Casa Taufer - jazz cafe: e un loc destul de fancy, unde principalii respiratori de aer sunt oameni bine îmbrăcați și care miros burghez. Prin urmare și prețurile sunt la fel de bine îmbrăcate. Timișoreana e 5 lei, un preț care iese clar din standardele studențești de max. 4 lei. Însă nu se poate spune că locul nu-și merită prețurile. Decorațiile sunt de bun gust, predominând țambale pe pereți și multe alte gadget-uri trendy pe care mintea mea umilă nu le poate descrie. Atmosfera e și mai interesantă mai ales dacă îl ai pe Teiu lângă tine să-ți spună bancuri cu negrii. Locul e între Casa Matei și Piața muzeului, perete-n perete cu Krajczar(Croița).
HLC - High light cafe: Cafenea care după nume bineînțeles că sună pițiponecește și te-ai aștepta să vezi mulți indivivizi cu ceafa atârnândă. Dar din ce-am văzut nu-i chiar așa. Crâșma cumva deasupra Fire-ului cum dai colțul spre Casa Matei și e un loc destul de chill ziua. În genere aduce mult a Zorki, Le general ori altele de tipul lor doar că are o cameră super-secsi cu saci dă șezut și mese joase. Muzica e ambientală și merge mai bine dacă pe lângă cafea ai la dispoziție și-un cui. Cafeaua m-o cam dezamăgit, eu care în fiecare cafenea cu nume pompos caut cafea bună, n-am prea avut ce alege. Mi-am luat o cafea vieneză, la 6 lei(deasemenea mult prea scumpă pentru standardele studențești) care în afară de frișca în abundență și gustul asemănător cu al cafelei nu prea m-o impresionat. E fain totuși că poți inspecta Piața Unirii de pe geam și poți vedea cine traversează pe trecerea de pe Memo.
Paint: crâșmă împuțită de rockeriști pletoși cu TIMI LA 3 LEI, fapt care bineînțeles mă convinge să respect locul foarte mult. Paint-ul e pe Clinicilor, cum vii de la BCU fix înainte să ajungi la Tavernă. Lumea zice că locul e viitorul Fire, chestie pe care nu pot zice c-o cred și nici c-o vreau, dar într-adevăr e tot aceeași brânză grotă cu multe cămăruțe. Se cheamă Paint pentru că vei găsi mâzgâlituri ce se vor a fi psichodelice pe pereți. Oricum e urât că dau muzica prea tare și nu te poți înțelege cu nimeni. Dar n-ai ce-i cere, Timi la 3 lei și 100 de vodkă cu 6 lei.
Deși nu vreau eu să le fac concurență la ăia din Zile și Nopți, dar văd că-i simpatic să descrii crâșme, la urma urmei la ce naiba is bun eu pe lumea asta. So, o s-o mai fac.

Nu se întâmplă nimic.

Nu știu, nu-mi vin cuvinte frumoase ori care să imite un tip de inteligență. Nu-mi vine un subiect interesant. Și interesant e un cuvânt destul de plictisitor și numai bun pentru a descrie toată treaba. Însă treabă e unul cu substrat și cu potențial de inside joke. Mi-o crescut prea mult unghiile și scriu mai incomod ca de-obicei. Și n-am unghieră, și dacă aș avea unghieră mi-ar fi lene să-mi tai unghiile. Deci voi aștepta să-mi cadă.
...Clujul se poartă mai frumos cu mine toamna asta. Și bineînțeles din respect și bună cuviință am început și eu să mă port mai frumos cu el. N-aș putea încă să-l descriu într-o culoare de orice fel. Nu știu ce s-a schimbat, nici nu-mi bat capul să-mi dau seama. Oricum am început să nu mai văd așa de mult. Și într-un mod ciudățel e bine că nu mai văd atâta. Am chiorât, deci vreau câine și baston.
Deși timp de 3 săptămâni până acum nu mi-am mai dat nicio impresie de scriitor, continui să-mi scriu romane de succes în unele tripuri. Dar încă nu mă las impresionat de puterea imaginativă a fumatului. Tripurile bune oricum le uiți, iar cele care atunci ți se par bune și te chinui să ții minte, îți apar a doua zi dimineața mult prea infantile. Poate nu ție, dar la mine așa se întâmplă. Și asta e printre puținele chestii pe care le mai iau în considerare. În rest nu prea știu ce mi se întâmplă.
așadar toamna o început dacă nu chiar promițător, măcar ok și calm. N-am ce să mă plâng referitor la colegi, la budele nu chiar curate ale 16-lui, ori de faptul că niciodată nu prea am bani. La noua facultă merg încă cu entuziasm, fac doar acele chestii pe care le vorbesc în cârciumă cu oamenii. E ok și e legal. Dar în ciuda entuziasmului existențial îmi rămâne frustrarea scrisului. Nu îmi mai plâng, nici critic postările de umplutură, începuturile de proze ori ideile pe care nu le pot exprima din lipsă de cultură. Nu mă mai critic pentru mi-e lene, și oricum încerc să mă lăcuiesc de atitudinea asta.
Deci totul e bine, deși nu se întâmplă nimic.