Se afișează postările cu eticheta spilling brain. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta spilling brain. Afișați toate postările

vineri, 26 noiembrie 2010

Nici eu n-am înțeles ce-am vrut să scriu,dar hai să postez, mai schimb oleacă peisajul...


Pauză mijlocie la scrijelit de litere, la încercat fraze și idei care iubesc inteligența ori bălegi din alea ce se mai citesc în ziua de azi. Nicidecum în cea de ieri. În cea de ieri nu se făcea nimic, se încerca a se lua aer cât mai curat și se mânca pate cu pufuleți. Apoi se fuma catana și se futea tot meciul.

Anyway m-am răcorit, cheltuind mulți bani mai mult sau mai puțin exagerați. Bineînțeles c-am băut. Dar am băut cu măsură, oprindu-mă conștiincios de fiecare dată când mi se făcea pofta să fumez. Așadar, vrea cineva chestii clare de la mine? N-am copt nicio chestie clară, nu am culori, nu vreau să termenul de” coptură galbenă” și  cel de ”perdeaua mamei tale” în aceeași propoziție, în așa fel încât să formez vreo ironie. Nici nu mai am pretenția de a clarifica ceva, de a începe povestioare cu zâne ce se cred feministe, mint că sunt futute și fac cât mai multe poze frumoase. Dar whatever, era ideea de ceață. Ideea de ceață mereu m-o încântat și mi-o făcut să-mi clădesc imagini simpatice.

Nu mai vreau realitate, deși îmi afirm clar ipocrizia situației spunând asta. Adevărat este că încep să am tot mai multe găuri de realitate, la fel de adevărat e că voi mai face încă câteva. Regret aceste găuri că nu sunt mai colorate. Deci mi s-o acrit de realitate. Și nu fac apel la droguri, nici nu încerc să mă scot, deși poate pare că fac asta. Nu mă pot eu lăuda că până acum am fost un mare observator, jucător ori comentator al realității. Comentator nah hai să zicem. Dar niciodată nu mi-o plăcut banalul, nu am suportat rutina, societatea mi s-a părut că se joacă mereu în spatele aceluiași bloc, într-un mod tâmp, cu bancuri triste și acțiuni cât se poate de previzibile. Acum, nici nu mai înțeleg de ce m-am chinuit, ori măcar mi-am dat mie impresia că mă chinui, să înțeleg ori să mă integrez în lumea de-afară. Lumea de-afară e demnă doar de vomă, pișat, coptură galbenă, găinaț de cioară de Hașdeu și înjurături de tirist. Și multe alte decorații de genul. 

Dar nimeni să nu creadă că sunt revoltat. Nimeni să nu mai creadă. 

Îmi propun în continuare o vacanță, mică, subtilă și spontană. Nu trebuie explicate multe, trebuie vacanță. Vreau vacanță de la stat degeaba. Nu mai pot.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Banii nu se dau decât pe rețetă...

Cu cât înaintez mai mult în nebuloasa studenției, cu atât noțiunea de bani și îndirect de proprietate privată îmi devine tot mai vagă și mai dubioasă. N-am să repet că sunt un om cariat de activități vicioase, care se pierde tot mai mult în fiecare zi, deși treaba cu banii are ceva legătură și cu asta.

În primul an am dus-o burghez, având și mai mulți bani de acasă, și bursă în primul semestru și destule ponturi de chestionare ori traduceri. Și mi-am permis să mă îngrop grijuliu cu un strat litosferic de alcool, tutun și otrăvuri de șobolani ori tranchilizante de elefanți. Am gândit idiot, teribilist și mi-am format un mod de viață care din păcate încă persistă. În toamna anului trecut, boem și romantic ca orice prost îmi ziceam eu mie că trebuie să mă învăț cu greul, că rău am nimerit în puful economicii și-n bursa sociologiei, c-o să mă stric. Și pentru a avea parte de greu, n-am învățat în semestrul I pentru a nu mai avea parte de bursă în semestrul II, și apoi să fiu mult mai motivat să-mi recâștig bursa. Un câcat! Nu pot înțelege acum, la un an după, ce câcat de gândire putea să fie aia. Am dat cu piciorul conștient, folosindu-mă de o listă bine lucrată de plângeri, ba că facultatea-i proastă și n-am fost destul de motivat, ba că eu nu sunt făcut să pot ține un ban, teorie care în că nu știu dacă am creat-o eu ori ea m-o creat pe mine, și alte tâmpenii, care mi-o încâlcit mintea și mi-o înmulțit problemele. Pe de-altă parte nu regret anul trecut. Toate enevimentele epopeice din 501, din Fire, de la lac ori de pe Cetățuie au și ele valoarea lor și o contribuit din plin la colorarea fenomenului studențesc. Însă eu în naivitatea mea, vroiam altceva.

După cum spuneam, am pierdut în mare măsură noțiunea banului. Când îmi vin banii toate pachetele de țigări încep să urle în magazine. Și trebuie să cumpăr un pachet pentru a se liniști apele. Totul începe cu un pachet de țigări, după care urmează cafeaua, apoi berea, apoi a doua și tot așa ajung să-mi pierd interesul față de banii rămași, care în continuare cer grabnic să fie cheltuiți. Dacă am prea mulți, prietenia mă obligă să dau cu împrumut, pentru a avea ulterior parte de prietenia altora. Încep să înțeleg pe pielea mea ce înseamnă criză economică, ce înseamnă să consumi fără să produci nimic, să observ că banii lichizi aproape că nu există, ei fiind înlocuiți cu-n tip de credit studențesc bine cunoscut: când unul are bani, îți împrumută, și la rândul său îți cere când nu mai are. Eventual acest schimb de credit se transformă într-un tip simpatic de comunism. Totul se împarte, se poștește, se împrumută reciproc, și nimeni n-are dreptul să fie nemulțumit de acest sistem, atâta timp cât face parte din el. Cel puțin asta e situația din mediul meu social, format dintr-un cămin mare și câteva crâșme adiacente. Și oricât m-aș distra în această situație, parcă n-aș vrea să persiste prea mult.

Începe să-mi fie tot mai rușine față de oamenii de vârsta mea, care deja nu mai cer bani de-acasă, care au reușit deja la 18-20 de ani să-și câștige un ban. În primul rând îi privesc cu stimă pe cei care ajung să cunoască banul și să-l cheltuiască pragmatic. Sunt conștient că pentru a ajunge într-o situație similară, să pot întreține măcar pe perioada căminului, trebuie să schimb multe, de la comportament, la principii și valori, și văd că încă multe din ele nu le vreau schimbate. Vreau să iau fiecare treabă, încet, cu pași mărunți, deși mai mult ca sigur nu-i cea mai bună variantă. Singura chestie de care am fost în stare o fost să cerșesc clickuri pe ads-urile de pe blog, ca ulterior, într-un viitor mai mult sau mai puțin relativ, să pot scoate și eu un ban, dintr-o chestie care-mi place.
Nu pot să zic prea clar de ce am deschis acest subiect, presupun că din lipsă de a face ceva productiv...

marți, 9 noiembrie 2010

Calm enervant.

În legătură cu ziua de azi, m-am dezbătut îndelung eu cu mine și am ajuns amândoi la concluzia că mai bine rămân acasă. M-o pălit din nou o stare de netezeală creierească care pare să rămână peste noapte. Aproape c-am uitat ce-a fost ieri, ce culori mi-au mângâiat ori zgâriat retina, ce grad de intensitate a avut vântul!? Dacă am văzut vreo tipă bună, ori dacă s-au spune glume faine. O fi fost și din alea.
 * Am plecat în Suceava miercuri seara, având bagaj mult îndesat cu chiloți foarte murdari. Ultimii chiloți pentru ultimul om, dar nu contează asta. Ideea care este, este că orașul era cu puțin mai săpat ca data trecută. Dar acum nu-mi mai păsa, am început să mă obișnuiesc cu el spart, cu eternele lui tranșee și capete de conducte și muncitori rotofei și foarte sârguincioși. Ca să rezum imaginea zic doar că o dărâmat Cinema-ul Modern, singurul cinematograf, măcar în teorie a Sucevei, loc față de care nu pot să zic că nu aveam un minim de atașament. Acolo am văzut primul film de cinematograf și în vreo două rânduri m-am alcoolizat pe acoperișul lui. În loc vor face un centrul cultural super pizdă plin de chestii și de cultură. În centru am observat că nenea Lungu s-o ținut de promisiunea lui milenară și o început să ne construiască, spre extazul nostru o ditamai parcarea subterană. Însă nu știu câți oameni știu de fapt pentru ce se sapă acolo. Majoritatea rămân pe ideea clasică cu pusul de conducte și țevi. Dar fără grijă încă se mai sapă pentru schimbat țevi. ”Marea canalizare” pare deja un proces veșnic, caracteristic pentru oraș și cu mare potențial turistic. În rest, crâșmele prosperă, țigăncile aleargă după tine să-ți vândă ”gratis” poze cu prea-sfinții și părinții își cumpără aparate de făcut pâine cu dulceață.
* Am ajuns înapoi în Cluj și am fumat mult.

vineri, 29 octombrie 2010

Imitație bună de Floyd.

Și-am purces până la urmă la concert Speak floyd, ținut spre exazul fiecărui fan Pink Floyd prezent, în Fashion club - summer lounge. Într-adevăr duhnea a high class, a oameni îmbrăcați în armonie cu muzica ce aveau s-o asculte, fiecare cu sclavul negru ori cu mexicanul, la 3 m în spate. Lăsând exagerările de anturaj la o parte concertul și-o meritat banii. O fost multă lume, o trebuit să așteptăm până intra ultimul nobil cu rezervare, ca să intrăm și noi studenții, mi-o amorțit picioarele și coloana dar oamenii din Speak floyd s-o făcut impuși. Dar ca s-o luăm mai realist, valoarea acelor omuleți cântăreți e c-o reușit să creeze chiar o atmosferă de Pink Floyd, în rest nu se poate vorbi de mai mult.
...Pe domeniu de câcare interioară, că tot nu mă pot abține s-o dau și pe din astea, am reușit în sfârșit să dorm. Dacă ieri eram cuprins de un fel de optimism existențial, asta era din cauza nesomnului. Ciudată stare indeed. Faptul acum sunt la curent cu cele biologice nu mă mai face să mă simt special, nu mai sunt ăla chizdos care învinge somnul, deci prin urmare am tendința să revin la cele casnice, la văicăreli și câcări de creier. Dar pentru a păstra totuși loc pentru cuvinte mai pline, voi continua mai târziu cu altceva.

joi, 14 octombrie 2010

Nu se întâmplă nimic.

Nu știu, nu-mi vin cuvinte frumoase ori care să imite un tip de inteligență. Nu-mi vine un subiect interesant. Și interesant e un cuvânt destul de plictisitor și numai bun pentru a descrie toată treaba. Însă treabă e unul cu substrat și cu potențial de inside joke. Mi-o crescut prea mult unghiile și scriu mai incomod ca de-obicei. Și n-am unghieră, și dacă aș avea unghieră mi-ar fi lene să-mi tai unghiile. Deci voi aștepta să-mi cadă.
...Clujul se poartă mai frumos cu mine toamna asta. Și bineînțeles din respect și bună cuviință am început și eu să mă port mai frumos cu el. N-aș putea încă să-l descriu într-o culoare de orice fel. Nu știu ce s-a schimbat, nici nu-mi bat capul să-mi dau seama. Oricum am început să nu mai văd așa de mult. Și într-un mod ciudățel e bine că nu mai văd atâta. Am chiorât, deci vreau câine și baston.
Deși timp de 3 săptămâni până acum nu mi-am mai dat nicio impresie de scriitor, continui să-mi scriu romane de succes în unele tripuri. Dar încă nu mă las impresionat de puterea imaginativă a fumatului. Tripurile bune oricum le uiți, iar cele care atunci ți se par bune și te chinui să ții minte, îți apar a doua zi dimineața mult prea infantile. Poate nu ție, dar la mine așa se întâmplă. Și asta e printre puținele chestii pe care le mai iau în considerare. În rest nu prea știu ce mi se întâmplă.
așadar toamna o început dacă nu chiar promițător, măcar ok și calm. N-am ce să mă plâng referitor la colegi, la budele nu chiar curate ale 16-lui, ori de faptul că niciodată nu prea am bani. La noua facultă merg încă cu entuziasm, fac doar acele chestii pe care le vorbesc în cârciumă cu oamenii. E ok și e legal. Dar în ciuda entuziasmului existențial îmi rămâne frustrarea scrisului. Nu îmi mai plâng, nici critic postările de umplutură, începuturile de proze ori ideile pe care nu le pot exprima din lipsă de cultură. Nu mă mai critic pentru mi-e lene, și oricum încerc să mă lăcuiesc de atitudinea asta.
Deci totul e bine, deși nu se întâmplă nimic.

luni, 28 iunie 2010

Gărgări flegmate-n ploaie...

...Ploaia câteodată are civicul rol de a spăla chestii. Dar ea, de cele mai multe ori, nu spală, ci udă și năclăiește...
...Așadar primul an universitar, dacă se poate numi așa, a fost năclăit și trimis la canal de ploile de iunie. Examenele cele ușoare au fost date, iar cele grele așteaptă cu nerăbdare luna septembrie. Și fără restanța/ele din toamnă,anul tot nu pare gata. Nici dacă scot și practica din calcul. Pare c-o fugit neterminat, și a lipsit ceva tot acest timp.
...M-am făcut c-am terminat anul și-am fugit acasă, lăsând în Cluj multe peturi de bere înăcrită, o cameră goală și încă jegoasă, datorii și multe amintiri neclare. Acasă am găsit ce-am vrut să găsesc. Lume adormită într-un Rynox atemporal, ploaie, mai multe străzi sparte ca de Paște, net bun și părinți care-și continuă divorțul început acum 25 de ani. Am ajuns în halul în care văd Suceava ca pe-o crâșmă în care mă ascund de chestiile alea de om mare. Și un mă refer la Rynox, la băut, la vorbării inutile, mă refer la un tot din ce în ce mai dubios pentru mine, în care mă simt tot mai laș. Și ajung să mă ascund tot mai mult, până în momentul când n-o să mă mai caute nimeni. Interesant moment va fi ăla.
...Ajung nu doar să fiu trist, ci pe deasupra să par trist. Asta mă oftică și mî face să fumez și să beau mult. Faptul că nu mai pot ieși între oameni cu moaca mea de om trist, că e prea tristă. Iar tristețea feței mele se bagă în seamă și îi provoacă pe ceilalți la socializare: Dar ce-ai pățit bă? Până acum nu erai așa. Eu cred că înnebunești, am văzut ceva nelalocul lui la tine...etc. Prin urmare tendința e de a rări ieșirile. Dacă tristețea mea îi inundă pe toți și răbufnește atât de violent, înseamnă că mai bine stau în casă. E totuși ironic să fii catalogat de trist, în rynox! Unde nah, nu pentru asta e crâșma? A sad guy, walking with he-s sad steps, going inside the bar, picking a table, ordering a beer, lighting a cigarette, drinking the beer, thinking about he-s fucking miseries while drinking the beer, listening some gibrish to forget about the shit, and on. Eu de asta vin în crâșmă cel puțin. Și presupun că nu-s ăla special...
...Am venit acasă pentru a reveni la vechile obișnuințe, pentru a sta cu ai mei, pentru a mânca mâncare caldă, pentru a mai vorbi cu vechile cunoștințe, și a asculta veșnicele sfaturi repetative ale lui tata. Și deși știam că fix asta se va întâmpla, totuși ajung să mă întreb, de-abia după 3 zile de când am venit, De ce dracu am venit? Ajung la concluzia că la mine în casă nu s-a întâmplat nimic, cât timp am fost eu plecat, că toți m-au așteptat 2 luni jumate pe mine, ca să-și continue vorbele...
...Nu-i așa ciuat cum pare la prima reacție, ironic e că așa ciudat trebuie să fie. Without a fucking sense...

joi, 13 mai 2010

După ce-am evadat de la reintoxicare...

Şi totul începea să miroase a boală. Singura explicaţie rămânea boala. Era una cu tentă serioasă şi pe de-altă parte cuminte, şi la urma urmei simplă. E una să spui că te simţi puţin deprimat din cauza unor mici eşecuri şi neîmpliniri, şi e alta să spui că eşti bolnav. Închizi gura lumii şi te mulţumeşti şi pe tine...Însă totul începea să miroase a boală pentru că de data asta lipseau vechile raţiuni, vechile explicaţii, frământări, planuri de viitor, revolte şi entuziasme. Totul ajunsese într-o ciudată linişte, o nepăsare clară...
...Încă persista neputinţa de a povesti, de a prezenta ori a descrie un fapt, de a închega o propoziţie cu un predicat, dar în primul rând subiectul persista să absenteze.
....
Iaşiul e cuminte ca un sanatoriu. Aglomeraţie caldă, bătrâni târâtori de geamantane grele, oameni cu ochi curioşi, atenţi şi dubioşi. Aseară, după cele 9 ore jumate de apăsat canapele cfr-iste am ajuns în sfârşit în capitala uitată a Moldovei. Pe tren am văzut mulţi munţi, am numărat 12 tunele, 21 de staţii, şi-am privit soarele cum urcă şi coboară. Am fumat cu naşu, om care aducea a ţigan, însă cu un limbaj de învăţătoare bună, şi aspect îngrijit. Omul poate în conştiinţa lui puţin naivă ne-o avertizat că amenda pentru fumatul în tren e de 7,5 mil şi că sunt foarte mulţi tineri rebeli care fumează ţigări preparate în tren. Noi am promis că vom sta departe de ei iar el a zâmbit părinteşte. Când am ajuns în gară la Burdujeni m-am simţit foarte ciudat, creierul meu fiind obişnuit să coboare. Aşadar ajuns în Iaşi, m-o impresionat rugina tramvaielor şi viteza lor agale. Clădirile erau la fel amărâte ca şi-n iarnă, iar un ţigănel m-o întâmpinat cuviincios:
- Nenea, dă-mi un ban!
- Scuză-mă dar n-am!
- eee, cum n-ai? Cum n-ai bă?
şi dacă ţigănelul cu pricina nu avea 4 ani, cred că-mi luam bătaie. Am ajuns în burghezul nou cartier Green park şi soră-mea m-o băgat în duş pentru derapizare...
...Hope will be for the a best! Or at least a random best...

luni, 19 aprilie 2010

Scriu dezordonat.

Inutil și plictisitor spus, că am uitat. Am uitat aproape tot și resturile nespălate de memorie apar doar la venirea insomniei. E un blank ce demult, în epoci puțin mai teribiliste avea statutul de dorință. Nu-mi vine să cred că acum ceva ani puteam să-mi doresc blank-ul. Mă amuz acum amintindu-mi și fumez mirat că-mi amintesc. Island blues e aluzivă, și doare cu cât e mai aluzivă. Dar cu toate cafelele fumate, era într-adevăr un timp de adolescență timpurie, în care chiar îl credeam pe Eminescu din Odă. Nu înțelegeam ideea de îmbătrânire, de delăsare, oboseală...de alcool. Eram poet(vorba vine), prozator, pictor, arhitect, om politic, urbanist, istoric, și mă jucam cuminte cu toate visele de mai sus, aruncate grămadă în sufragerie. Acum mă dor șelele gândindu-mă că din toate, nici măcar sociolog nu sunt. Nu mă vait, nici nu bocesc, că n-am mai mers la o înmormântare de mult timp. E scena cea mai tristă, demnă de multe șervețele. Că Popa a uitat să se plângă. Eram bun la asta odată. eram bun la multe.
...O fată înflăcărată de amoruri învechite ar spune că e astenia de primăvară. O fi, deși eu de-obicei eram destul de cu vlagă primăvara și nu-s obișnuit cu noua modă. Momentan îmi diluez cafeaua cu apă nobilă de chiuvetă. Mă diluez cu totul. Dar eu care n-am putut niciodată să fiu poet, nu am ce comenta frumos în domeniu. M-aș gândi că totuși mâine am școală și că viitorul prea-luminat de sociolog mă așteaptă. Însă eu, prin raționamentul meu am renunțat a mai gândi inutil. Și încă renunț.
Renunț să mai scriu în aceeași măsură cu cât devin mai prost și mai neinspirat. Rahatul ăsta de blog mă lasă frustrat, motiv pentru care, entuziasmul devine tot mai mititel, calitarea postărilor tot mai searbădă. M-am săturat să scriu un nimic despre nimicuri mai mici, să mă cac în metafore iritante despre o viață de student mizeră și banală, unde totul se reduce la a bea, și ulterior a borî nemulțumiri penibile de om ratat. Și renunț a mă revolta când ajung la concluzia că despre altceva chiar nu pot scrie, că ăsta mi-e vastul univers și asta mi-e inteligența.
...Și revin la blank, și sprijin tastatura precum sprijineau bețivii sec. XIX foaia și pana ruptă de la curul găinii...și continui s-o sprijin...și cam atât. Eu sprijin.

Printre altele...

- Asta e datoria fiecărui cetățean care are puterea de a se intitula cetățean al acestei țări. Orice cetățean are nu că datoria, are obligația de a muri pentru patrie, pentru oricare patrie, fie chiar și România, fie și una mai de câcat, dacă aia e patrie, merită să te sacrifici. Voi nu vă dați seama, dar vă dați seama că țara asta v-o hrănit pe voi, v-o învățat să citiți și să scrieți, și să agățați tipe, sau orice lucru, orice lucru pe care-l știti voi în prezent, se datorează patriei mamă. Și hai să n-o dăm chiar în comunisme din astea elaborate, hai să nu ne luăm de patrie, dar uite ca exemplul UBB-ul! Noi ca studenți, eminenți sau doar din ăia, pozărs, trebuie să avem un mare respect pentru universitatea la care suntem. Că vă dați seama, vă dați seama că toate condițiile pe care le avem acum, nu știu, tot ce învățam, șansa de a profesa într-un domeniu pe viitor, totul se datorează UBB-ului. Eu cel puțin, am toată stima și tot devotamentul pentru UBB. Și da, eu aș muri pentru patrie, aș muri oriunde și în orice condiții...doar pentru patrie, penru nimeni altcineva...
- Coae! Fumează și pasează.

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Și-am scris băi! În limbaj din ăla de gem oltenesc de prune de drăgălani(la Drăgășani sper să fie prune aslfel nu-mi iese). Deci am scris băi. am postat, am scrijelit cu limba-n tastatură tot morcovul de moldov-bucovin-oltenesc(mai nou) ce-l aveam în mine în ultima vreme. Și ce mama voastra de ne-501 vreți de la viața mea mea fastouasă de Rome total war vreți? scriu da!...
...am uitat că pot scruma pe jos, și l-am sculat pe Neacșu să-mi dea scrumieră. vai ce meltean sunt. Să scol omul din vinul și cafeaua lui, asta nu se poate sorbi bine în societatea multivicioasă a României.mai bine zis multibețivănoasă. am zis!
...pe jos mlaștină de 2 metri măsurați cu mațul. Că nah! culmea! Am venit la Kolosvar cu frica că mă maghiarizez la dracu, și am ajuns oltean de Drăgășani. So...fuseși la băut, să-ți moară mama de foame! Haules! Citez haules again!...am uitat ce-am vrut să zic...
...Deci...

...Am fost acasă, am și scris un blog din ăla drăgăstos plin de parabole romanticos-sucevencice, dar plm, n-o mers, m-am complicat prea mult în versuri cu rimă eminesc-bacovianestică. Par-aș fi un adolescemnt satanist cu gânduri năstrușnice, ce plm! Eu m-am maturizat, sunt un om nou, cu gândire pragmatică și cu agățare de sex opus...adică ăl femei-pizdăricesc. pă bune, frate adică cum plm, în plm de plm. dar cum plm?
...deci ziceam că-n cameră e un metru de jeg. e și sticle frate, adică fratele meu e...e sticle din alea fără cantitate...dar ce măsa-nfiptă-n bețe... am fost acasă, am savurat un net din ăla burghez cu 6mb pă secundă, și am asistat cu multe bocituri la Festivalul Hinternațional dă teatru și prosteală pă scenă hân limba engleză, alias Majic festu, și m-am simțit mai bătrân ca Noe la 943 de ani, după 175 dă ani de la faza cu Arca. deci o puțit în mare parte. generația tânără așa cum spunem moralicește noi bătrâni o Sucked ass rău de tot. tăt tineretul e prost băi! E tont! apăi ce plm!Dc am vrut eu Clujul...că măi, rostind moralist și etichecesc că vorba vine...am băut și-am fumat...și-am jucat Rom! Rom totăl wăr! di m-am căcat pă mine frate...dar stai... săzi molcom de moldovean ostracizat...că cântă cucu-n Bucovina...
...băeții olteni din ăia băețași dă vâlcea din ăia...iar am uitat ce-am vrut să zic...o trecut cântă cucu...acum mi-o cerut unu să-i fac rost dă verde, și eu ca omul nah, eu sunt în vedere cu nenumărați mahări ai etnobotanicelor acute... și îmi permit să am anumitb statut(joking, im a almost fucking loser)...
...și oricum am uitat care era subiectul anterior. Oricum, o să revin cu postări mai comerciale...

joi, 25 martie 2010

Bucata de creier adoarme.

Borhotul vieţii prea frumos înmiresmat mă ia gingaş de gât şi mă strânge fără intenţii rele. Dar metaforele nu au roade îndeajunse încât să procreeze o imagine corectă. Sintamga NU, folosită deseori de copiii sugători de ţâţă prin oscilarea orizonală a capului, repetat şi ritmat, bineînţeles, apoi evoluată spre dimensiuni mai complexe, de genul: nu fac pipi la oliţă, nu mănânc brocoli(asta la americani), apoi nah, căpătând multe alte forme, conotaţii şi stilizări mai mult sau mai foarte mult estetice, a devenit finalmente, scop împărătesc în perfida existenţă. Prin urmare, NU mai ştiu ce vroiam să spun de fapt pentru că nu sunt în acel stadiu de absolută conştientizare zburdalnică social-înţeleasă. Nu vreau să adorm haiduceşte cu degetele unse de varză călită cu oase cărnoase(de la mama) pe tastatură, pentru că altfel voi fi nevoit să plâng bisericeşte a doua zi că nu am terminat.
...Clujul e splendid de mirific atunci când calci zgomotos pe trotuar şi nu te uiţi la el. Altfel urâţenia devine clişeic explicabilă. Şi deasemenea Calea Dorobanţilor e frumoasă ca o mireasă beată, îndestulată de gropi, taxiuri harnice şi pupături pe după blocuri...
...Când am ajuns la falnicele porţi ale căminului am constat cu tristeze că portarul, demn apărător al sanctuarului, ştergea pe jos, umplând de prea-curată zoaie podeaua. Femeile de servici ar trebui gazate cu mr. propper şi apoi împuşcate, pentru că l-au lăsat pe dumnealui portarul, să se ostenească cu treburi murdare de femei. Portarii trebuie să stea, să fumeze, să fugărească indivizi dubioşi şi să-i ciomăgească vitejeşte şi să ne lase pe noi, prea-credincioşii studenţi să intrăm cu alcooale frumos mirositoare, sacoje de droage şi fete dubioase. Prin urmare susţin drepturile tuturor portarilor morţi la datorie pentru căminele patriei. Portarii sunt şi ei oameni...
...Bucata de creier este câteodată mai uitucă chiar decât o găină petrecăreaţă. Eram adineaori şi fumam încruntat o ţigară boemă şi sociabilă şi mă gândeam la multe peripeţii cognitive, care mai de care mai viu colorate. Şi le-am uitat fix după ce-am băut apă din antica sticlă de poiana negri. O fi vreo legătură socio-culturală la mijloc dar momentan sunt prea buimac şi uitat prin plăpumi întortochiate pentru a mai da o bere pe cauze şi motive. N-am bani să dau o bere. Recunosc că nici nu m-am scărpinat în amintiri prea impulsiv ca să-mi aduc aminte ce vroiam eu de la viaţă atunci când fumam sus-citata ţigară, dar măcar am avut bunăvoinţa de a-mi aduce aminte, şi de a comemora momentul cu coroane de flori şi mici parade militare. Bucata de creier vrea să aţipească, dar în acelaşi timp mă înştiinţează, că dacă mai am bere, s-o trezesc. Dar eu cum n-am bani de bere o s-o mai amăgesc un pic, până se prinde.
Mă întreb oare morile de vânt cu care se bătea Don quijote, măcinau grâu, ovăs ori secară? Vroiam să iau în calcul şi porumbul, dar mi-am adus aminte că atunci era rar şi rezervat oamenilor spălaţi. Era un profanator al bunurilor statului, Don quijote. Mă mir cum de nu l-o luat garda!?
...Mâine va fi o zi neputincioasă şi sleită ca o ciorbă fără perişoare. Nu-mi pasă ce tip de soare vine mâine, preconizarea rămâne şi este neclintită. Mâine nu există şi poimâine e cu dubiu, dar totuşi în cazul lui pronosticul nu e sigur. Din partea mea să nu vină nici poimîine. Deşi mint, poimâine, pe limbajul acelor arătătoare din colţul plin de muşte al monitorului de fapt e vorba de mâine, o să cânte Phoenix pe moca la polus şi asemenea bogda-prosteală n-o să mai prind. Deci să fiu sănătos cu bucata de creier la mine...