luni, 22 februarie 2010

Trecut la pers. a II-a

E un frumos mic acasă. Orașul e murdar de prea multă zăpadă clădită anemic fix în locul unde vrei să calci. Multe străzi, care de-obicei vara au asfalt, au acum pitoreasca priveliște de ulițe ale copilăriei, înfundate, umblate doar de picioarele îndrăznețe de cățeluși fără de casă. Crivățul și alte multe rude bine-intenționate ale lui, se plimbă boierește, înghețând cu atenție fiecare cîine trecător. Lumea e total inertă, iar singurele trasee umblate sunt drumul până în rynox și drumul până în piața mare la cumpărat țigări. În rest doar liniște și pace.
...Acasă oricum e o eternă impresie de mană cerească. Mâncarea e surpinzător de caldă și internetul nu are restricții. Totul aici ți se dă pe gratis, mama te sponsorizează, tata te ceartă părintește iar nenea de la cârciumă îți dă pe datorie tot ce-ți poftește inima. Fumezi țigări cu inițiale ciudate și gust aluziv, iar prietenii sunt nenumărați și mereu foarte buni...
....Cu alte cuvinte e un venit acasă în toată regula cu toate plictiselile lui, și lipsit de orice nostalgie. Sunt câteva faze care-ți atrag de fiecare dată același tip de atenție. Liceul în pauzele căruia ai stat 8 ani de zile, e o clădire cu moacă de spital, cu ceva copchii zăpăciți întrânsa. Nu merită la nici o ocazie mai mult decât o atenție. Pe foștii profesori îi recunoști în crâșmele de lângă școală, dar ei sunt prea beți să te mai recunoască. Domnul Cazacu spre exemplu, cufundat în licoarea sa geografică, nu prea și-o dat el bine seama cine l-o întrebat de sănătate. Bănuia el că-s vreun fost elev, dar nu știa exact din care categorie. Pe de-altă parte Tanti Viorica, matroana sfântă a anexei B, cea care de ani nenumărabili le face plinul domnului Cazacu și celorlalți indivizi cultivați la marginea paharului, m-a primit cu o oarecare bunătate. M-a întrebat de sănătate și eu i-am răspuns că n-am văzut-o. Tanti Viorica a avut mai mulți elevi decât domnul Cazacu.
....Am călcat pe 6 Noiembrie mult. E o stradă ciudată 6 Noiembrie. Să demonstrez că-i ciudată nu pot. Sunt case, pe partea stângă mici, pe partea dreaptă mari, apoi mai sunt niște gropi și încep blocurile. E lipsită de cea mai esențială valoare estetică. Nu sare nimic în ochi dar ceva te face să te uiți în dreapta, în stânga ori înainte, într-o căutare instinctuală a deosebitului. Sunt zile la rând când vin acasă și pe altă stradă nu apuc să calc. Acasă-Rynox, Rynox-Acasă. Puține alte puncte de interes.
....Deci vii de-acasă, vântul te împinge pe 6 Noiembrie la vale, și Rynoxul așteaptă la capătul străzii, mereu ascuns viclenește după dubița albă. Crâșma e mai obosită decât astă vară când ai părăsit-o și înșelat-o repede  cu altele, mai bine vopsite și mai scumpe. Fiecare bețiv e cuminte la locul lui, face aceleași lucruri și arată la fel. Vechii cunoscuți de-o vârstă cu tine îi simți bătrâni și triști. Bătrâni cum îi vezi, ei încă aparțin perioadei liceului. Facultatea lor, aflată puțin mai la vale de casă, e doar o școală nouă, mai serioasă și mai importantă. Facultatea ta e în primul rând altă viață, n-o prea vezi ca pe-o școală în nici un caz. ...E de înțeles că te simți superior lor. Tu ai timpul tău acum,  iar prezentul lor îți este ție trecut. Nu ești mândru de asta, dar indiferent ești privit ca om mândru. Replica ”Ai scăpat la facultate și acum faci pula mare!” continuă cu tristețe să persiste în privirile ascuns frustrate ale celor din jur. Și bineînțeles că nimeni nu te acuză pe tine, nici tu nu te poți plânge de ceva concret, dar se vede că indiferent de situație nu prea mai ai multe chestii în comun cu acești oameni, pe care înainte îi ai aveai în ochi zi de zi. Și răceala nu e confortabilă. 
....Momentele bune sunt rare și mici, dar demne. În rynox deseori nu există timp, și lipsa de timp adunată cu bere readuce tente de prietenie. După câteva zile cu bere și fără timp, te molipsești de acel dulce stil clasic al vieții de crâșmă. Pentru ceva timp chiar te simți din nou ca într-a 12a, și auzind vorbindu-se de proba la română, te miri când realizezi că tu ai dat-o deja. Și nu mai vrei să pleci la Cluj, nu vrei pat de cămin jegos. Călătoria de 7 ore cu Timișoara-Iași ți se pare o nedemnă pedeaspă a existenței. Și în momentele respective nu înțelegi cum tu ai la 330 km un pat nefăcut și o școală cu examene încă nedate. Așadar îți amâi plecarea, te apucă idei frumoase de boemie și îți arunci energia și banii de drum pe niște momente menite să-ți alimenteze ulterior dorul de casă. 
...Faci plimbări inutile cu autobuzul, îți înfigi picioarele doar acolo unde zăpada cere găurită, intri și ieși din case străine, bei enorm și fumezi monstruos, în final te obosești cât de tare poți, pentru a dormi pe tren. 
....Călătoria e curată și perioadele de somn scurtează distanța. Ajungi pe peron și îți dai seama că în ciuda tuturor reacțiilor anterioare, ți s-o făcut dor de Cluj. Alergi foarte urban spre stația de taxi, te bați cu ceilalți studenți, la fel flămânzi pentru transport ca și tine, intri în mașină și începi o discuție foarte complexă pe tema vremii, cu taximetristul. Taximetristul nu-ți mai ia în seamă accentul. Te simți de-al casei.

2 comentarii:

Ana spunea...

cat de adevarat , mai ales partea de final

andreea8122 spunea...

Cat de dragut scrie frate-miu, ca un pisoias mic si pufos :P.