vineri, 26 noiembrie 2010

Nici eu n-am înțeles ce-am vrut să scriu,dar hai să postez, mai schimb oleacă peisajul...


Pauză mijlocie la scrijelit de litere, la încercat fraze și idei care iubesc inteligența ori bălegi din alea ce se mai citesc în ziua de azi. Nicidecum în cea de ieri. În cea de ieri nu se făcea nimic, se încerca a se lua aer cât mai curat și se mânca pate cu pufuleți. Apoi se fuma catana și se futea tot meciul.

Anyway m-am răcorit, cheltuind mulți bani mai mult sau mai puțin exagerați. Bineînțeles c-am băut. Dar am băut cu măsură, oprindu-mă conștiincios de fiecare dată când mi se făcea pofta să fumez. Așadar, vrea cineva chestii clare de la mine? N-am copt nicio chestie clară, nu am culori, nu vreau să termenul de” coptură galbenă” și  cel de ”perdeaua mamei tale” în aceeași propoziție, în așa fel încât să formez vreo ironie. Nici nu mai am pretenția de a clarifica ceva, de a începe povestioare cu zâne ce se cred feministe, mint că sunt futute și fac cât mai multe poze frumoase. Dar whatever, era ideea de ceață. Ideea de ceață mereu m-o încântat și mi-o făcut să-mi clădesc imagini simpatice.

Nu mai vreau realitate, deși îmi afirm clar ipocrizia situației spunând asta. Adevărat este că încep să am tot mai multe găuri de realitate, la fel de adevărat e că voi mai face încă câteva. Regret aceste găuri că nu sunt mai colorate. Deci mi s-o acrit de realitate. Și nu fac apel la droguri, nici nu încerc să mă scot, deși poate pare că fac asta. Nu mă pot eu lăuda că până acum am fost un mare observator, jucător ori comentator al realității. Comentator nah hai să zicem. Dar niciodată nu mi-o plăcut banalul, nu am suportat rutina, societatea mi s-a părut că se joacă mereu în spatele aceluiași bloc, într-un mod tâmp, cu bancuri triste și acțiuni cât se poate de previzibile. Acum, nici nu mai înțeleg de ce m-am chinuit, ori măcar mi-am dat mie impresia că mă chinui, să înțeleg ori să mă integrez în lumea de-afară. Lumea de-afară e demnă doar de vomă, pișat, coptură galbenă, găinaț de cioară de Hașdeu și înjurături de tirist. Și multe alte decorații de genul. 

Dar nimeni să nu creadă că sunt revoltat. Nimeni să nu mai creadă. 

Îmi propun în continuare o vacanță, mică, subtilă și spontană. Nu trebuie explicate multe, trebuie vacanță. Vreau vacanță de la stat degeaba. Nu mai pot.

luni, 15 noiembrie 2010

Lunea nu mă iubește, again.

Menționez doar că și azi, fiind luni bineînțeles, am mers la facultă de-ampulea(și m-am chinuit mult până am aflat cum se scrie de-ampulea, deși încă am dubii). Așadar, în fiecare săptămână, entuziasmul existențial, pofta de cunoaștere și bucuria de a fi scăpat de viciosul weekend, se termină, brusc, sec, fără zahar și fără droguri ieftine, fix după ce trag de clanța sălii de curs. A câcat iarași am venit degeaba la facultă. Ce fac? Hai să-l sun pe Teiu să-l combin de-o cafea în Funky. Și Teiu, când vine vorba de Funky nu comentează. Și așa ajung eu să pierd fiecare luni, sperând totuși că săptămâna viitoare voi duhni a știință mai mult.
.........................................................................*...........................................................................
 Nu știu dacă are legătură dar mi s-o făcut dor de liceu. Posibil să aibă treabă cu faptul că în Funky o pus Alifantis. Și Alifantis era prin esență muzica mea de cafea dimineața în Rynox, pe vremea când chiulul era încă un trill și când berea reprezenta încă o ocazie. Cu alte cuvinte, nu mi-e dor de liceul în sine ci de perioada în sine. Atunci îmi permiteam încă să fiu prost. Prostia era mult mai acceptată social. Dar nah, vorba aia, acum ajung și eu să spun la urmași că ”bacul e fix pula!” Și atunci nu credeam, nimeni nu credea. Era o impresie generală că după bac intri în Nirvana, că e cel mai important pas de trecere în viață. Dar eu n-am dreptul moral să mă plâng pentru că oricum îmi continui chiulul început în clasa 9a. Însă peste acest chiul se așterne precum zăpada în compunerea unei fetițe de clasa 4a, ideea de grijă, idee care precum multe altele nu le cunoșteam în liceu. Acum, deși în viața mea puțin lucidă nu s-au ivit schimbări vizibile observ că o mică schimbare de perspectivă. Banii mi se par tot mai puțini, în ciuda chinului(cam inexistent ce-i drept) enorm de a-i cheltui grijă, ziua de mâine parcă începe să conteze și bețiile de după ora 5 dimineața într-o zi de facultate încep să devină o problemă. Oricum, în 5 ani dacă doamne doamne nu se supără că i-am scris numele fără majusculă și mă lasă să-mi termin facultatea, o să zic la rândul meu că ”Liciența e fix pula!”
.............................................................................**.............................................................................
Mă simt snob știind că stau și scriu într-o cafenea, ca ăia doi poponari din Family guy care își citesc reciproc povestioarele scrise la Starbucks. Bine măcar că nu-s la Starbucks.
..............................................................................***.............................................................................

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Banii nu se dau decât pe rețetă...

Cu cât înaintez mai mult în nebuloasa studenției, cu atât noțiunea de bani și îndirect de proprietate privată îmi devine tot mai vagă și mai dubioasă. N-am să repet că sunt un om cariat de activități vicioase, care se pierde tot mai mult în fiecare zi, deși treaba cu banii are ceva legătură și cu asta.

În primul an am dus-o burghez, având și mai mulți bani de acasă, și bursă în primul semestru și destule ponturi de chestionare ori traduceri. Și mi-am permis să mă îngrop grijuliu cu un strat litosferic de alcool, tutun și otrăvuri de șobolani ori tranchilizante de elefanți. Am gândit idiot, teribilist și mi-am format un mod de viață care din păcate încă persistă. În toamna anului trecut, boem și romantic ca orice prost îmi ziceam eu mie că trebuie să mă învăț cu greul, că rău am nimerit în puful economicii și-n bursa sociologiei, c-o să mă stric. Și pentru a avea parte de greu, n-am învățat în semestrul I pentru a nu mai avea parte de bursă în semestrul II, și apoi să fiu mult mai motivat să-mi recâștig bursa. Un câcat! Nu pot înțelege acum, la un an după, ce câcat de gândire putea să fie aia. Am dat cu piciorul conștient, folosindu-mă de o listă bine lucrată de plângeri, ba că facultatea-i proastă și n-am fost destul de motivat, ba că eu nu sunt făcut să pot ține un ban, teorie care în că nu știu dacă am creat-o eu ori ea m-o creat pe mine, și alte tâmpenii, care mi-o încâlcit mintea și mi-o înmulțit problemele. Pe de-altă parte nu regret anul trecut. Toate enevimentele epopeice din 501, din Fire, de la lac ori de pe Cetățuie au și ele valoarea lor și o contribuit din plin la colorarea fenomenului studențesc. Însă eu în naivitatea mea, vroiam altceva.

După cum spuneam, am pierdut în mare măsură noțiunea banului. Când îmi vin banii toate pachetele de țigări încep să urle în magazine. Și trebuie să cumpăr un pachet pentru a se liniști apele. Totul începe cu un pachet de țigări, după care urmează cafeaua, apoi berea, apoi a doua și tot așa ajung să-mi pierd interesul față de banii rămași, care în continuare cer grabnic să fie cheltuiți. Dacă am prea mulți, prietenia mă obligă să dau cu împrumut, pentru a avea ulterior parte de prietenia altora. Încep să înțeleg pe pielea mea ce înseamnă criză economică, ce înseamnă să consumi fără să produci nimic, să observ că banii lichizi aproape că nu există, ei fiind înlocuiți cu-n tip de credit studențesc bine cunoscut: când unul are bani, îți împrumută, și la rândul său îți cere când nu mai are. Eventual acest schimb de credit se transformă într-un tip simpatic de comunism. Totul se împarte, se poștește, se împrumută reciproc, și nimeni n-are dreptul să fie nemulțumit de acest sistem, atâta timp cât face parte din el. Cel puțin asta e situația din mediul meu social, format dintr-un cămin mare și câteva crâșme adiacente. Și oricât m-aș distra în această situație, parcă n-aș vrea să persiste prea mult.

Începe să-mi fie tot mai rușine față de oamenii de vârsta mea, care deja nu mai cer bani de-acasă, care au reușit deja la 18-20 de ani să-și câștige un ban. În primul rând îi privesc cu stimă pe cei care ajung să cunoască banul și să-l cheltuiască pragmatic. Sunt conștient că pentru a ajunge într-o situație similară, să pot întreține măcar pe perioada căminului, trebuie să schimb multe, de la comportament, la principii și valori, și văd că încă multe din ele nu le vreau schimbate. Vreau să iau fiecare treabă, încet, cu pași mărunți, deși mai mult ca sigur nu-i cea mai bună variantă. Singura chestie de care am fost în stare o fost să cerșesc clickuri pe ads-urile de pe blog, ca ulterior, într-un viitor mai mult sau mai puțin relativ, să pot scoate și eu un ban, dintr-o chestie care-mi place.
Nu pot să zic prea clar de ce am deschis acest subiect, presupun că din lipsă de a face ceva productiv...

vineri, 12 noiembrie 2010

Și-am trântit niște poze.

Evenimentul uber idiot cu răpirea elefănțelului m-o bulversat într-un oarecare fel existența și totodată cheful de a scrie. Aștept să vină la ușă un gabor și să-mi zică că sunt arestat pentru furtul elefănțelului Gimbo, mascota favorită a clubului Havana și risc o pedeapsă cu închisoarea pe viață, ori eventual până la o grațiere din partea lui Băsescu. Dar până atunci vreau să uploadez niște poze, lucru pe care-l fac bineînțeles din lipsă de ocupație și inteligență. Pozele de mai jos sunt cele mai răsărite cadre făcute în suprema-mi stângăcie, în plimbări aleatorii prin Cluj. Nu ve-ți vedea nimic interesant, ci doar bucăți de clădiri, copaci, cabluri de curent și eventual ceva norișori. Enjoy!

Fiare cu nori și cu râu.

This is the crane who arranges the blocks.




















Turn cu cer.

           church                                                                                      a nice sunset.

Mănăștur red sky.
Old street with cars.
Cars.

Ceas fără cuc, tăiat de-un cablu și c-oleacă de cer.

joi, 11 noiembrie 2010

Când am furat elefantul.

Aseară am comis o infracțiune. Îmi asum riscul de a povesti întâmplarea deoarece oricând aceste informații pot fi folosite împotriva mea la proces.
Aseară s-a desfășurat cu nedescrisă grandoare balul facultății de sociologie, în clubul Havana cocoțat mândru deasupra McDonals-ului, pe acoperișul marelui aprozar, ce se vrea să fie acea clădire. Numai lucruri bune de spus despre evenimentul în sine: domnișoare bisericesc gătite, domni mai mult sau mai puțin poponari, muzică de joc și voie, îndulcitoare de suflet, armonie și pace, Durkheim, Marx, etc, etc. Eu m-am învârtit pe-acolo, am mai ciordit o bere, am mai cerșit alta, mi-am exersat nelucratul talent de dansator și am încercat, în modul meu de-a încerca, să combin sublime domnișoare. Dar, văzând că tehnicile mele nu rodesc, m-am reîntors la ciordit și cerșit bere.
Toate bune și frumoase până când, toată lumea se pregătea să se întoarcă pe la bârloage, pe mine și pe prietenul meu A(nu am puterea morală de a-i divulga numele) ne-o izbit violent inteligența. La ieșirea din crâșmă era o mică grădină zoologică de plastic, formată din vreo doi lei și-un elefant care făceau tot anturajul mult mai aspectuos. Noi ce ne-am gândit? Hai să luăm elefantul și să-l ducem în Hașdeu! Logic nu? Și am apucat amândoi de elefant și l-am băgat în lift. Ajungem la etajul întâi și încercăm să fim cât mai subtili (deși nu știu cât de subtil puteai să fii la 4 dimineața cărând un elefant pe scările rulante) dar n-am avut noroc și onorabilul reprezentant al securității zis și portar, își exprimă o mare dilemă:
- Bă! Unde plecați cu elefănțelul?
Unde puteam să plecăm cu elefănțelul? Chiar am stat câteva secunde și m-am gândit la dilema portarului, încercând să-i găsesc soluționare. Bineînțeles că răspunsul, idiot ca-ntotdeauna în aceste situații a fost: Nicăieri! Apoi m-am prins și eu că trebuie să fug.
Ajunși amândoi în față la Mec, ne-o cuprins o mare dezamăgire și pentru a nu intra în depresie ne-am hotărât să repetăm operațiunea, de data asta mai organizat! Am urcat pe poteca se ducea la parcarea de sus și am ajuns din nou la locul crimei. elefănțelul era deja pus înapoi frumos fix unde era. Eu de coadă, el de trompă și elefănțelul prinsese poftă de plimbare încă o dată. Însă acum lumea se cam prinsese și o început ăia de dinăutru să urle la noi. Așa că am început să fugim, tot așa eu de coadă, el de trompă. Pe drum, cu cât oboseam mai tare, cu atât de dădeam seama cât de idioți eram, dar acum nu se mai putea da înapoi, zarurile fuseseră aruncate și elefănțelul furat. Ajunși jos, am avut noroc că cel din camera de comandă nu era acolo și am trecut neobservați până în parcarea din față la Mec. Acolo deja taximetriștii începeau să se mire de neobișnuita noastră achiziție iar noi din nou eram puși în fața unei dileme. Până în Hașdeu sigur ne prindea garda, și poate unii gabori n-ar fi gustat gluma. Așa că ne-am băgat pula și am lăsat elefănțelul acolo în parcare, profund dezamăgiți că n-am reușit să-l punem în fața lui Pinguinu, în 16.
Azi dimineață am fost telefonați că trebuie să ne cerem scuze în fața personalului crâșmei. Am decis după lungi dezbateri și voturi în plen, să nu ne cerem scuze.

marți, 9 noiembrie 2010

Church tripping.

De când sunt în Cluj n-am intrat într-un muzeu. N-am mers la teatru, nici la operă, nici la filarmonică, nici la galeriile de artă, nici la TIFF(deși am văzut ceva imagini mișcătoare pe-un panou, în P.Unirii când treceam pe-acolo și am mers ulterior la concertele moca). Deci am dreptul să spun că am fost paralel, cu ceea ce înseamnaă viață culturală în orașul ăsta. Sincer până acum, la câte ocazii și intenții de culturalizare am avut, mă mir că n-am apucat. Eee, mă mir, e un fel de-a spune, doar știu prea bine de ce n-am apucat niciodată. În fine, n-aș să zice totuși că nu mă informam cu privire la viața culturală din oraș, dar o făceam doar la suprafață, prin crâșme din Zile și nopți și de pe site-uri de ziare. Chiar acum un an prin noiembrie știam ce se cântă săptămânal la operă, fără să am niciodată onoarea de a-i murdări mocheta de la intrare. Așadar se poate spune cu toate măselele că sunt un tăran incult și ipocrit, un fuckin poser etc. Însă culmea:
Luni, eu cu Neacșu ne-am hotărât să mergem la vizitat muzee. Pentru mine era o chestie de orgoliu(acum serios vorbind, nu cred că m-ar umple de emoție culturală vreun muzeu ori vreo expoziție din Cluj) iar pentru Neacșu era mai mult o plimbare chillărească cu potențial de convorbiri telectuale. Așadar am purces să ne înzestrăm cu cufere de cunoaștere și maldăre de înțelepciune.
Primul obiectiv de pe listă era Muzeul de istorie, care din câte știam noi ieșise din perioada de renovare. Dar bineînțeles că aceste supoziții fiind false, o trebuit să renunțăm la idee. Dezamăgiți profund, aproape lăcrimând, ne-am îndreptat spre Muzeul de artă, bătrâna clădire barocă a lui Banffy. Am intrat în curtea interioară și am remarcat nu cu prea multă veselie că muzeul arată jalnic, zidurile crăpate, tâmplăria ferestrelor putredă și buruieni la temelie. Părea și părăsit pe deasupra, nu-mi puteam imagina că sunt opere de mare valoare înăuntru. Portarul muzeului cam ursuz și suspicios ne-o informat că muzeul nu este deschis lunea și marțea și să revenim miercuri. Așadar am ieșit tot mai triști și mai plânși, în marea noastră foame culturală. Am intrat în biserica catolică(care nu-i catedrală!) și inițial vroiam să vedem cum se ajunge în turn, dar văzând că e destul de exclusive excursia am renunțat. Am ajuns și-n Avram Iancu, pentru că eu în țărănia mea, nu intrasem niciodată în catedrala ortodoxă. Mi-a lăsat o impresie bună deși părea pe dinăuntru mult mai mică decât de afară. După, am mers și-am intrat în Turnul termopanizat al croitorilor, unde cică erau expoziții. Într-adevăr la parter erau vreo trei mâzgâlituri cu culori sclipicioase, la etajul I nimic, la II vreo 3 pistoale și-un cavaler medieval, și mai sus încă vreo două pânze. Nu zic că surpriza cea mare a fost când am descoperit că la subsolul turnului este un bufet unde se vând hamburgeri, zis ”cafenea”. Ideea că sub un monument istoric ce apare în toate vederile, care pe deasupra este țigănit cu termopane și tablă lindab, stă pitit un fast food, mi se pare foarte tare. Lăsând turnul în termopanele lui, am vrut să intrăm în Biserica reformată, de pe Kogălniceanu, dar din lipsă de clanță, n-am putut intra. Am trecut pe lângă sediul central UBB și-am intrat în biserica lipită de clădirea universității, și anume Biserica piariștilor. Aici nah, domnind barocul, am văzut mult aur, atâta aur încât s-ar fi format șiroaie sensibile de lacrimi la ochii fiecărui țigan. Am terminat church trippingul cu biserica greco catolică, aia de pe eroilor de la weed shop. Înăuntru nimic pompos, dar în schimb un joc foarte interesant de icoane bizantine și catolice.
Apoi, fix când gâtlejele noastre se pregăteau să îmbrățișeze berea din Paint, îmi vine mie fascinanta idee de a merge în cimitirul central, care de altfel mi-a făcut o impresie foarte bună. Pentru un cimitir e chiar arătos. E locul ideal de făcut poze de facebook pentru zânele goth, de spânzurat mâțe negre, de jucat ascunsa ori de fumat un cui. Am văzut în cimitirul central arhitectură mai bună decât în restul orașului. Sumedenia de cripte, capele, obeliscuri și piramide, construite cât mai sobru cu putință îți umple inima de seninătate și optimism. Am stat mult în cimitir: am văzut unde sunt înmormântate câteva nume mari ale Clujului, am mers până la cimitirul militar și săturându-ne de toate semnele care ne aminteau că-i plin de morți în jur, am coborât încet și am luat-o calm dar sigur și neclintit înspre Paint. După a doua bere, deja uitasem de biserici și cimitire.

Calm enervant.

În legătură cu ziua de azi, m-am dezbătut îndelung eu cu mine și am ajuns amândoi la concluzia că mai bine rămân acasă. M-o pălit din nou o stare de netezeală creierească care pare să rămână peste noapte. Aproape c-am uitat ce-a fost ieri, ce culori mi-au mângâiat ori zgâriat retina, ce grad de intensitate a avut vântul!? Dacă am văzut vreo tipă bună, ori dacă s-au spune glume faine. O fi fost și din alea.
 * Am plecat în Suceava miercuri seara, având bagaj mult îndesat cu chiloți foarte murdari. Ultimii chiloți pentru ultimul om, dar nu contează asta. Ideea care este, este că orașul era cu puțin mai săpat ca data trecută. Dar acum nu-mi mai păsa, am început să mă obișnuiesc cu el spart, cu eternele lui tranșee și capete de conducte și muncitori rotofei și foarte sârguincioși. Ca să rezum imaginea zic doar că o dărâmat Cinema-ul Modern, singurul cinematograf, măcar în teorie a Sucevei, loc față de care nu pot să zic că nu aveam un minim de atașament. Acolo am văzut primul film de cinematograf și în vreo două rânduri m-am alcoolizat pe acoperișul lui. În loc vor face un centrul cultural super pizdă plin de chestii și de cultură. În centru am observat că nenea Lungu s-o ținut de promisiunea lui milenară și o început să ne construiască, spre extazul nostru o ditamai parcarea subterană. Însă nu știu câți oameni știu de fapt pentru ce se sapă acolo. Majoritatea rămân pe ideea clasică cu pusul de conducte și țevi. Dar fără grijă încă se mai sapă pentru schimbat țevi. ”Marea canalizare” pare deja un proces veșnic, caracteristic pentru oraș și cu mare potențial turistic. În rest, crâșmele prosperă, țigăncile aleargă după tine să-ți vândă ”gratis” poze cu prea-sfinții și părinții își cumpără aparate de făcut pâine cu dulceață.
* Am ajuns înapoi în Cluj și am fumat mult.

miercuri, 3 noiembrie 2010

Poveste studențească(partea I)


Piezișa izvorî multă bere în acea zăpăcită seară de sesiune. Studenții, rumeni în obrăjori și bine îmbuteliați își luară studentele și merseră la cămine să joace mult remi cu ele. Alți studenți, acei mai fără de studente, rămaseră să mai curețe de prin paharele și sticlele teraselor. Unii dormeau, pe mese, pe jos, prin băncile Hașdeului, acoperiți bine de pătura călduroasă a studenției. Rămaseră însă câțiva vagabonzi derutați, care încă nu se încadrau în nicio categorie.
Patru bețivi, zdraveni ca trestiile, încercau din răsputeri să coboare Piezișa. Primul care ieșea în evidență din gașcă, părea hotărat și mândru, avea o sticlă pe jumate goală de bere în mână, cu ajutorul căreia își păstra echilibrul. Cel de-al doilea,care părea a fi altruistul grupului, se chinuia disperat să-l țină măcar formal pe picioare pe al treilea, care era pe trei sferturi mort de beat. Cel de-al patrulea cobora panta străzii încet și chibzuit, sprijinindu-se de garduri și stîlpi, flegma cumpătat și încerca să fredoneze balade rock. Toți patru aveau examen a doua zi.
-          Băă! Aruncă bă sticla odată! Vrei să ne ia garda? Nu vezi că mă chinui să-l târâi pe mortul ăsta!
Într-adevăr individul altruist, nu mai avea nici puteri, nici chef să-l poarte-n spate cârpa de om, care de bine de rău, începuse să saliveze pe el. Așadar continuă problema:
-          Hai bă, lasă sticla că borăște ăsta pe mine acuma! Ajută-mă să-l car calumea!
Însă cel cu sticla rămase la un subiect în urmă:
-          Și ce dacă mă ia garda mă? Ce se întâmplă, n-am înțeles? Vin și-mi iau berea din mână sau ce? Să vină dracului, mă piș eu pe ei de lăbari!
Și invocând inconștient natura, cel cu berea, se duse după un colț de clădire să-și elimine greutățile.  Cel cu mortu-n spate deveni și mai moralist:
-          Bine mă! Ai rezolvat problema! Oameni în stare de ebrietate, unul aproape în comă, consum de alcool și urinare în spațiu public. Acum mai rămâne să ne luăm la bătaie.
Urinatorul reacționă vulgar:
-          Mai rămâne s-o futem în cur pe mă-ta în spațiu public. Taci bă! Stai calm că încă nu se întâmplă nimic. Aici suntem încă pe Piezișă. Ăsta e un tărâm mirific și inviolabil, garda nu are puteri aici. Lasă că ăsta își revine el. Tu Andrei ești ok omule? Te văd cam melancolic așa.
Tipul iubitor de garduri și stâlpi, își auzi unul din numele de botez și realizând printr-o deducție nu prea matematică că el e singurul Andrei din zonă, se simți dator să răspundă:
-          Da da, n-am nimic, ce să am? Doar că nah, noi unde naiba mai mergem acum? Eu mâine am examen!
-          Da? Uite, îl vezi pe Alex? Ăsta așa mai leguminos de felul lui, cu zăbale pe la bot. Și el are examen! Ce zici crezi c-o să ia 10?
Andrei, student conștient și bursier decăzut răspunse iritat:
-          Mă doare-n pulă de Alex! Nu eu l-am pus, să facă concurs de băut bere cu nu știu ce cocălar, ca să impresioneze o pizdă coșoasă de care i s-o sculat lui. Eu mâine am examen de la 10 și deși n-am învățat nimic, vreau măcar să fiu lucid!
-          Tu vrei să fii lucid dar niciodată nu ești! (răspunse cel pișolcos, sorbind cu bărbăție ultimul strop de bere și aruncând stângaci sticla, jos în stradă.)
Cel ce avea grijă ca balele lui Alex să nu cadă pe astfalt, ci pe dânsul,  renunțase de ceva vreme să-l mai miște pe individ. Se puse jos în fund pe astfalt, îl culcă și pe mort își aprinse o țigară, după care întrebă:
-          Ok, înțeleg că Alex va avea o restanță în plus, dar totuși ce facem cu el?
Ceilalți doi rămaseră serioși, mestecând atent problema. Se uitară lung la tânărul corp studențesc,  întins atât de  vulgar pe astfalt. Nimeni nu știa că acel suflet fragil, ascundea vise, speranțe și un potențial demn de ridicat munții. Însă în ciuda acelui potențial, Alex, în moarta ipostază în care se afla, mai mult ca sigur nu ar fi produs zâmbete și voie bună mamei lui. Ori o poză cu el tot bălit pe la bot nu ar fi făcut cel mai bun cadou pentru ziua lui mă-sa. Însă ziua mamei era departe, iar Alex avea încă ceva timp să i se revanșeze. Cel de lângă el întrebă din nou:
-          Deci ce facem?
Ceilalți doi răspunseră aproape într-un cor perfect:
-          Îl îngropăm!
Și dintr-o dată, dintr-un purgatoriu inundat de bere, vocea lui Alex țâșni la lumină:
-          S-o îngropi pe mă-ta!
*
                După vreo 3 minute Alex hrănea din belșug rațele, la baza unui panou electoral. Dădea afară, cu multă părere de rău, bere după bere, tequilla după rachiu, și rachiu după vin. Obținuse el un coctail interesant acolo. Ceilalți trei așteptau cu câtiva metri mai sus, pentru a nu cumva să-l intimideze pe om în sensibila sa activitate. Apoi, după ce grohăiturile de rigoare încetară, unul dintre ei întrebă grijuliu:
-          Nah băi, ce-ai făcut acolo?
-          M-am lepădat de satana!
-          Bravo mamă! Meriți un Scooby snack pentru asta! Poți să stai în picioare?
Alex răspunse la întrebare printr-o încercare. Se sprijini de panou, își ridică un picior, apoi pe celălalt, luă o gură strașnică de aer, luă mâinile de pe panou, se dezechilibră și căzu direct în propria creație.
Urmară înjurături și râsete, clipe de agonie și extaz și pentru ca totul să fie în ton cu voma lui Alex, băieții fură întâmpinați de veseli musafiri:
-          Bună seara domnilor, agent  Sumeag  Paul,  un act de identitate vă rog.
Cel  agitat de mai devreme șopti un ”Vezi în pizda mătii, ce ți-am spus eu? Acum hai să te văd că te piși pe ei” și își pregăti un grandios discurs de ”Știți, eu nu am buletinul la mine”. Ceilalți doi, cetățeni mai conștienți, își scoaseră cuminți buletinele iar Alex de emoție mai vomită odată.
Subofițerul Sumeag îl adulmecă rapid pe cel de jos și făcu o moacă formal intrigată:
-          Respectivul e cu voi?
Cei trei se uitară părintește la Alex, care tocmai încheiase operațiunea și rupea frunze pișate de câini pentru a se șterge pe mâini și pe față.
-          Da, se pare că de-acum începe să fie cu noi.
Polițaiul nu gustă ironia:
-          Bă borâtule! Scoală-te și dă-mi un buletin. Cum te cheamă?
Alex se ridică clătinat, trase o flegmă consistentă, mai călcă odată pe balta sa, și se apropie încet de organul legii.
-          Dar dumneata cine ești?
Polițistul răspunse poetic:
-          Agent de poliție Sumeag Paul de la secția nr. 4 Hașdeu.
Alex mai flegmă odată și mai vârtos, bulgărele ajungând între picioarele polițistului. Acesta inimidat făcu un pas înapoi.
-          Să mori tu că ești agentul pulii?! Arată-mi legimitația, insigna, sau ce bucata de carton trasă la imprimantă primiți voi.
Polițistul se enervă de atitudinea bețivului:
-          Domnule vă rog să vă măsurați cuvintele. Legitimația mea e în mașină, dar pe tine n-ar trebui să te doară capul de asta. Zi-mi cum te cheamă!
-          Dar ce domnule? Nu aveți buzunare dar aveți mașină? Eu până nu văd o legitimație, n-am dreptul să-mi arăt decât pula! Dacă vreți v-o arăt!
Ceilalți trei, impulsionați de tupeul lui Alex, începură să prindă și ei curaj. Se întoarseră spre celălalt polițist, care mai timid de felul lui, rămase în spate să noteze datele de pe buletine. Se vedea că-i speriat și puțin cam tremurând. Andrei răbufni:
-          Domnule, vă rog să ne dați actele înapoi. Știți că e interzisă înmânarea buletinului altei persoane decât reprezentantului legii?
-          Dar noi ce suntem băi?
Alex începu să râdă:
-          Sunteți martori de-a lui Iehova culegând ciupercuțe, din câte îmi dau eu seama! Dar nu-i treaba mea. Dacă nu-mi arăți o legitimație, atunci îmi pare rău dar voi fi nevoit să întrerup prea-frumoasa discuție și să vă urez toate cele bune.
Între timp băieții tăbărâră pe polițistul mai timid, și smulseră  buletinele  din mâinile înfricoșate ale organului. Agentul Sumeag era iritat de situație și-i ordona încontinu celuilalt să cheme ajutoare prin stație și să aducă legitimațiile. Dar agentul timid, ne mai suportând situația îi șopti rușinat: ”Băi, dar știi că nu avem. Hai să plecăm!”
Băieții se arătau mândrii de victoria lor și începură cu sfaturi de viață:
-          Măi oameni, nu vă pierdeți timpul. Mergeți la o bere, scoateți o fată de mână. Știu, înțeleg, și eu vroiam să mă fac polițist când eram mic, dar nu s-o putut. Așa că mergeți și lăsați-vă de lăbării din astea.
Fix după ce Alex pronunță cuvântul ”lăbării”, se opri la baza Piezișei un Logan alb, pe care scria foarte caligrafic: Poliția municipală Cluj – Napoca. Portiera se deschise încet și sumbru și din mașină ieși o chestie de vreo 2 m, care cu tot cu șapca emblematică ajungea la vreo 2, 30. Omul sorbi dintr-o privire scena și întrebă zâmbitor:
-          Ceva probleme băieți?

*
                Sediul central al poliției din Cluj părea mai simpatic pe din afară decât pe dinăuntru. Încăperea unde trebuia să înceapă buclucul, avea un subtil aspect de spital, dar era puțin mai îngrijită și mai călduroasă. Pe peretele din fund era un afiș mare cu ”Nu fuma marijoana, pentru că heroina ucide!”sau oricum asta înțeleseră băieții. Apoi mai era unul cu violența domestică, altul cu traficul de carne vie și cu crima, dar toate erau atât de morbide încât păreau capuri de afișe, Cannible corpes ori Mayhem. În orice caz, nu era un loc prea ”user friendly”.
                Băieții erau neliniștiți și speriați. Fuseseră aduși în acea încăpere, dar încă nu veni nimeni să le spună exact ce avea să li se întâmple. Erau tăcuți și nemulțumiți că nu aveau țigări. Alex fiind cel mai îngrijorat, sparse liniștea:
-          Băi, oare mai prindem ceva mișcare în Fire? 
-          Ce mișcare băi? Ție îți mai arde de Fire, după toată treaba asta?
-          Care treabă? Ce? Ne-am plimbat cu duba, am văzut și noi cum e poliția. Eu zic c-o fost frumos. În primul rând m-am trezit din beție, deci e bine că o să mai pot să beau.
-          Bă voi știti că mâine avem examen?
-          Nu, uitasem. Mulțumesc  Andrei că mi-ai adus aminte, deși nu era necesar. 
-          Și totuși ce credeți c-o să ne facă?
-          O să ne pună să futem o grasă urâtă care ascultă Nightwish. Ce crezi c-o să ne facă? Așteptăm să ne aducă buletinele și apoi plecăm în Fire.
-          Și cu ăia doi gabori care era treaba până la urmă?
-          Poponari în luna de miere, nu știu! Aflăm îndată!
Imediat, ușa camerei se deschise calm, și polițistul gigantic de mai devreme apăru, serios și obosit. Îi privi dintr-o bucată pe cei patru Făt-Frumoși. Arătau unul mai jerpeli și mai fricos ca celălalt. Le aruncă în scârbă buletinele și își fixă privirea sprâncenoasă pe Alex:
-          Domnule Stângu, știți că vomitatul în locurile publice este interzis, nu?
Alex fu marcat de-o vinovăție pură:
-          Da, știu!
-          Și știți cât e amenda aferenă, nu?
Alex tot mai vinovat:
-          Nu știu. E mare?
Polițistul zâmbi:
-          E destul de mare. Poți cumpăra multe beri pe Piezișă cu banii ăștia.
Alex aproape pierdut:
-          Păi cât?
-          Nu mai contează acum. Ce-ai făcut tu, a fost un pur gest studențesc, demn de iertare, față de situația celor doi agenți care v-au interceptat mai devreme.
Brusc luminați la față, cei 4 întrebară în cor:
-          Dar care-i treaba cu ei?
-          Treaba cu ei, continuă polițistul, e că s-au dat drept organe de poliție, folosind legitimații false.(Alex tresărind: Deci am avut dreptate!) Îi vom ține 30 de zile în arest și între timp le vom stabili sentința.
Alex, nerăbdător:
-          Deci noi am scăpat?
-          Da voi ați scăpat. Dar mai e o chestie la mijloc...
Cei patru reînghețară. Polițistul continuă:
-          Am găsit o sumă 400 de lei la ei și nici unul n-o poate justifica, neavând vreun loc de muncă stabil. Așadar luând în calcul ipostaza lor de pretinși polițiști, vom considera că banii i-au adunat de pe amenzile cerute. Prin urmare vă întreb, le-ați dat bani?
Băieții rămaseră dezorientați de întrebare. Nici unul dintre ei nu-și aminteau când fusese ulima oară când dăduseră  vreun leu, fără să primească nimic în schimb. Și doar mai primiseră amenzi, dar pe toate le plătise mama. Deci răspunsul lor în unalimitate fu:
-          Ăă da! Le-am dat bani. Ne-au dat amendă și le-am dat bani.
Polițistul serios:
-          Cât?
Niciunul nu se gândise la cea de-a doua întrebare, lor pur și simplu li se păruse amuzant să mintă. Acum minciuna trebuia continuată, iar răspunsul trebuia să fie gândit. Și încercară să dea un răspuns gândit:
-          200 lei! Fiecare! Ba nu, mă scuzați, în total, la un loc! Atât i-am dat!
-          De ce i-ați dat fiecare? Când doar Stângu a fost singurul ce a comis o infracțiune, într-o oarecare măsură...
Marele polițist era intrigat și anume își păstra sprângenele oblice. Băieții erau aproape morți. Nu știa nimeni de ce Alex mințise. Prostul, în loc să profite de bunăvoința polițistului și să jure c-o să fie cuminte, el se băga mai tare în câcat. Cel mai moralist și mai etic dintre băieți, Tibi, cel ce cărase adineaori cadavrul lui Alex, avu un impuls divin și spuse:
-          Știti, noi de fapt...
Polițistul, sătul să stea de vorbă:
-          De fapt ce?
Alex sări eroic:
-          De fapt eu nu aveam 200 de unde să platesc, și băieții m-au ajutat, fiecare cu cât a avut!
-          A! Păi așa zi băi. N-am timp să stau toată noaptea după voi. Mă duc imediat și vă înapoiez banii iar apoi puteți pleca.
Un zâmbet mare și entuziasmat acoperi de-o dată fețele celor patru. Alex se autointitulă rege și în gând, începea să-și sculpeteze un tron, Tibi oftă ușurat, iar ceilalți doi începură să-și șoptească: ”Avem bani de bere! ” Polițistul dădu să plece, dar remarcă  schimbările de mimică ale indivizilor, și ceva îi mirosi urât:
-          Vă ia mama dracului pe toți, dacă mă mințiți! Ați înțeles? (și spre Alex) Ai înțeles mă?
Iar Alex zgribulit:
-          Da, domnule! Nu, nu mint! Adică nu mințim! Nimeni, niciunul dintre noi nu minte!
Polițistul, mulțumindu-se cu moacele speriate și zăpăcite ale băieților, deschise ușa și vorbi hotărât:
-          Bine atunci! Oricum veți avea ocazia de  a vă reconfima sinceritatea, la procesul celor doi distruși care în seara asta, brusc și subtit și-au terminat cariera ca polițiști. Veți fi informați prin poștă, când și unde trebuie să vă prezentați.

luni, 1 noiembrie 2010

Lunea nu mă vrea, nu mă place, nu mă dorește.

Și încerc, și mă chinui și mă strufoc să fiu om, și student silitor și cuminte și din alea, dar existența îmi propune mereu altceva. Lunea se joacă cu mine, cu umor de clasa 3a.
Și mă scol eu bătrânește la ceva minute după ce mi-o sunat alarma. Chiar m-am mirat că am reușit să ating realitatea cu ochii la ora 8,55 luni dimineață. Primul impuls, ăla de lene universală, despotică chiar, pe care-l exprimi mereu prin ”îmi bag pula în școală” și-l continui prin a cădea înapoicu capul pe pernă, mi l-am învins. Așadar, împungând balaurul, m-am pus în două labe, mi-am tras izmenele nespălate(dar totuși destul de spălate pentru a ieși în lume) și am ieșit repejor din cămin nu cumva să întârzie băietu la școală. Afară - frig enervant de dimineață, care te împinge înapoi în căldura patului, și puțină lume. M-am mirat totuși, știind că oricât de dimineață ar fi studenți adormiți tot mai vezi prin Hașdeu. Acum nu era aproape nimeni. Un nene ce-și hrănea copii din strâns frunze publice, strângea frunze publice, mai colea unul venea de la gară ca melcul cu casa în spinare. Cobor pe Clinicilor, si deja mai multă aglomerație. Grăbiți, împiedicați, bătrâni, prea bătrâni etc. Așa deci tătu era roz, mirosea a plăcintă de mere și tăt era plin peste tot de curbee simple ori duble(double rainbow all the waaay!) până când am ajuns pe memo. De pe Memo deja lucrurile începeau să nu mai pută a plăcintă cu mere. Multe chioșcuri, buticuri, restaurante ori crâșme nu erau încă deschise ori de-abia se deschideau. Ceva nu puțea bine în Danemarca de vreme ce se simțea până în Cluj. Deci care era prostia. Se plimbase ora, încet și galant ca o domnișoară respectabilă, puțin înainte. Deci nu era 9,20, ci 8,20, nu mă sculasem la 8,55, ci la 7,55. Instinctual totuși mi-am continuat drumul spre M. Viteazul(trebuia să ajung la sediul Poliției pentru un field trip cu grupa de securitate) dar ajuns deja în față la Mec m-am oprit, m-am uitat în jur, am cugetat, am analizat, și mi-am băgat ce aveam de băgat la ora aia și-am plecat înapoi la cămin.
...Și ca să vezi că nu-s eu prost, ci ziua de luni e rea, acum o săptămână tot așa, mă duc la școală, încrezător și plin de vise, ajung la Casa studenților și mă întâlnesc cu-n coleg: Cică nu se face de la 12, că s-o mutat de la 10. Și peste o săptămână la 10 trebuie să mergem la Poliție să observăm cu fac ăia cazuri, vii? Și eu bineînțeles: Da, normal că vin, foarte tare ideea că ne bagă deja în pâine.....”
Cu două luni inainte îmi reveneam cu greu după Fight Club-ul cu Neacsu, deci mi-am imobilizat toată ziua.
Cu trei luni înainte m-am molipsit de la lenea lui Teiu și n-am mai mers la școală.
Acum patru luni țin minte că am mers de la 8. Prima dată în viața mea când am aflat că ora asta poate fi petrecută și la școală. Oricum după aia am mers și m-am culcat...
Oricum cred că nu-i lunea de vină cred că-s eu prost de fapt. Dar asta încă e doar o mică bănuială.

duminică, 31 octombrie 2010

Cele două borale.

Mereu când mă duc și eu ca omul să preaslăvesc mama natură, mă indispun admirând borala din pișătoarea vecină. E o compoziție urâtă și diformă, dar împrăștiată în mod curios și armonios pe toată suprafața pișătoarei(chiar nu știu cum îi zice la chestia aia unde te piși. Auzeam prin bătrânii cu liceu de prin satele de munte, că se zice urieră. Dar acest cuvânt îl bâlbâi și nici nu mi se pare frumos). Dar nu existența în sine a boralei mă intrigă(vroiam să folosesc un cuvânt mai chizdos precum dez-fenq-shui-ește, dar mi-am dat seama că nici pe ăsta nu-l pot pronunța calumea), ci faptul că o borât cineva acolo. Ca s-o iau sistematic, la intrarea în baie era io chiuvetă, mare și vânjoasă, ivită chiar și de ce ce-i mai proști, apoi mai sunt cele 7 bude(nu știu dacă-s 7) unde prin definiție și în conformitate cu legile morale și imorale ale societății, acolo borăște lumea. De ce să borăști în pișătoare? Pișătoarea este un element respectabil, un prieten ce te susține la nevoie. Și să zicem că nu-i mare câcat că o borât ăla în pișătoare, dar încercând să-mi imaginez scena crimei, iarăși nu mă pot dumeri de-o treabă. Adică cel borâtor a borât în timp ce se pișa ori doar pur și simplu i se părea lui simpatic să bage capul acolo și să borască. Nah, oricum nu-i treaba mea. Poate că borala a fost creată genetic acolo, poate cineva o primit o pedeapsă la adevăr sau provocare, ori poate în tavanul de la baie este o gaură și o cioară foarte mare s-o câcat și câcatul o căzut prin gaură fix în pișătoare. Doar Dumnezeu știe.
...Și pentru a face o legătură(deși nu știu de ce insist pe subiect, dar hai nah), în comparație, tot la etajul meu, pe trepte, fix cum cobori, se distrează alt exemplu eșuat de beție umană. Numai că asta e mult mai violentă. Se întinde pe vreo 3 trepte, dar pe prima e cea mai mare bucată. E dubios dar să zicem că în aceste condiții, nu existau alternative. În acest caz, toată treaba împrăștiată și nestrânsă de 3 zile e enervantă că trebuie s-o obolești, să-și dibuiești picioarele în așa fel încât să te contopești cu dânsa.
...Trebuie să fie o legătură între cele două borale. Însă ce fel de legătură? În primul rând, care dintre borale a fost cea primordială? Ori, a fost unul singur, ori doi borâtori? Să fie asta o primă încercare conspirativă de a bori în întregime căminul 16? De la ce anume s-a borât? Să fie Katana? Să fie vin de masă de la Recaș? Să fie Katan plus vin de masă de la Recaș? Andreea Marin? ...nu se poate ști.
...Sper doar ca femeia de servici să nu-și pună aceleași întrebări ca și mine și să șteargă măcar alea de pe scări...

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Cum arăta Clujul, dacă nu era criza?!

Întrebare pe care bineînțeles că mi-am pus-o, dar nu mi s-o părut o chestiune interesantă decât de ceva timp încoace. În navigările mele zilnice, căutând proiecte de dezvoltare urbană, imobiliară, construcții de ansambluri rezidențiale și treburi din astea, am dat peste tot mai multe articole de ziar vechi, anterioare începerii crizei (sept.2008). Și din articolele respective am aflat că acum 2 ani, multă lume se pregătea să transforme Clujul într-o metropolă, să-l blindeze cu zgârie noare și trenuri suspendate. Prima dată am văzut proiecte de genul pe skyscrapercity unde arhiecții plănuiau un mare centru de afaceri în Mărăști, dar nu le-am prea băgat eu în seamă, crezându-le speculații. Dar se pare că 2008 oamenii vorbeau mai serios despre zgârie nori, ori vorbeau la fel de serios precum cei din 2010 despre lipsa pâinii. Așadar diverite companii mai mari ori mai mici, investitori de toate tipurile de burți, plănuiau mari proiecte imobiliare în municipiul Cluj Napoca. Astfel, bazându-mă pe ce informații am auzit, Kolozsvar-ul anului 2010 dintr-un univers fără crize financiare, arăta cam așa:
În Observator, ar trona falnic pe locul fostei clădiri Sigma și a clubului Obssesion, două turnuri a câte 35 etaje, zise nah evident Sigma towers, gemeni ai lui nenea Paszkany. Turnurile ar fi urâte și construite în stil chinezesc. Apoi în Bună Ziua, zisă cu entuziasm ”Pipera clujului”, compania Carmel Land development ar fi câcat deja un cartier cu 24 de blocuri de 6-9 etaje, unul de 30 și alte două de 24 de etaje. Și asta fiind doar o singură companie! În Bună ziua, din cîte știam eu se îngrămădeau mai multe. Mănășturul ar fi fost mai frumos cu 3 blocuri a câte 18 etaje fiind botezate cu multă aluzie ”Tower park”. Pe Calea turzii deasemenea niște englezi ar fi vrut să facă blocuri de 13 - 20 etaje dar nu le-o ieșit. În Gheorgheni se plănuiau două clădiri de 14 etaje. Dar spuma spumei, Manhattanul Manhattanurilor ar fi fost Mărăștiul. Les tours de Cluj ar fi fost un proiect destul de prea fantezist, care încă n-are ceva căuta în orașele din România, amplasat în Mărăști în Spatele turnului BRD. Așadar noul centru financiar ar fi trebuit să fie format în partea de nort dintr-o clădire cu două corpuri, de 21 și respectiv 20 etaje, apoi să continue cu o clădire de 12 etaje iar în est, despărțite de restul de o grădină publică vor fi încă două clădiri de 20 și respectiv 16 etaje. Plus, în planurile de dezvoltare a Clujului de dinainte de marea bubă financiară includea construirea cartierului Tineretului, ori a cartierului Lomb. Tineretului se vrea a fi la marginea orașului, la capătul Bld Muncii, dincolo de zona industrială și se vrea a fi foarte mare, you can see for yourself.

Cartierul Tineretului
Proiectul din câte știu este activ și o început ceva lucrări la el, dar în nici un caz nu văd să-l finalizeze fix cum arată în poză.
Cartierul Lombului este deasemenea un loc unde ne-am fi jucat acum dacă nu era criza: 30.000 loc. 10 cămine studențești, 5 hoteluri.
În fine, să zicem că astea două cartiere nu ar fi fost finalizate până în momentul de față, dar în rest, dacă e să credem ce zic investițiile, orașul ar fi arătat cu mult altfel. Deci cumva că doamna criză o fost și este destul de rea. Însă revenind la ideea de newyorkizare a Clujului, țin încă să-mi afirm nobilul scepticism. Orașul ăsta, trebuie întâi să-și recondiționeze clădirile vechi, să dezvolte zonele sărace, n on. Zgârie norii îmi plac, dar nu oricum și oriunde. În concluzie, mă bucur c-a venit criza și-a stricat multe planuri, pentru că a început lumea încet încet să nu-și mai facă planuri fanteziste și să nu se supraevalueze prost, pe ei și bunurile lor.
Clujul în anul 2010 - univers paralel

vineri, 29 octombrie 2010

Imitație bună de Floyd.

Și-am purces până la urmă la concert Speak floyd, ținut spre exazul fiecărui fan Pink Floyd prezent, în Fashion club - summer lounge. Într-adevăr duhnea a high class, a oameni îmbrăcați în armonie cu muzica ce aveau s-o asculte, fiecare cu sclavul negru ori cu mexicanul, la 3 m în spate. Lăsând exagerările de anturaj la o parte concertul și-o meritat banii. O fost multă lume, o trebuit să așteptăm până intra ultimul nobil cu rezervare, ca să intrăm și noi studenții, mi-o amorțit picioarele și coloana dar oamenii din Speak floyd s-o făcut impuși. Dar ca s-o luăm mai realist, valoarea acelor omuleți cântăreți e c-o reușit să creeze chiar o atmosferă de Pink Floyd, în rest nu se poate vorbi de mai mult.
...Pe domeniu de câcare interioară, că tot nu mă pot abține s-o dau și pe din astea, am reușit în sfârșit să dorm. Dacă ieri eram cuprins de un fel de optimism existențial, asta era din cauza nesomnului. Ciudată stare indeed. Faptul acum sunt la curent cu cele biologice nu mă mai face să mă simt special, nu mai sunt ăla chizdos care învinge somnul, deci prin urmare am tendința să revin la cele casnice, la văicăreli și câcări de creier. Dar pentru a păstra totuși loc pentru cuvinte mai pline, voi continua mai târziu cu altceva.

joi, 28 octombrie 2010

Impresii și cărți.

Nu s-a schimbat de mult nimic, și totuși mereu am impresia că mă învârt cu chestii noi. Îmi e frică de monotonie, de rutină, de mecanismele sociale ce voi fi obligat să le însușesc mai târziu, pentru a supravețui, dar eu în impresia mea de zăpăceală continuă sunt un om cu habitaturi fixe. Nu mare brânză ce zic și nici nu-i prima oară când o zic, însă de ceva timp încoace și cu precădere de azi, încep să mă cam satur de vechile obiceiuri. Mă văd nu pierdut, dar ținut mereu la un anumit stadiu intermediar, care nu mă mulțumește, care lasă de dorit mai mult. Nu pot să acuz pe nimeni pentru propria-mi indispoziție, și nici pe mine nu-mi mai vine să mă acuz, pentru că m-am plictisit s-o fac. Trebuie să dibui mai clar toată treabă, să văd în ce colț întunecos sălășluiește buba. E o bubă misterioasă. Momentan încerc să-mi umplu timpul cu chestii cât mai diverse, și nu neapărat ce să necesite ieșirea afară.
Așadar de când am venit în 16 am reînceput să citesc, nu mult, dar cu potențial de mai mult. Preainteligentul domn Neacșu mi-a împrumut o carte cu titlu simpatic: Narcoticele în cultura română de Andrei Oișteanu. Cartea e serioasă, detaliată și nu tratează din păcate etnobotanice. Citind-o vei afla că gălbenelele din ceaiul bunicii, dacă te porți într-un anumit fel cu ele, te vor face mai zâmbitor, deși autorul nu insistă pe procedeul în sine. Pe deasupra vei afla că magiunul pe care-l gustau boierii români nu era făcut din prune, vei începe să respecți mai mult secara și îți vei confirma supoziția referitoare la moralitatea scriitorilor din care ai dat bacul. În concluzie ideea e că nu suntem doar o țară de junkălăi ci o țară de junkălăi cu tradiție.
Mi s-o redeschis foamea pentru lectură, deși nu o foame foarte mare. Mi-am luat Diplomția lui Kissinger și am făcut rost de Al treilea val de Toffler, cărți care se înțeleg bine cu ce fac eu la școală și sper să-mi prindă bine pe viitor. Nu vorbesc despre ele că plictisesc mințile firave ale cititorilor, motiv pentru care, până acum pe blog nu am scris chestii istorice.
Diseară cântă Speak Floyd, trupă tribut Pink Floyd cu destul de mare renume în treaba asta, și mă gândesc dacă să dau două zile de mâncare pe bilet. Balanța fiind foarte balasată, încă mă mai gândesc.

vineri, 15 octombrie 2010

Început de dicționar de crâșme

Așadar de când am ajuns în Cluj toamna asta am reluat în parte procesul de crâșming masiv început cu entuziasm și speranță anul trecut. Și precum zice expresia ”în Cluju cela e tăt o casă ș-un bufet”, marea capitală ardelenească are cu ce se mândri la capitolul crâșme, cărciumi, baruri, cafenele, bufeturi, bodegi, cluburi, restaurante, localuri. Și culmea la cât de bețiv împuțit am fost până acum încă mi-au scăpat o bună parte din locurile în care poți bea. Prin urmare mă tentează să trec în revistă, ziar și-n cartea de bucate niște locuri unde am șezut în ultima vreme și care înainte nu erau pe lista mea de băut:
Casa Taufer - jazz cafe: e un loc destul de fancy, unde principalii respiratori de aer sunt oameni bine îmbrăcați și care miros burghez. Prin urmare și prețurile sunt la fel de bine îmbrăcate. Timișoreana e 5 lei, un preț care iese clar din standardele studențești de max. 4 lei. Însă nu se poate spune că locul nu-și merită prețurile. Decorațiile sunt de bun gust, predominând țambale pe pereți și multe alte gadget-uri trendy pe care mintea mea umilă nu le poate descrie. Atmosfera e și mai interesantă mai ales dacă îl ai pe Teiu lângă tine să-ți spună bancuri cu negrii. Locul e între Casa Matei și Piața muzeului, perete-n perete cu Krajczar(Croița).
HLC - High light cafe: Cafenea care după nume bineînțeles că sună pițiponecește și te-ai aștepta să vezi mulți indivivizi cu ceafa atârnândă. Dar din ce-am văzut nu-i chiar așa. Crâșma cumva deasupra Fire-ului cum dai colțul spre Casa Matei și e un loc destul de chill ziua. În genere aduce mult a Zorki, Le general ori altele de tipul lor doar că are o cameră super-secsi cu saci dă șezut și mese joase. Muzica e ambientală și merge mai bine dacă pe lângă cafea ai la dispoziție și-un cui. Cafeaua m-o cam dezamăgit, eu care în fiecare cafenea cu nume pompos caut cafea bună, n-am prea avut ce alege. Mi-am luat o cafea vieneză, la 6 lei(deasemenea mult prea scumpă pentru standardele studențești) care în afară de frișca în abundență și gustul asemănător cu al cafelei nu prea m-o impresionat. E fain totuși că poți inspecta Piața Unirii de pe geam și poți vedea cine traversează pe trecerea de pe Memo.
Paint: crâșmă împuțită de rockeriști pletoși cu TIMI LA 3 LEI, fapt care bineînțeles mă convinge să respect locul foarte mult. Paint-ul e pe Clinicilor, cum vii de la BCU fix înainte să ajungi la Tavernă. Lumea zice că locul e viitorul Fire, chestie pe care nu pot zice c-o cred și nici c-o vreau, dar într-adevăr e tot aceeași brânză grotă cu multe cămăruțe. Se cheamă Paint pentru că vei găsi mâzgâlituri ce se vor a fi psichodelice pe pereți. Oricum e urât că dau muzica prea tare și nu te poți înțelege cu nimeni. Dar n-ai ce-i cere, Timi la 3 lei și 100 de vodkă cu 6 lei.
Deși nu vreau eu să le fac concurență la ăia din Zile și Nopți, dar văd că-i simpatic să descrii crâșme, la urma urmei la ce naiba is bun eu pe lumea asta. So, o s-o mai fac.

joi, 14 octombrie 2010

Nu se întâmplă nimic.

Nu știu, nu-mi vin cuvinte frumoase ori care să imite un tip de inteligență. Nu-mi vine un subiect interesant. Și interesant e un cuvânt destul de plictisitor și numai bun pentru a descrie toată treaba. Însă treabă e unul cu substrat și cu potențial de inside joke. Mi-o crescut prea mult unghiile și scriu mai incomod ca de-obicei. Și n-am unghieră, și dacă aș avea unghieră mi-ar fi lene să-mi tai unghiile. Deci voi aștepta să-mi cadă.
...Clujul se poartă mai frumos cu mine toamna asta. Și bineînțeles din respect și bună cuviință am început și eu să mă port mai frumos cu el. N-aș putea încă să-l descriu într-o culoare de orice fel. Nu știu ce s-a schimbat, nici nu-mi bat capul să-mi dau seama. Oricum am început să nu mai văd așa de mult. Și într-un mod ciudățel e bine că nu mai văd atâta. Am chiorât, deci vreau câine și baston.
Deși timp de 3 săptămâni până acum nu mi-am mai dat nicio impresie de scriitor, continui să-mi scriu romane de succes în unele tripuri. Dar încă nu mă las impresionat de puterea imaginativă a fumatului. Tripurile bune oricum le uiți, iar cele care atunci ți se par bune și te chinui să ții minte, îți apar a doua zi dimineața mult prea infantile. Poate nu ție, dar la mine așa se întâmplă. Și asta e printre puținele chestii pe care le mai iau în considerare. În rest nu prea știu ce mi se întâmplă.
așadar toamna o început dacă nu chiar promițător, măcar ok și calm. N-am ce să mă plâng referitor la colegi, la budele nu chiar curate ale 16-lui, ori de faptul că niciodată nu prea am bani. La noua facultă merg încă cu entuziasm, fac doar acele chestii pe care le vorbesc în cârciumă cu oamenii. E ok și e legal. Dar în ciuda entuziasmului existențial îmi rămâne frustrarea scrisului. Nu îmi mai plâng, nici critic postările de umplutură, începuturile de proze ori ideile pe care nu le pot exprima din lipsă de cultură. Nu mă mai critic pentru mi-e lene, și oricum încerc să mă lăcuiesc de atitudinea asta.
Deci totul e bine, deși nu se întâmplă nimic.

joi, 23 septembrie 2010

Deci se pleacă la Cluj.

Deci se pleacă la Cluj și se profită de mica minune trimisă de Doamne Doamne. După cum mă lăudam la auzirea veștii, deja mi-am reglat conturile cu divinitatea: Dumnezeu există. Deci am cămin! În 16, ce-i drept dar fuck it, 40 lei pe lună. Acum așteptsă văd cât de mult o să-mi lipsească comoditățile burghezești din economica.
Deci se pleacă la Cluj. Însă acasă parcă tot e prea frumos. E frumos că-i comod, și după cum ziceam și mai devreme sper să nu-mi lipsească asta așa mult. Aș mai fi vrut măcar o săptămână în plus de făcut și gândit nimic.
Și dacă încep să mă apuc de tras linii, observ că apartamentul alor mei e cam singura chestie pe care-o las aici. Alex și Roxana pleacă în Anglia, ceilalți câțiva ce-o rămas prin preajmă au și ei la orașele lor de mers, iar Rynoxul pare tot mai îmbătrânit și mai trist. Mă întreb cum o să fie o venire acasă anul ăsta. Nu-mi propun să vin des, poate doar la crăciun, între semestre și la paști, dar și atunci mă tem că va fi ciudat. Ori va fi la fel și eu voi avea într-un sens mai mult sau mai puțin fals, alt aer și altă privire. Suceava nu se schimbă deloc, deși se sapă canalizări și se construiesc blocuri și șosele de centură. Ciudat. Aici timpul s-o terminat acum un an și ceva după ce-am dat bacul. Asta în cazul meu, fiecare cu timpul lui acuma, sunt și oameni care au timp și-n Suceava. But whatever n-are rost să nmă apuc de decojit pachete goale de țigări.
E interesant oarecum că anul trecut pe vremea asta era un adevărat ritual de plecare. S-a și bocit chiar. Anul trecut eram parcă încă un grup. Ne înțelegeam, ne vorbeam și ne vedeam nu doar întâmplător în Rynox. E trist când văd cât o rămas din vechiul grup. E trist când aud insistent de la cei din jurul meu că eu m-am închis și m-am distanțat de așa zis-ul grup. Și e trist când văd treaba asta pe fețele celorlalți. Eu m-am răcit de grup când am văzut că el nu mai este. De mult timp n-am mai mers în Rynox să stau cu oameni anume, ci am mers să stau în Rynox să fumez o țigară, să beau o bere și să schimb o vorbă.
...E interesant că eu devin mai optimist, mai stăpân pe mine și mai încrezător când aud povești triste și văd fețe mai triste decât a mea. Și am auzit multe povești triste în ultima vreme. Chiar iritant de multe. Fiecare îți sare în brațe și te întâmpină cu povestea lui tristă. Din seria de chestii complementare: berea și sticla, crâșma și bețivul, omul și povestea lui tristă; și multe alte armonii sociale care îți zglobesc inima.
Deci se pleacă la Cluj...

marți, 21 septembrie 2010

Picări de restanțe și alte povestiri.

A venit toamna și-o trebuit să-mi acopăr inima cu-n pulovăr să nu crap la dracu de frig. Dar nu mi-o ieșit prea estetică intertextualitatea cu Stănescu. Și intertextualitate e un cuvânt prea lung, deci fuck it! O să mă abțin să mai scriu asemenea cuvinte pe multe viitoruri de-acum încoace.
Dar trecând peste inutilități, vreau să punctez niște detalii apărute în ultima vreme în fabuloasa mea viață.
La sfârșitul lui august, pe 30 ori 31, am plecat la Cluj cu speranțe și emoții, fiind hotărât să-mi iau restanța la statistică. După cum tot m-am plâns până acum, aveam ceva câcaturi de recuperat, câcaturi care negate ori exagerate, trebuiau scoase și trimise la locul lor, în gaura budei. Așadar, dacă nu luam statistica, nu primeam 50% reducere pentru taxa celei de-a doua facultăți, nu aveam șansă să prind cămin, riscam scandal urât și piperat cu ai mei, etc. Și nu am luat statistica. M-am chinuit eu să mă chiorăsc pe niște foii trase la xerox, am mai întors o problema pe orizontală și diagonală, am mai zis vreo două de ”Câcat! Câcat! Pizda măsii!” dar n-o prea ajutat. Am ajuns la examen cu mintea albă și imaculată, având încă niște ”iarbă a lui Dumnezeu printre dinți, m-am uitat la subiect, la întors pe orizontală și diagonală - treaba asta n-o avut din nou niciun efect, și-am început să întorc un gât, un ochi, să mă uit că poate alții îs mai deștepți ca mine, cine știe poate o să-mi dea și mie să copiez din salba lor cu înțelepciune. Dar nah, după cum se zice prin satele Maramureșul de munte, toată treaba o fost un epic fail. N-am reușit să pun prea multe mărgele pe salba înțelepciunii.
...Și pe lângă examen, nu m-am dus nici să-mi semnez contractul de muncă la firma cu practica, chestie destul de simplă ce necesita un bilet de autobuz dus întors și aprox 30 min. timp pierdut. Dar nu, la momentul respectiv sarcina era epopeic de imposibil de colosală și am preferat să-mi ocup timpul cu alte jocuri de societate. Pe de-altă parte, toată excursia cu restanțe din Cluj o fost foarte mișto. S-au întâmplat multe evenimente prevăzute și neprevăzute, s-au curs lacrimi și s-au auzit multe râsete, dar nu vreau să detaliez acum, cine are de știut, știe ce și cum o fost.
...Ajuns înapoi în Suceava, având încă sechele vizuale de la PDP, am fost brusc întristat de moartea unei cunoștințe, mama unei vechi prietene, femeie care merita tot respectul din lume. Înmormântarea a fost cât de poate de sad, și toată imaginea morții în sine m-a făcut încă odată să-mi reiau feedback-ul tipic, și toate câcaturile de până atunci s-au organizat frumos și armonios în gânduri nașpa. Condoleanțe încă odată familiei respective.
...Vreo 3 zile după, le-am petrecut cu taică-miu și cu frate-miu la Breaza, la niște rude, timp în care m-am străduit să inhalez cât mai mult aer curat. Am făcut poze la viței și la stimabilele lor mame, la bordeie și grajduri de-o dărăpănătură impecabilă și la alte multe landscape-uri demne de orice desktop de Windows.
...Înapoi în mondena capitală a județului Suceava, am fost întâmpinat de multe chestii mondene: am stat în Rynox și am băut cât am putut de mult pe datorie, am mers să-i iau lui Săndel iaurt și mici și am asistat la rockoteci cu sold out-uri record. Nu vreau să detaliez din nou faptul că orașul e depressing, boring, bored, urât, îngropat în propriile canalizări, colorat de fețe triste și momente goale. nu de alta dar nu mai merită să detaliez. Mi-e frică într-un fel să merg înapoi în Cluj, deși pe de-altă parte de-abia aștept. Mă așteaptă multe chestii ce necesită un pic de maturitate, însușire pe care acum încă n-o vreau. Mi-s încă comod la ai mei acasă, cu broadband internet, shitty soap operas and long hours of sleep. Încep să simt toamna și asta nu-i bine.