Piezișa izvorî multă bere în acea zăpăcită seară de sesiune. Studenții, rumeni în obrăjori și bine îmbuteliați își luară studentele și merseră la cămine să joace mult remi cu ele. Alți studenți, acei mai fără de studente, rămaseră să mai curețe de prin paharele și sticlele teraselor. Unii dormeau, pe mese, pe jos, prin băncile Hașdeului, acoperiți bine de pătura călduroasă a studenției. Rămaseră însă câțiva vagabonzi derutați, care încă nu se încadrau în nicio categorie.
Patru bețivi, zdraveni ca trestiile, încercau din răsputeri să coboare Piezișa. Primul care ieșea în evidență din gașcă, părea hotărat și mândru, avea o sticlă pe jumate goală de bere în mână, cu ajutorul căreia își păstra echilibrul. Cel de-al doilea,care părea a fi altruistul grupului, se chinuia disperat să-l țină măcar formal pe picioare pe al treilea, care era pe trei sferturi mort de beat. Cel de-al patrulea cobora panta străzii încet și chibzuit, sprijinindu-se de garduri și stîlpi, flegma cumpătat și încerca să fredoneze balade rock. Toți patru aveau examen a doua zi.
- Băă! Aruncă bă sticla odată! Vrei să ne ia garda? Nu vezi că mă chinui să-l târâi pe mortul ăsta!
Într-adevăr individul altruist, nu mai avea nici puteri, nici chef să-l poarte-n spate cârpa de om, care de bine de rău, începuse să saliveze pe el. Așadar continuă problema:
- Hai bă, lasă sticla că borăște ăsta pe mine acuma! Ajută-mă să-l car calumea!
Însă cel cu sticla rămase la un subiect în urmă:
- Și ce dacă mă ia garda mă? Ce se întâmplă, n-am înțeles? Vin și-mi iau berea din mână sau ce? Să vină dracului, mă piș eu pe ei de lăbari!
Și invocând inconștient natura, cel cu berea, se duse după un colț de clădire să-și elimine greutățile. Cel cu mortu-n spate deveni și mai moralist:
- Bine mă! Ai rezolvat problema! Oameni în stare de ebrietate, unul aproape în comă, consum de alcool și urinare în spațiu public. Acum mai rămâne să ne luăm la bătaie.
Urinatorul reacționă vulgar:
- Mai rămâne s-o futem în cur pe mă-ta în spațiu public. Taci bă! Stai calm că încă nu se întâmplă nimic. Aici suntem încă pe Piezișă. Ăsta e un tărâm mirific și inviolabil, garda nu are puteri aici. Lasă că ăsta își revine el. Tu Andrei ești ok omule? Te văd cam melancolic așa.
Tipul iubitor de garduri și stâlpi, își auzi unul din numele de botez și realizând printr-o deducție nu prea matematică că el e singurul Andrei din zonă, se simți dator să răspundă:
- Da da, n-am nimic, ce să am? Doar că nah, noi unde naiba mai mergem acum? Eu mâine am examen!
- Da? Uite, îl vezi pe Alex? Ăsta așa mai leguminos de felul lui, cu zăbale pe la bot. Și el are examen! Ce zici crezi c-o să ia 10?
Andrei, student conștient și bursier decăzut răspunse iritat:
- Mă doare-n pulă de Alex! Nu eu l-am pus, să facă concurs de băut bere cu nu știu ce cocălar, ca să impresioneze o pizdă coșoasă de care i s-o sculat lui. Eu mâine am examen de la 10 și deși n-am învățat nimic, vreau măcar să fiu lucid!
- Tu vrei să fii lucid dar niciodată nu ești! (răspunse cel pișolcos, sorbind cu bărbăție ultimul strop de bere și aruncând stângaci sticla, jos în stradă.)
Cel ce avea grijă ca balele lui Alex să nu cadă pe astfalt, ci pe dânsul, renunțase de ceva vreme să-l mai miște pe individ. Se puse jos în fund pe astfalt, îl culcă și pe mort își aprinse o țigară, după care întrebă:
- Ok, înțeleg că Alex va avea o restanță în plus, dar totuși ce facem cu el?
Ceilalți doi rămaseră serioși, mestecând atent problema. Se uitară lung la tânărul corp studențesc, întins atât de vulgar pe astfalt. Nimeni nu știa că acel suflet fragil, ascundea vise, speranțe și un potențial demn de ridicat munții. Însă în ciuda acelui potențial, Alex, în moarta ipostază în care se afla, mai mult ca sigur nu ar fi produs zâmbete și voie bună mamei lui. Ori o poză cu el tot bălit pe la bot nu ar fi făcut cel mai bun cadou pentru ziua lui mă-sa. Însă ziua mamei era departe, iar Alex avea încă ceva timp să i se revanșeze. Cel de lângă el întrebă din nou:
- Deci ce facem?
Ceilalți doi răspunseră aproape într-un cor perfect:
- Îl îngropăm!
Și dintr-o dată, dintr-un purgatoriu inundat de bere, vocea lui Alex țâșni la lumină:
- S-o îngropi pe mă-ta!
*
După vreo 3 minute Alex hrănea din belșug rațele, la baza unui panou electoral. Dădea afară, cu multă părere de rău, bere după bere, tequilla după rachiu, și rachiu după vin. Obținuse el un coctail interesant acolo. Ceilalți trei așteptau cu câtiva metri mai sus, pentru a nu cumva să-l intimideze pe om în sensibila sa activitate. Apoi, după ce grohăiturile de rigoare încetară, unul dintre ei întrebă grijuliu:
- Nah băi, ce-ai făcut acolo?
- M-am lepădat de satana!
- Bravo mamă! Meriți un Scooby snack pentru asta! Poți să stai în picioare?
Alex răspunse la întrebare printr-o încercare. Se sprijini de panou, își ridică un picior, apoi pe celălalt, luă o gură strașnică de aer, luă mâinile de pe panou, se dezechilibră și căzu direct în propria creație.
Urmară înjurături și râsete, clipe de agonie și extaz și pentru ca totul să fie în ton cu voma lui Alex, băieții fură întâmpinați de veseli musafiri:
- Bună seara domnilor, agent Sumeag Paul, un act de identitate vă rog.
Cel agitat de mai devreme șopti un ”Vezi în pizda mătii, ce ți-am spus eu? Acum hai să te văd că te piși pe ei” și își pregăti un grandios discurs de ”Știți, eu nu am buletinul la mine”. Ceilalți doi, cetățeni mai conștienți, își scoaseră cuminți buletinele iar Alex de emoție mai vomită odată.
Subofițerul Sumeag îl adulmecă rapid pe cel de jos și făcu o moacă formal intrigată:
- Respectivul e cu voi?
Cei trei se uitară părintește la Alex, care tocmai încheiase operațiunea și rupea frunze pișate de câini pentru a se șterge pe mâini și pe față.
- Da, se pare că de-acum începe să fie cu noi.
Polițaiul nu gustă ironia:
- Bă borâtule! Scoală-te și dă-mi un buletin. Cum te cheamă?
Alex se ridică clătinat, trase o flegmă consistentă, mai călcă odată pe balta sa, și se apropie încet de organul legii.
- Dar dumneata cine ești?
Polițistul răspunse poetic:
- Agent de poliție Sumeag Paul de la secția nr. 4 Hașdeu.
Alex mai flegmă odată și mai vârtos, bulgărele ajungând între picioarele polițistului. Acesta inimidat făcu un pas înapoi.
- Să mori tu că ești agentul pulii?! Arată-mi legimitația, insigna, sau ce bucata de carton trasă la imprimantă primiți voi.
Polițistul se enervă de atitudinea bețivului:
- Domnule vă rog să vă măsurați cuvintele. Legitimația mea e în mașină, dar pe tine n-ar trebui să te doară capul de asta. Zi-mi cum te cheamă!
- Dar ce domnule? Nu aveți buzunare dar aveți mașină? Eu până nu văd o legitimație, n-am dreptul să-mi arăt decât pula! Dacă vreți v-o arăt!
Ceilalți trei, impulsionați de tupeul lui Alex, începură să prindă și ei curaj. Se întoarseră spre celălalt polițist, care mai timid de felul lui, rămase în spate să noteze datele de pe buletine. Se vedea că-i speriat și puțin cam tremurând. Andrei răbufni:
- Domnule, vă rog să ne dați actele înapoi. Știți că e interzisă înmânarea buletinului altei persoane decât reprezentantului legii?
- Dar noi ce suntem băi?
Alex începu să râdă:
- Sunteți martori de-a lui Iehova culegând ciupercuțe, din câte îmi dau eu seama! Dar nu-i treaba mea. Dacă nu-mi arăți o legitimație, atunci îmi pare rău dar voi fi nevoit să întrerup prea-frumoasa discuție și să vă urez toate cele bune.
Între timp băieții tăbărâră pe polițistul mai timid, și smulseră buletinele din mâinile înfricoșate ale organului. Agentul Sumeag era iritat de situație și-i ordona încontinu celuilalt să cheme ajutoare prin stație și să aducă legitimațiile. Dar agentul timid, ne mai suportând situația îi șopti rușinat: ”Băi, dar știi că nu avem. Hai să plecăm!”
Băieții se arătau mândrii de victoria lor și începură cu sfaturi de viață:
- Măi oameni, nu vă pierdeți timpul. Mergeți la o bere, scoateți o fată de mână. Știu, înțeleg, și eu vroiam să mă fac polițist când eram mic, dar nu s-o putut. Așa că mergeți și lăsați-vă de lăbării din astea.
Fix după ce Alex pronunță cuvântul ”lăbării”, se opri la baza Piezișei un Logan alb, pe care scria foarte caligrafic: Poliția municipală Cluj – Napoca. Portiera se deschise încet și sumbru și din mașină ieși o chestie de vreo 2 m, care cu tot cu șapca emblematică ajungea la vreo 2, 30. Omul sorbi dintr-o privire scena și întrebă zâmbitor:
- Ceva probleme băieți?
*
Sediul central al poliției din Cluj părea mai simpatic pe din afară decât pe dinăuntru. Încăperea unde trebuia să înceapă buclucul, avea un subtil aspect de spital, dar era puțin mai îngrijită și mai călduroasă. Pe peretele din fund era un afiș mare cu ”Nu fuma marijoana, pentru că heroina ucide!”sau oricum asta înțeleseră băieții. Apoi mai era unul cu violența domestică, altul cu traficul de carne vie și cu crima, dar toate erau atât de morbide încât păreau capuri de afișe, Cannible corpes ori Mayhem. În orice caz, nu era un loc prea ”user friendly”.
Băieții erau neliniștiți și speriați. Fuseseră aduși în acea încăpere, dar încă nu veni nimeni să le spună exact ce avea să li se întâmple. Erau tăcuți și nemulțumiți că nu aveau țigări. Alex fiind cel mai îngrijorat, sparse liniștea:
- Băi, oare mai prindem ceva mișcare în Fire?
- Ce mișcare băi? Ție îți mai arde de Fire, după toată treaba asta?
- Care treabă? Ce? Ne-am plimbat cu duba, am văzut și noi cum e poliția. Eu zic c-o fost frumos. În primul rând m-am trezit din beție, deci e bine că o să mai pot să beau.
- Bă voi știti că mâine avem examen?
- Nu, uitasem. Mulțumesc Andrei că mi-ai adus aminte, deși nu era necesar.
- Și totuși ce credeți c-o să ne facă?
- O să ne pună să futem o grasă urâtă care ascultă Nightwish. Ce crezi c-o să ne facă? Așteptăm să ne aducă buletinele și apoi plecăm în Fire.
- Și cu ăia doi gabori care era treaba până la urmă?
- Poponari în luna de miere, nu știu! Aflăm îndată!
Imediat, ușa camerei se deschise calm, și polițistul gigantic de mai devreme apăru, serios și obosit. Îi privi dintr-o bucată pe cei patru Făt-Frumoși. Arătau unul mai jerpeli și mai fricos ca celălalt. Le aruncă în scârbă buletinele și își fixă privirea sprâncenoasă pe Alex:
- Domnule Stângu, știți că vomitatul în locurile publice este interzis, nu?
Alex fu marcat de-o vinovăție pură:
- Da, știu!
- Și știți cât e amenda aferenă, nu?
Alex tot mai vinovat:
- Nu știu. E mare?
Polițistul zâmbi:
- E destul de mare. Poți cumpăra multe beri pe Piezișă cu banii ăștia.
Alex aproape pierdut:
- Păi cât?
- Nu mai contează acum. Ce-ai făcut tu, a fost un pur gest studențesc, demn de iertare, față de situația celor doi agenți care v-au interceptat mai devreme.
Brusc luminați la față, cei 4 întrebară în cor:
- Dar care-i treaba cu ei?
- Treaba cu ei, continuă polițistul, e că s-au dat drept organe de poliție, folosind legitimații false.(Alex tresărind: Deci am avut dreptate!) Îi vom ține 30 de zile în arest și între timp le vom stabili sentința.
Alex, nerăbdător:
- Deci noi am scăpat?
- Da voi ați scăpat. Dar mai e o chestie la mijloc...
Cei patru reînghețară. Polițistul continuă:
- Am găsit o sumă 400 de lei la ei și nici unul n-o poate justifica, neavând vreun loc de muncă stabil. Așadar luând în calcul ipostaza lor de pretinși polițiști, vom considera că banii i-au adunat de pe amenzile cerute. Prin urmare vă întreb, le-ați dat bani?
Băieții rămaseră dezorientați de întrebare. Nici unul dintre ei nu-și aminteau când fusese ulima oară când dăduseră vreun leu, fără să primească nimic în schimb. Și doar mai primiseră amenzi, dar pe toate le plătise mama. Deci răspunsul lor în unalimitate fu:
- Ăă da! Le-am dat bani. Ne-au dat amendă și le-am dat bani.
Polițistul serios:
- Cât?
Niciunul nu se gândise la cea de-a doua întrebare, lor pur și simplu li se păruse amuzant să mintă. Acum minciuna trebuia continuată, iar răspunsul trebuia să fie gândit. Și încercară să dea un răspuns gândit:
- 200 lei! Fiecare! Ba nu, mă scuzați, în total, la un loc! Atât i-am dat!
- De ce i-ați dat fiecare? Când doar Stângu a fost singurul ce a comis o infracțiune, într-o oarecare măsură...
Marele polițist era intrigat și anume își păstra sprângenele oblice. Băieții erau aproape morți. Nu știa nimeni de ce Alex mințise. Prostul, în loc să profite de bunăvoința polițistului și să jure c-o să fie cuminte, el se băga mai tare în câcat. Cel mai moralist și mai etic dintre băieți, Tibi, cel ce cărase adineaori cadavrul lui Alex, avu un impuls divin și spuse:
- Știti, noi de fapt...
Polițistul, sătul să stea de vorbă:
- De fapt ce?
Alex sări eroic:
- De fapt eu nu aveam 200 de unde să platesc, și băieții m-au ajutat, fiecare cu cât a avut!
- A! Păi așa zi băi. N-am timp să stau toată noaptea după voi. Mă duc imediat și vă înapoiez banii iar apoi puteți pleca.
Un zâmbet mare și entuziasmat acoperi de-o dată fețele celor patru. Alex se autointitulă rege și în gând, începea să-și sculpeteze un tron, Tibi oftă ușurat, iar ceilalți doi începură să-și șoptească: ”Avem bani de bere! ” Polițistul dădu să plece, dar remarcă schimbările de mimică ale indivizilor, și ceva îi mirosi urât:
- Vă ia mama dracului pe toți, dacă mă mințiți! Ați înțeles? (și spre Alex) Ai înțeles mă?
Iar Alex zgribulit:
- Da, domnule! Nu, nu mint! Adică nu mințim! Nimeni, niciunul dintre noi nu minte!
Polițistul, mulțumindu-se cu moacele speriate și zăpăcite ale băieților, deschise ușa și vorbi hotărât:
- Bine atunci! Oricum veți avea ocazia de a vă reconfima sinceritatea, la procesul celor doi distruși care în seara asta, brusc și subtit și-au terminat cariera ca polițiști. Veți fi informați prin poștă, când și unde trebuie să vă prezentați.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu