nu fă ce face popa, nici ce spune, nici ce scrie popa, nu fă nimic ce are legătură cu popa.
duminică, 31 ianuarie 2010
Interludiu oarecare.
joi, 28 ianuarie 2010
greșit de devreme
....Și e încă prea dimineață. Cafeaua ucigașă a lu Cătă se pare că n-a avut efect optimistic și de entuziasm social. Ziua nu prezintă încă destulă încredere. Ceva dubios din aer îți recomandă să te culci napoi. Până la examen mai ai încă multe ore, și nu foarte mult de învățat. Oricum tu ai învățat ceva până acum, dar aseară ai aflat că nu aia trebuia învățat. Eeee, deja ideea unui examen nu mai mușcă. Sunt student călit, conștient, conștiincios. Totuși e destul de liniște în rest. Nu prea înțeleg eu ce-ar trebui să fac, nu știu dacă e bine să mă reîntorc la somn. Profunda conștiință mă îndeamnă la acțiune întru propășire. Dacă mă culc acum, nu știu când o să mai apuc să învăț. Poate nici n-o să ajung. Oricum deja nu mai înțeleg de ce trebuie să scriu eu prostioare, când oicum mama o să citească blogul și apoi o să mă sune moralizator. Trebe să cenzurez prea mult ca să-mi ascund acțiunile perfide de zi cu zi, de-aici, din Cluj. Și n-are rost să cenzurez. Somn. Mă duc la somn...
miercuri, 27 ianuarie 2010
Fetița cu brichete
luni, 25 ianuarie 2010
Nu știu exact ce-i chestia asta, o fi vreo critică...
...Aud acum, la prea cinstita oră a3a din dimineață, involuntar și fără acordul meu, sănătoasele sforăieli ale unuia dntre colegii mei de cameră. Bunăstarea sufletească a omului mă copleșește. Pot încerca să ghicesc că visează găleți de bere și de țâțe, tufe întregi de marijoana pârjolite de-un soare numai bun de mâncat. O imagine a unui rai decent, dorit de orice student muritor. Celălalt locuitor al 501-ului doarme mort, savurându-și somnul în acel mod pragmatic al capitalistului mult ocupat. Fiecare după cum reiese își vede de treaba lui într-un durism în pulă demn de mult respect.
....Prin urmare, rămas singur să mă bucur de această oră încântătoare, încep să mă întreb despre lume și viață, afirmând numeroase prostii:
1. Câți dintre toți acești studenți oropsiți de fericirile mediocre ale vieții lor au habar pe ce lume trăiesc? Și nu pot fi ipocrit să nu mă vâr și pe mine în oala despre care vorbesc. Câți își pot răspunde sincer de ce au ajuns în acest oraș, la această facultate, în acest cămin? Câți înțeleg ori își au formată o oarecare definiție despre a fi student, definiție care să cuprindă statutul unui student, scopul unui student și viitorul unui student....Or fi câțiva. Și eu unul sigur nu sunt printre acei onorați, eu doar pun întrebările. În nici un caz nu vreau acum să-i număr, să-i categorizez și să-i pun într-un sondaj de opinie, așa cum sunt învățat să fac la facultă, nici să dau exemple rele și bune. Vreau totuși să știu că acei oameni totuși există.
2. Mulți dintre studenți, de orice an ar fi ei, au fost și sunt luați de un val continu, care pute bine și care se cheamă viață. Ajunși la facultate, de-obicei într-un oraș nou pentru ochișorii lor, s-au văzut puși într-o mașină de spălat în care nu mai fuseseră spălați până acum. Și-au găsit culcușe mai mult sau mai puțin comode, au văzut locuri dubios de decente, au cunoscut oameni noi. Au avut de plătit facturi, de cumpărat și făcut mâncare, au rămas fără bani și apoi au îndurat până au făcut din nou rost de bani. Acum revenind la metafora de dinainte, au devenit niște rufe puse în mașină și învârtite sistematic, în același mod robotic în fiecare săptămână. Au venit parțiale, au învățat sau deloc, au venit examene, au învățat sau deloc, au revenit parțialele, au revenit examenele, anul s-a terminat. Următorul an, cu eternele lui așteptări de schimbare, a venit tot cu parțiale, apoi examene, apoi parțiale...
3. Ce nu-mi place mie e că văd oameni de vârstă cu mine, și mă văd pe mine, trăind o lume tot mai naivă și mai limitată, o lume care începe la ora aia târzie la care te scoli și se termină la ora aia târzie la care te culci. O lume tristă în care luatul unui examen este motiv de mers la băut, și primirea pachetului sfânt de la mama un moment de-o valoare inestimabilă. O lume cu valori mici și zilnice.
4. Dacă printr-un impuls inițiac, indus în prealabil de alcool, îi voi întreba aleatoriu pe studenți, tocilari ori depravați, rockeriști împuțiți pletoși ori manelari dușmănatici dolcegabaniști, atei sau pocăiți, ce au de gând să facă după ce au diploma în mână, ce valoare pentru ei are un examen, cu ce a contribuit o dezbatere de seminar la formarea lor ca oameni, cum au evoluat ei în mod practic, social, profesional ori psihic de când sunt studenți etc. etc. etc. tind să cred că nu voi obține răspunsuri spuse cu toată gura. Oricum n-o să fac asta pentru că o să primesc înjurături și blesteme, care mai mult ca sigur îmi vor deregla armonia sufletească. Unii poate vor răspunde că nu au timp să se gândească la metafizici, că au multe pe cap, și într-adevăr nu-i pot condamna. Alții, mai emancipați spiritual ca restul plebeilor vor recita cu intonație o poezie pionierească, dovedind o sinceră tărie de caracter, și nici ei nu pot fi desconsiderați, că unii poate chiar sunt conștienți și ambițioși în legătuă cu viitorul lor. Categoria cea mult îndrăgită de mine, în care mă afiliez și eu deseori, e cea a studenților cu ceva capacitate de percepție a obiectelor dar care, resemnați pe soarta perfidă și nedreaptă vor răspunde pesimistic că nu au ce face în domeniul lor, că viitorul e incert, că nu-și pot dovedi o valoare anume, și că berea și țigara sunt bune.
5. La urma urmei e imposibil să răspunzi la asemenea întrebări și nimeni nu ar trebui să-și găsească un răspuns bătut în cuie la asemenea chestii. Părerea mea e că se pot răspunde întrebări mai mici, iar atunci răspunsul poate fi pus în aplicare în timp scurt. De ce merg la facultate? Pentru că altfel voi primi absențe și voi fi exmatriculat/ pentru că ai mei se vor supăra și nu-mi vor mai da bani, și banii sunt buni/ pentru că pot cunoaște oameni noi și m-am săturat să-l miros pe colegă-miu când se beșește/ pentru că proful va conștientiza că eu exist și poate îmi va da oarecare valoare. Să zicem că astea sunt câteva din motivele generale pentru care și alți studenți merg la facultate, motive mici și provizorii, care formează acel stil de viață banal și simplu, pe care eu îl criticam mai devreme. E indispesabil mai mult sau mai puțin, recunosc, și într-un fel așa încetul cu încetul devii și tu odată om. Cu toate acestea o gândire de ansamblu, clară dar teoretică, care să analizeze și să compare viața cu idealul, nu văd de ce ar strica.
....Entuziasmul revoluționaro-filozofic a trecut. Nu prea mai știu de la ce-am început și care treaba cu concluzia pe care am pus-o. Important e că am scris eu ceva acolo, am mestecat ceva mămăligi. E bine, e bine...
sâmbătă, 23 ianuarie 2010
Cârpituri
....În vasta mea metaforfoză într-o leguminoasă respectabilă, am început să răsfoiesc puțin internetul și plecând de la mult respectatul pitici gratis am descoperit spre bucuria ochișorilor multe alte bloguri demne de-o lectură atentă. L-am citit puțin și pe Badea, dar băiatul pare mult prea îngropat în actualisme decât îl credeam. Deci puțin savuros. Până acum puțină cunoștință în domeniu, însă o să-mi fac o colecție de lecturi, care poate din mila zeilor o să mă mențină neplictisit.
miercuri, 20 ianuarie 2010
in search of wild berries
Mormane de câcat. Și mâzgă.
luni, 18 ianuarie 2010
Jurnal de sesiune, ziua a2a
duminică, 17 ianuarie 2010
Jurnal de sesiune, ziua I
mămăligisme
sâmbătă, 16 ianuarie 2010
Dilematică problemă
Interesantă și enervant de dilematică problemă, mă roade șobolănește uneori. Ochii-mi personalizați de propria poezie proastă, au câteodată trista oportunitate de a întâlni cadre sociale cel puțin ciudate. Contopindu-se armonios în mirosul de carne tocată al României, oamenii culți/cultivați/inteligenți/intelectuali etc-ți/etc-li inspiră și expiră un deosebit interes. Eu și gașca mea îmbătrânită de adolescenți am avut rara onoare de a vedea, citi, ori chiar discuta cu oameni de această spiță nobilă. Îi respectăm pe puțini, îi înjurăm argumentat pe marea parte, ajungem chiar în halul în care să ne fie ciudă că ei sunt mari și respectați și noi ne chinuim cu examene neinteresant de ieftine. Trebuie să recunosc că noi cei care visăm profund după sticle de alcooluri diversificate suntem frustrați de propria persoană și furioși pe ăia mari și cu brand. Ne e lene, iar uneori chiar ne susținem și ne apărăm lenea. Nu am avut norocul de a crește sub Nicu&Leana, de a fi căliți de acel aprig sistem de învățământ, nu știm ce-i munca pentru că n-am fost obligați să culegem cartofi de pe câmpurile patriei și nici nu vorbim frumos ori corect gramatical că n-am prins cenzura. Ne-am născut în perioada cea de glorie a libertății, când prea celebrul câine fugea cu creierii Ceaușeștei în bot, pe când cohortele falnice de mineri mărșăluiau prin București hotărâți să-i distrugă pe fasciștii de hipioți drogați din Piața universității, care mai mult ca sigur îl aduceau înapoi pe rege...
Să înțeleg că acum formal ne reproșează că suntem analfabeți, trântori, nesimțiți și bineînțeles, inculți. Și suntem, mulți, extrem de foarte mulți dintre noi...dar fiecare incult are motivul lui...Oamenii culți nu au motive. Ei, ca niște dumnezei există și atât. Sunt acolo. Acolo sus, sus sus, jucând cuminte, pe rând, ca la rotația agricolă, rolul de hyperion. Dar vai de hyperionul lor, cât de triști sunt. Bătrâni, tociți de frustrări ascunse în poezioare și tablouașe, căptușiți în hârtiuțe și table spoite care le reconfirmă profesia, trăiesc într-o lume binecuvântată a artei. Ei creează în fiecare zi câte ceva cu multă pasiune și stropi de sudoare de un miros ademenitor, apoi plini de încredere în sine, dau foaia la colegul din stânga și se apreciază reciproc, solemn și sincer. Mai mare dragul când îi vezi, dar nu le-ai da mai mult de 5 ani, ori 5 ani de trăit. E un circ deprimant, bolnav, în care ne împiedicăm, ori chiar cădem mulți dintre noi. Acei tineri îmbujorați de darul genialității, care au luat mulți de foarte bine la școală, care se chinuiau inconștient de sârguincios cu teme sacre, și cărora o serie de frustrări din copilărie i-a sfătuit că au simț artistic, sunt aplaudați azi de marii noștri maeștrii. O olimpiadă reușită, un concurs literar ori de desene poate influența banal de ușor mintea zăpăcită de adolescent. Sunt introduși subtil, cu acadele și mângâieri în jocul lumii artistice. Li se dau sfaturi blânde de îmbunătățire a activității: ”nu e bine”, ”nu se cade”, ”nu se mai folosește demult”, ”mai bine ai”, ”eu îți spun sincer și fără supărare că trebuie să”, sfaturi care provoacă plânset și agonie în viețile micilor artiști. Bineînțeles că dacă ai noroc vei primi o bulină cu-n smiley face de genul: ”ai venă de scriitor”, ”ține-o tot așa”, ”felicitări și mulți de bravo”, ”ai adus o doză de prospețime și sensibilitate în”. Și pentru că într-adevăr ăștia mici aduc cu ei și sensibilitatea proaspătă sau mai puțin, se pierd treptat până în stadiul în care își pierd adevărata imagine de sine, nu se mai pot evalua corect și își pierd capacitatea de socializare prin egoism, elitism nefondat și paranoia.
Cei care din greșeală se trezesc din respectivul vis ori au deosebita frustrare de a nu fi chiar de acord cu ceata veselă de mari artiști, sunt ignorați sarcastic ori exterminați canibalicește. Prima reacție critică a celor incriticabili e poziția de compătimire: ”Uite-te la el, revoluționar mic, cât curaj în cuvinte are. Lasă CĂ CREște el mare și va ști mai bine.” A doua și cam cea mai cunoscută e atacul direct, supranumit și ”urecheala”: ”Cum îți permiți să tratezi cu atât de multă nesimțire o operă de artă. Habar nu ai ce este arta! Eu la vârsta ta...” Însă, pentru că trăim într-o epocă de libertate primăvăratică, iar critica e o lalea de-abia îmbobocită, mulți maeștri au renunțat la acest tip de contraofensivă foarte riscantă și cu adevărat patetică, înlocuindu-l cu exprimări mai bine șlefuite. Spre exemplu atacul psihanalitic am observat că e ultimul răcnet în materie de critică. Prea apreciații domni și prea gingașele doamne nu se pot abține să-ți reamintească că pubertatea e o perioadă dificilă și foarte instabilă, iar unele gânduri chiar nu pot fi controlate: ”Înțeleg că ești frustrat, dar chiar nu rezolvi nimic prin teribilisme. Învață să-l accepți pe celălalt și doar așa te poți accepta pe tine.” Sunt deosebit de frumoase aceste maxime, trebui să recunoașteți, și merită apreciate. Însă unii critici sunt mai practici, ei nu se folosesc de construcții stilistice, nici de dogme chinezești, dar cu un sadism ieșit din comun îți scoate în evidență greșelile gramaticale și te etichetează ca fiind incult. Oricum, nebănuite sunt căile intimidării...
Puțini însă mai au puterea de a râde de artiști. Mulți s-au săturat, îi ignoră, îi înjură neîmpliniți la rândul lor, toți cei din prea frumoasa familie de creaturi bipede își au și își susțin punctul de vedere cu privire la artiști. Dar nimeni nu râde. E bine să râzi, să râzi de toată sudoarea cu care își îmbibă laptopurile când scriu, de mama lor – patroană a veșnicii frustrări sexuale și bineînțeles a creației și de povestea plină de aventuri a vieții lor. Dar niciodată să nu le dorești răul în timp ce râzi. Totul trebuie să decurgă cât mai bine intenționat posibil, că altfel ajungem toți artiști.