duminică, 31 ianuarie 2010

Interludiu oarecare.


...Sesiunea până în acest umil prezent, a fost o perioadă de relativă agitație și calm intens pe alocuri. A fost urât doar în acele puține ore dinainea unui examen când mă puneam să învăț, și realizam mereu că e prea târziu. A fost și este mai mult o iritantă nerăbdare de a se termina odată examenele, de a reveni la acea perioadă de început de semestru, adormindă și îmuiată adânc în crâșme. Acum e o perioadă de stres impus cu nesimțire de societate. Tu, aflat bine-mulțumesc la o facultate leneșă, care nu ai de învățat doar câteva foi odată la jumate de an, n-ai avea de ce să te sperii de perioada examinării. De trecut tot treci, și puțin îți pasă cu cât. Însă limpezimea congnitivă îți este mucegăită de multe voci isterice și moace triste, care până la urmă te molipsesc de suferința lor copleșitoare. Toți care intră la un examen spun că n-au învățat, și că nu știu nimic. Când vin subiectele încep să bocească sau să râdă isteric. După câteva minute, culmea, îi vezi că rad foaia aia în așa hal încât termină trei pixuri. Și bineînțeles la urmă într-un cor dramatic exclamă eroic că vor pica cu siguranță acel examen. Ok, tu stai îi asculți, îți vine să-i compătimești, să încerci să le redai zâmbetul collgate pe moacă, chiar dacă nici tu n-ai făcut mare brânză. Tu nici măcar n-ai înțeles întotaliate subiectul, dar ai scris acolo după cum suna mai melodic, și ai ieșit cu o oarecare siguranță, că măcar foaia e plină. Totuși intrând în conversație cu acea turmă de potențiali restanțieri, ajungi repede să pălești, să afli că poezioarele tale pentru care ai transpirat atât, nu prea au absolut nici o treabă cu examenul. Începi să te întristezi și capeți o ciudă instincuală pe cei care o scris bine. Dar mergi să-ți cumperi bere și trece. 
...Dacă ai noroc să ai examene cu pauze de 2,3 zile între ele, atunci vezi cât de gustoasă este viața de fapt. Fiecare ieșire de a un examen, este începutul unei mici vacanțe, un motiv onorabil de a cumpăra mult mult alcool, ori de a muri puțin într-un somn bine meriat și foarte lung. Dar pentru a nu fi exagerat de frumoase și lucioase lucrurile, ești nevoit să te izbești din nou de fețe triste. Nu prea ai cu cine savura prețiosul pet de bere, pentru că vorba aia ”Coae, eu aș bea, dar după aia iara nu apuc să învăț, și plm, uite cât am de citit”. Majoritatea sunt prinși într-o conștientizare formală a situației lor de studenți. Așadar ei se baricadează în bârloage și minimalizează cât mai eficient orice contact exterior. La statusuri sunt toți puși pe busy, iar pentru fiecare telefon primit își pregătesc din timp un discurs dramatic, plin de sânge și amar prin care își expun situația lor foarte ocupată. Toți sunt pe ultima sută de metri, nu apucă să termine învățatul, dar stau eroic până la 6 dimineața, ca apoi la examen să se poată lăuda cu puținele ore dormite. Și doar nimeni nu învață. Își trag la xerox maldăre himalaiene de cursuri, își cumpără multă cafea penru a înfrunta noaptea, cer multe informații, și se întreabă unul pe altul cât mai au, până unde o ajuns, cum se simt - pregătiți ori chelea ulii? Dar nimeni nu învață. Și cei care învață nu spun că învață, că nu-i politicos pentru cei care nu învață. Nu ai voie să spui că tu ai învățat și știi, așa cum morala și etica sesiunii nu te lasă să ieși în oraș în acest timp. Ești văzut din nou cu ochi dubioși dacă le spui altora că tu ieși în oraș ”că uite la astă cât timp are! eu mă chinui să învăț și ăsta se distrează! ăsta nu ia sesiuna. păcat de el e om cu cap.” Și orașul pare ca pe timp de ciumă. Pustiu. Crâșmele goale, cluburile anemice, pe străzi ger și puțini pensionari care-și rup gâtul pe gheața de pe trotuare.
....Ajung la concluzia că mai bine e să vii la un examen fără să pui nici un singur vârf de unghie pe curs. Să bei eventual, să te uiți la filme ieftine, să vorbești discuții cu ai tăi colegi. și să dormi cât poți de mult. Atunci măcar știi că vii la examen odihnit, împăcat, fără nici o emoție teribilistă, eventual doar c-o mică durere de cap, și știi că nu știi nimic, că mai rău decât în situația de față nu poți să fii, și cu cât scrii mai multe cuvinte cu atât crește șansa să ajungi la 5. Evident că sunt puține șanse să-l iei, dar dacă sumbrul eveniment se va întâmpla poți oricând merge la măriri. Și dacă te înnobilează soarta cu acest noroc, te vei bucura sincer, iar ăia mai proști de lângă tine, care deși știu să recite școlărește toată materia, au luat aceeași notă, te vor zeifica cu siguranță.
...Oricum e frumos la facultate...

joi, 28 ianuarie 2010

greșit de devreme

Din călduroasele așternuturi m-am trezit din beția somnului la 6:25. Nu credeam că există ora asta. Și nu știu chiar cum de m-am putut scula așa devreme, fără coșmar, fără ceas ori examen matinal. Dar vorba ceea, azi noapte ziceam că uite ce frumos, am timp de voie, pot să(din cauza faptului că mama a început să-mi citească blogul nu spun ce puteam să fac și-am făcut). Dar eu vroiam să fiu mai șmecher decât soarele și mă trezesc înaintea oricărei vietăți umane normale. Pe la vreo 6:35, instinctual, am deschis fișierul cu programa pentru examen, și cred că m-am uitat așa fix la ea vreo 10 minute, desigur, fără să văd nimic. Nu înțelegeam nici de ce ascultam Radiohead. Nu zic, se asorta cu ora, dar în plm, Radiohead? Formația aia are același efect ca uitatul insistent la o ceapă decojită. Am început să le număr pe toate toantele alea îmi ziceau că semăn cu solistul. Eu nu semăn cu nimeni, let me sleep....Pe la vreo 7 fix deja citeam articole din Cațavencu. Avatarul era făcut de câcat. Da, adevărat, filmul e de câcat, dar și critica era.   ... Când în sfârșit certându-mă cu somnul, am ieșit pe palier să fumez o țigară, am auzit cu deplină iritație că tocilarul cel omniprezent de la 509 își cocea plăcinte în oficiu, ori nah, exagerez și eu, nu știu ce făcea, dar mă bulversa în suprema mea mahumreală. Și nu se ducea frate, tot freca chiuveta în toate modurile știute de el. Ba da drumu la apă, ba trântea ușa, ori izbea vreo bancă, așa câte puțin și încet, cât să ajungă sunetul și la mine. Și dacă-și făcea cafea ce? Mă cac în cafeaua lui. Tocilarii nu beau cafea.... Indiviul respeciv e un caz foarte aparte. E un lache înalt și uscat, cu fața frumos împodobită de acnei și coșulețe, care cnd vrea să-și întoarcă privirea într-o parte, își întoarce tot corpul, și care este mereu pe palier. Curiozitatea lui de babă fără vizor e deseori iritantă: nu poți ieși la o țigară pe palier, nu poți vorbi la telefon, nu poți vorbi afaceri necurate că te împunge ăla cu privirea din capătul celălalt. Să înțeleg că asta e singura lui distracție, de vreme ce eu personal nu l-am văzut ieșind niciodată  din cămin, ori la alt etaj. Într-adevăr nu sunt atotvăzător precum dândul. Multe detalii n-are omul de dat, că nu prea vorbește, mai întreabă el de anotimp câteodată, dar în rest nimic. Să nu mă înțeleagă nimni greșit, n-am nimic cu băiatul, dar na, e ciudat.
....Și e încă prea dimineață. Cafeaua ucigașă a lu Cătă se pare că n-a avut efect optimistic și de entuziasm social. Ziua nu prezintă încă destulă încredere. Ceva dubios din aer îți recomandă să te culci napoi. Până la examen mai ai încă multe ore, și nu foarte mult de învățat. Oricum tu ai învățat ceva până acum, dar aseară ai aflat că nu aia trebuia învățat. Eeee, deja ideea unui examen nu mai mușcă. Sunt student călit, conștient, conștiincios. Totuși e destul de liniște în rest. Nu prea înțeleg eu ce-ar trebui să fac, nu știu dacă e bine să mă reîntorc la somn. Profunda conștiință mă îndeamnă la acțiune întru propășire. Dacă mă culc acum, nu știu când o să mai apuc să învăț. Poate nici n-o să ajung. Oricum deja nu mai înțeleg de ce trebuie să scriu eu prostioare, când oicum mama o să citească blogul și apoi o să mă sune moralizator. Trebe să cenzurez prea mult ca să-mi ascund acțiunile perfide de zi cu zi, de-aici, din Cluj. Și n-are rost să cenzurez. Somn. Mă duc la somn...

miercuri, 27 ianuarie 2010

Fetița cu brichete



Termometrele tremurau cuminți cu mercurul adormit. Erau minus sute de mii de trilioane de kile de tone de grade afară. Însă ciorile miraculos rezistau, savurându-și plimbarea agale de seară. Țopăiau cu pași mândri, de-obicei în cupluri – desigur cioroiul cu minim două țopăituri în spatele ciorii, ori în găști croncăitoare de câte trei, admirând egoist viața dubioasă din jurul lor. Cuplurile evitau politicos orice posibilă apropiere de găștile mai mari, penru că deseori acestea aruncau croncăieli jignitoare la adresa domnișoarelor sau chiar  provocau pierderi de pene și implicit de onoare altor găști similare. Cu toate acestea toate ciorile, fie ele în găști ori în cupluri, de origine evreiască sau de influență nordică aveau fără excepții deosebita plăcere de a râde de oamenii care se urinau pe ei de frig, și se grăbeau aburiți spre locuri unde temperatura era mai mare de 0.
”Ha ha fraiere, eu am pene tu n-ai! Eu am straturi de grăsime protectoare, tu n-ai! Eu sunt neagră și pot să te norocesc pe cap, tu nu! Ha ha!
Dar oamenii trăiau o dramă existențială prea mare pentru a băga în seamă ciorile. Înveliți cu toate țoalele primite zestre de la bunica, cu părul nazal făcut țurțuri aceștia se grăbeau cu ultimul strop de energie mecanică într-un sens sau altul al falezei, înjurând temperatura, textila trădătoare și în final se înjurau pe ei că au făcut nedreapta alegere de a ieși pe-așa o bucurie atmosferică, afară. Oamenii fără de casă și fără de baie o duceau totuși mai bine. Ziceau ei că de când sunt prieteni cu natura, prinseseră ierni mai aspre. Noroc de spirt și de câini că le mai dădeau o impresie de căldură, altfel îi păștea de mult groapa comună ori laboratorul de biologie.
Totuși o creatură pe care ciorile încă n-o băgaseră încă în seamă, nici n-o binecuvântară cu noroc gălbui, era un pui de femeie, mai puțin zgribulit dar dubios de îmbrăcat, care se vedea că nu prea intră în acel tablou comercial, numai bun de dat la TV.  Îmbrăcămintea ei aducea aminte, după spusele multor babe, de primăverile anilor 30: mantou bej presărat cu puține dungi și guler foarte lat, fular roșu, fabricat din niște cârpe necunoscute, mănuși la fel de bej ca mantoul dar din piele fragedă de căprioară. Pe cap nu avea decât un păr pieptănat în fugă cu o perie la fel interbelică precum restul ținutei. Nu se poate spune totuși că nu avea ochi ochioși, de culoarea spirtului diluat, împâienjeniți cu sprâncene sălbatice,  nas de senator roman și obraji de culoarea cocainei,  dar buzele erau carachios de vopsite, cu-n roșu lavabil, și iritau chiar și de a distanță, ca un semafor pe stop. Domnița cu pricina ar fi putut da impresia clară că a ieșit de curând dintr-o mașină a timpului autentică, dacă în loc de skate shoes și-ar fi pus altceva în picioare, nu știu, ceva mai roșu poate. Așa, era doar una din multele prietene ale naturii și ale cățeilor, des întâlnite prin marele oraș. Avea fața oleacă mai spălată decât a altor boschetari...
Crivățul măsii, după denumirea dată de localnici, alerga sadic, jucând prinsa cu orice vietate ce încerca să-i provoace prezența. Pe faleza cu pricina, mai rămaseră doar vreo 2,3 ciori și tipa cu buze stridente, în rest toți muriseră ori se puseră pe foc reciproc. Lângă un canal puteai vedea un porumbel înghețat și lângă el o pisică înghețată care încercase să-l mănânce. Pentru a se încălzi domnișoara începu să fredoneze cântece de joc și voie bună, rotindu-se pe ritm de tango. Ciorile o reperară repede și râseră de ea. Surprinzător, de după o clădire viu colorată dar rece, ieși gâfâind un bărbat aproape elegant, cu bocanci proaspăt lăcuiți, ce inspira și expira mult bun simț. Se îndrepta cu pași hipotermici spre stația de taxiuri, când fata cu intenții interbelice îi tăie politicos calea:
-          Cumpărați țigări ieftine monsieur?
Omul era 100% sigur că pe vremea asta nu răsuflă nici o vietate și că el e singurul prost ce s-a aventurat pe cancerul ăsta. Așadar, faptul că teoria lui nu fusese adevărata, îl enervă:
-          Tu copilă, ce-i cu tine în halul ăsta de vreme? Aici îți arde de prostituat?
Fata, simțindu-se doar un pic jignită, răspunse pe-un ton oratoric plin valoare etică și morală:
-          Vai monsieur, ați greșit, eu nu-mi vând trupul pentru nimic în lume, eu doar vând țigări, și, și brichete la nevoie! Însă nimic rușinos!
Bărbatul, încă șocat și zăpăcit de la frig:
-          Pe vremea asta ți-ai găsit? Nu vezi că de-abia mă pot mișca, nici până la primul taxi nu ajung și tu vinzi țigări cu capul gol!
Cuvintele aspre ale domnului înfrigurat o îmbărbătară și mai mult pe tânăra interbelică, sporindu-i entuziasmul în nobila misiune ce-o avea:
-          Eu vând pe orice vreme monsieur, nu mă las înfrigurată...
-          Auzi-o, mă ia cu monsieur și din astea! Ce prințesă te mai crezi și tu?
-          Vă înșelați din nou monsieur, eu nu sunt decât o biată precupeață, să mă ferească bunul dumnezeu să fac mofturi la mai mult!
-          Măi copilă, du-te acasă, nu te mai prosti, c-o să te măture ăia de la rosal mâine dimineață! Ai casă măcar?
-          Casa mea e departe monsieur! Eu sunt studentă, stau la cămin!
-          Păi cum măi tu ești nebună fato! Tu în loc să stai acolo unde ai căldură, ai un pat, poți învăța să ai și tu un viitor, tu stai în gerul ăsta, îmbrăcată ca ultima târâtură, printre câini și printre ciori! Du-te tu acasă!
-          Nu pot monsieur, trebuie să strâng bani ca să-mi pot plăti taxa la facultate. Părinții mei nu au de unde să-mi dea. Mam a murit călcată de tramvai, anul trecut, și tata bea încontinu de dinaine să moară mama. De atunci mă descurc singură! Așa că vă rog, dacă sunteți fumător, nu vreți să-mi cumpărați un pachet de țigări? Vă dau unul fără mesaj jignitor și poze morbide. Ori de nu măcar o brichetă! nu sunt scumpe, chiar ați face o economie mare!
Brusc, bărbatul arătă semne de înduioșare. Toată familia lui era alcoolică deci îi înțelegea situația fetei. Singura diferență era că mam lui fusese călcată de-un biciclist grăbit, nu de tramvai, în rest parcă își retrăia studenția văzând fața anemică a fetei. Atitudinea parentală nu întârzie să apară:
-          La ce facultate ești?
-          Fata răspunse cu mândrie, rujul de pe buze strălucindu-i mai cu putere:
-          La medicină, în al 4-lea an!
-          La medicină? Cam rar văd studenți la medicină vânzând țigări în haine vechi pe stradă. Să înțeleg că e cam piperată taxa!?
-          8500 lei! Și crește...
-          Da știu, am auzit că la medicină e printre cele mai mari. Și să înțeleg că până acum te-ai descurcat singură?
-          Așa cum vedeți că încerc să mă descurc monsieur!
Bărbatul rămase deplin înduioșat. Își imagina cu groază că fata fusese violată cu cruzime de nenumărate ori, că se pocăise pentru bani, iar apoi se măritase de 2 ori cu un moș lepros și fără de puță care sigur i-a făcut viața un chin. Toate aceste imagini negre se învârteau acum în mintea înghețată a omului. Nu știa cum să-și șlefuiască mai bine cuvintele pentru a nu jigni, dar în final o compătimi verbal:
-          Păi atunci vai de capul tău!
Fata schiță un oftat sincer și îl privi pe individ lung și rugător. Acesta, rămas cu puține cuvinte, se uită un pic în gol, meditând din nou la perfiditatea existențială, apoi, deși nu mai plânse din 1989, lăsă să i se vadă un gram din așa zisa lacrimă, la fel de sincer precum oftatul fetei. Simțul civic începu să-l mănânce atât de mult, încât la un moment dat, în loc să-l scarpine, vorbi:
-          Ascultă, 8500 n-am acum, că ți-a da! Dar ține aici 250, și îmi promiți că ai grijă de ei și te duci imediat la cămin! Ne-am înțeles?
-          Monsieur...! Mulțumesc, dar...nu cred că am destule țigări și brichete la mine care să poată echivala acești bani. Dacă așteptați puțin mă pot duce să mai fac rost...nu va dura mult, vă promit!
-          Taci, lasă țigările! Ia banii și du-te și învață că ești în sesiune! Oricum nu fumez, și nici tu n-ar trebui...
-          Mă scuzați, dar în acest fel nu pot primi banii. Eu nu cerșesc, eu fac negoț, dacă dumneavoastră nu-mi cumpărați nimic eu nu pot primi bani...
Omul deja nu-și mai simțea o bună parte din corp, întârziase la o importantă întâlnire cu alcool, și simțul civic plus compasiunea se transforma într-o disperare enervantă:
-          Bine, atunci dă-mi o brichetă! Nu contează de care, de care vrei tu. Ia de-aici cartea mea de vizită, și mă suni când ai să-mi dai înapoi banii, în brichete, în țigări, cum știi tu! Mă scuzi că nu te pot conduce până la cămin dar trebuie să mă grăbesc altundeva! La revedere, sper că am putut să te ajut!
Fata rămase c-o tristețe infantilă pe față. Nu prea înțelgea ce vroia tipul respectiv de la ea. Ea vroia doar să vândă țigări și brichete.
-          Sigur nu vreți țigări la brichetă?
Individul cel darnic deja se îndepărtase tremurând, forțându-și picioarele să accelereze în orice fel. Nu-i mai răspunse, pentru a nu risca nici o prelungire a discuției cu mult agreabila domnișoară. Intră cu-n ultim efort într-un taxi, și nu mai fu văzut. Fata rămase din nou doar cu ciorile.

 Se uită încă odată în direcția taxiului plecat, apoi privi atent banii primiți. Deschise o mică borsetă, îi puse cu grijă într-un colț, scoase o țigară și o aprinse, analizând atent faleza. Nici o vietate nicăieri. Nici măcar ciori. Nimic. Mai luă două fumuri, o aruncă, apoi scoase un șervețel și își șterse în grabă rujul, își potrivi părul și schimbă skate shoes-zii cu niște cizmulițe din piele de antilopă în carouri, păstrate în geantă. Termină procedura, se uită la ceas, apoi scoate din nou borseta cu bani. Îi numără atent cu glas tare.

-          1000, 1100, 1150, 1200. Hmm, e bine. Mai bine o fost ieri, dar asta este, să nu fiu mofturoasă acum. Noroc de frig, că altfel nu-mi ieșea treaba și de data asta. Se pare însă că proști sunt destui...totuși dacă mai stau mult, chiar că mă mătură ăia de la rosal mâine! Gata serviciul...
Cu pas grăbit de domnișoară, frumoasa damă interbelică se cuibări repejor într-un taxi și dispăru.  Rămase în urma mașinii, ciorile se ciufuleau de zor, tranșându-și penele una celeilalte. Era clar că cioara unui cioroi fusese croncănită necuvincos, și fapta trebuia plătită.

luni, 25 ianuarie 2010

Nu știu exact ce-i chestia asta, o fi vreo critică...

...Dubioasa frică față de sesiune și examene, șansa tot mai puțin probabilă de a învăța serios măcar un curs, valurile sistematice de auto-mustrări și tipicele conștentizări de eșecuri și incapacitatea de a le rezolva într-o manieră zâmbăreață, mă obligă să-mi descarc neuronii rămași pe meditări existențiale.
...Aud acum, la prea cinstita oră a3a din dimineață, involuntar și fără acordul meu, sănătoasele sforăieli ale unuia dntre colegii mei de cameră. Bunăstarea sufletească a omului mă copleșește. Pot încerca să ghicesc că visează găleți de bere și de țâțe, tufe întregi de marijoana pârjolite de-un soare numai bun de mâncat. O imagine a unui rai decent, dorit de orice student muritor. Celălalt locuitor al 501-ului doarme mort, savurându-și somnul în acel mod pragmatic al capitalistului mult ocupat. Fiecare după cum reiese își vede de treaba lui într-un durism în pulă demn de mult respect.
....Prin urmare, rămas singur să mă bucur de această oră încântătoare, încep să mă întreb despre lume și viață, afirmând numeroase prostii:
1. Câți dintre toți acești studenți oropsiți de fericirile mediocre ale vieții lor au habar pe ce lume trăiesc? Și nu pot fi ipocrit să nu mă vâr și pe mine în oala despre care vorbesc. Câți își pot răspunde sincer de ce au ajuns în acest oraș, la această facultate, în acest cămin? Câți înțeleg ori își au formată o oarecare definiție despre a fi student, definiție care să cuprindă statutul unui student, scopul unui student și viitorul unui student....Or fi câțiva. Și eu unul sigur nu sunt printre acei onorați, eu doar pun întrebările. În nici un caz nu vreau acum să-i număr, să-i categorizez și să-i pun într-un sondaj de opinie, așa cum sunt învățat să fac la facultă, nici să dau exemple rele și bune. Vreau totuși să știu că acei oameni totuși există.
2. Mulți dintre studenți, de orice an ar fi ei, au fost și sunt luați de un val continu, care pute bine și care se cheamă viață. Ajunși la facultate, de-obicei într-un oraș nou pentru ochișorii lor, s-au văzut puși într-o mașină de spălat în care nu mai fuseseră spălați până acum. Și-au găsit culcușe mai mult sau mai puțin comode, au văzut locuri dubios de decente, au cunoscut oameni noi. Au avut de plătit facturi, de cumpărat și făcut mâncare, au rămas fără bani și apoi au îndurat până au făcut din nou rost de bani. Acum revenind la metafora de dinainte, au devenit niște rufe puse în mașină și învârtite sistematic, în același mod robotic în fiecare săptămână. Au venit parțiale, au învățat sau deloc, au venit examene, au învățat sau deloc, au revenit parțialele, au revenit examenele, anul s-a terminat. Următorul an, cu eternele lui așteptări de schimbare, a venit tot cu parțiale, apoi examene, apoi parțiale...
3. Ce nu-mi place mie e că văd oameni de vârstă cu mine, și mă văd pe mine, trăind o lume tot mai naivă și mai limitată, o lume care începe la ora aia târzie la care te scoli și se termină la ora aia târzie la care te culci. O lume tristă în care luatul unui examen este motiv de mers la băut, și primirea pachetului sfânt de la mama un moment de-o valoare inestimabilă. O lume cu valori mici și zilnice.
4. Dacă printr-un impuls inițiac, indus în prealabil de alcool, îi voi întreba aleatoriu pe studenți, tocilari ori depravați, rockeriști împuțiți pletoși ori manelari dușmănatici dolcegabaniști, atei sau pocăiți, ce au de gând să facă după ce au diploma în mână, ce valoare pentru ei are un examen, cu ce a contribuit o dezbatere de seminar la formarea lor ca oameni, cum au evoluat ei în mod practic, social, profesional ori psihic de când sunt studenți etc. etc. etc. tind să cred că nu voi obține răspunsuri spuse cu toată gura. Oricum n-o să fac asta pentru că o să primesc înjurături și blesteme, care mai mult ca sigur îmi vor deregla armonia sufletească. Unii poate vor răspunde că nu au timp să se gândească la metafizici, că au multe pe cap, și într-adevăr nu-i pot condamna. Alții, mai emancipați spiritual ca restul plebeilor vor recita cu intonație o poezie pionierească, dovedind o sinceră tărie de caracter, și nici ei nu pot fi desconsiderați, că unii poate chiar sunt conștienți și ambițioși în legătuă cu viitorul lor. Categoria cea mult îndrăgită de mine, în care mă afiliez și eu deseori, e cea a studenților cu ceva capacitate de percepție a obiectelor dar care, resemnați pe soarta perfidă și nedreaptă vor răspunde pesimistic că nu au ce face în domeniul lor, că viitorul e incert, că nu-și pot dovedi o valoare anume, și că berea și țigara sunt bune.
5. La urma urmei e imposibil să răspunzi la asemenea întrebări și nimeni nu ar trebui să-și găsească un răspuns bătut în cuie la asemenea chestii. Părerea mea e că se pot răspunde întrebări mai mici, iar atunci răspunsul poate fi pus în aplicare în timp scurt. De ce merg la facultate? Pentru că altfel voi primi absențe și voi fi exmatriculat/ pentru că ai mei se vor supăra și nu-mi vor mai da bani, și banii sunt buni/ pentru că pot cunoaște oameni noi și m-am săturat să-l miros pe colegă-miu când se beșește/ pentru că proful va conștientiza că eu exist și poate îmi va da oarecare valoare. Să zicem că astea sunt câteva din motivele generale pentru care și alți studenți merg la facultate, motive mici și provizorii, care formează acel stil de viață banal și simplu, pe care eu îl criticam mai devreme. E indispesabil mai mult sau mai puțin, recunosc, și într-un fel așa încetul cu încetul devii și tu odată om. Cu toate acestea o gândire de ansamblu, clară dar teoretică, care să analizeze și să compare viața cu idealul, nu văd de ce ar strica.
....Entuziasmul revoluționaro-filozofic a trecut. Nu prea mai știu de la ce-am început și care treaba cu concluzia pe care am pus-o. Important e că am scris eu ceva acolo, am mestecat ceva mămăligi. E bine, e bine...

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Cârpituri

....Nu știu ce anume mă mânca pe mine în cur că am început să mă joc cu blogul. Eu, țăran sincer și moldovean cum mă aflu de-abia acum ceva oleacă de timp mi-am dat seama că pe un blog se pot pune mai multe prostii. Mi-era ciudă că cei de pe wordpress își împart postările pe categorii și dădeam vina pe blogger că eu nu pot face la fel. Uite că se pot face multe chestii simpatice și peste toate se poate schimba oricând și adresa. Vechiul titlu era prea lung și puțin colorat cu teribilism, și eu cu pretenția de a evolua, dacă nu constant, cel puțin câteodată pe scara trofică, vroiam ceva mai la subiect.
....În vasta mea metaforfoză într-o leguminoasă respectabilă, am început să răsfoiesc puțin internetul și plecând de la mult respectatul pitici gratis am descoperit spre bucuria ochișorilor multe alte bloguri demne de-o lectură atentă. L-am citit puțin și pe Badea, dar băiatul pare mult prea îngropat în actualisme decât îl credeam. Deci puțin savuros. Până acum puțină cunoștință în domeniu, însă o să-mi fac o colecție de lecturi, care  poate din mila zeilor o să mă mențină neplictisit.

miercuri, 20 ianuarie 2010

in search of wild berries

....Poarta falnică a căminului se deschise sub puterea telechinezească a portarului. Mesteca gumă turbo și asculta remixuri Led Zeppelin. Cu umerii drepți, cu burta impunătoare, călca adânc izbind cimentul podelei cu tălpile și privea viclean, cu urme de strabism, sorbind tot interiorul clădirii. Avea atitudinea unei pisici musculoase intrate în gaura neajutoraților șobolani...
....Într-adevăr, după prima talpă de portar auzită, un val de chițcăieli dezechilibrate umplu căminul, într-un ecou ce urca sistematic de la etajele inferioare, tot mai sus, aproape de încăperile cele neumblate, pe care puțini le văzură. Portarul își roti ritmic capul, mirosind răbdător zgomotul, împărțindu-l pe categorii de timbru, stabilindu-i atitudinea emotivă și estimându-i efectul. După câteva clipe meditative, portarul trase o flegmă expresionistă și împroșcă un perete cu dânsa în semn de concluzie. Planul era stabilit, eventualele pericole calculate, marja de succes avea o tentă de profit. Luă o bucată mare de aer în piept, își făcu cruce, apoi cruce-ntoarsă, să-și asigure amândouă fronturile, și porni încet și sigur pe scări.
*
....O figură absolut coșoasă și mirositor îmbrăcată se aruncă iepurește la picioarele portarului:
- Domnule portar eu am urlat? Am chițcăit domnule portar? Sigur m-ați auzit și pe mine, și v-am supărat urechile! Îmi cer pedeapsa domnule portar!
Creatura cu pricina era un vechi șef de cămin, care spre deosebire de ceilalți nu fugise la timp din înalta funcție. Îndurase experiențe care, dacă ar fi să fie povestite ar cauza doar vomă și delir. Fusese bătut, pe jumate chiorât, violat, ars, mâncase ciorapi mirositori, fusese închis afară, pe scurt mâncase câcat la propriu și la figurat. Iar într-o zi, ca să scape de castrare se ascunse la etajele de sus, cele nebănuite. Timp de o săptămână unii studenți îi auziră înspăimântați gemetele, alții dădură doar muzica mai tare. Treptat nu se mai auzi, nici știu nimic despre el. După ani însă, într-o superbă dimineață, la ora 9,00 el fu văzut coborând animalicește viclenele scări. Societatea studențească rămase mută de uimire, dar treptat își recăpătă glasul. Era prima dată când studenții văzură ora 9, de atunci înainte ea există. Creatura se ascunsese într-un colț de palier la etajul 1, de unde mai ieșea ocazional să i se plângă portarului.
- Nu Ovidiu mamă, nu ai urlat tu. Tu nu ai urlat de ceva timp încoace. Uite, ia și înghite! și-i aruncă o linguriță pe care era întărit un tip de gem.
- Sunteți prea bun, prea bun, domnule portar, sunteți prea bun! Merit să fiu pedepsit domnule portar! și fugi țopăit cu lingurița în gură înapoi la întuneric.
”Am nevoie de un nou șef de cămin. Prea mult timp o trecut. Nu pot ține șobolanii în frâu de unul singur. Nu am pe nimeni pe care să-l trimit după țigări. Nimeni care să-și adună aminte de ea. Ori...nu, aia în nici un caz. ... Și eu care credeam CĂ COpilul indian era cel ales! Spionul drecu de moldovean!”
...Mirosul ars de fructe de pădure devenea tot mai gros. Coordonatele erau deja confirmate, însă erau destule trepte până acolo. Portarul urca încet, oprindu-se strategic la fiecare etaj, mestecând duhoarea locală atâta cât sî-și poată face o impresie corectă. Etajul 2 era cel al manelistelor borțoase. Deși organizarea lor socială era destul de primitivă, ele o duceau totuși bine. O dată la 6 luni se alegea prin pălmuire și tragere de păr o regină, care la rândul ei desemna 7 prințese. Doar ele aveau dreptul de a purta maieul roz sclipicios, cu imprimeu auriu pentru regină și argintiu pentru prințese. Restul reprezentantelor aveau statutul de ”Fato!” și aveau obligația de a lăuda în frumusețe regina și de a o bârfi. Manelistele borțoase făceau pe medie 30 de copii pe lună, dar niciodată nu știau ce să facă cu ei. Deseori îi vindeau portarului și primeau în schimb vopsea de păr ieftină și papuci urâți. Ca activitate sportivă, această specie practica scuipatul pe geam și îngrășarea spontană.
Portarul nu se opri mult aici. Le cunoștea comportamentul îndeaproape și nu se putea aștepta niciodată la ceva deosebit din partea lor. Până și limbajul lor nu era greu de învățat, rezumându-se la: ”Tu fato tu, ești proastă, tu!” expresie care satisfăcea miraculos orice nevoie de comunicare.
...La etajul al 3lea sălășluiau ”tocilarii de pământ”, supranumiți astfel datorită repulsiei lor fanatice față de apă și igienă, fiind în discordanță cu trăsurile rasei superioare de tocilari, cei de apă. Aceștia suportau doar lumina monitorului de frecvență joasă, soarele cauzându-le acnee și coșuri. Erau creaturi mici și strâmbe, cu degetele lungi și subțiri la mâini, foarte bune la meșterit mașinării. Nu cunoșteau femeia, și nimeni nu știa cum se înmulțesc. În general nu se apropiau de cei de la alte etaje, și rareori unul putea fi văzut pe de-antregul. Doar ochelarii le luceau în penumbră, mari și rotunzi. Însă portarul nici nu se opri aici, nu avea nici o treabă cu ei, pentru că nici un tocilar de pământ nu-i vindea nimic. Urcă mai departe...
....De-acum își intră în ritm. Urca mai repede și nu se mai oprea la nici un etaj. Emoidele vărgate, tocilarii de apă, bețivii de tip Mona-franzelă și cei de tip Babanu-Azuga, cocalarii cameleon, lipicioșii(drogați pe aracet), superjâdanii, linkinparkiștii, toți rămaseră în spatele portarului, jos, în veșnica lor fericire puțină...
....Etajul cu pricina fu atins. Nu mai urcase demult așa sus, atât de aproape de ultimele etaje. Negrele etaje...

Mormane de câcat. Și mâzgă.

...Măcar s-au dus nervii, deși în mare nu e bine. Câcatul urât mirositor se audă din ce în ce mai cu tupeu, și începe să-și impună parfumul.
....Am făcut curat în cameră c-o nespusă părere de rău. Pare mai rece și neprimitoare acum, dar ăsta-i formalismul. Admina și găozarul popândău (șeful de cămin) încep să ne tragă cu ochiul, și să ia seamă la năzbâtiile noastre. Am scăpat ieri dimineață dintr-o minune alcoolicească de amenzi și mustrăzi verbale și non verbale. Eram prea rupți ca să auzim soneria la 7 dimineață, pluteam nestingheriți în peturile noastre goale, cu pereții mânjiți de vin și graffiti-uri non conformiste și rebele ce ne țineau de urât, veghindu-ne somnul. Căminul trebuie plătit, ca semn de reconciliere și pace între noi și admină.
....Reiau un ritual ce mi se părea dispărut din propria-mi societate. Azi o să fie nevoit după 2 săpt. să merg la magazin să-mi iau țigări scumpe, din alea cu 5 mii rest de la 100. era mereu un ritual trist, care pe de-o parte te făcea să regreți că ești fumător, te făcea să te înverșunezi împotriva sistemului murdaro-capitalist care îți scumpește lunar sursa de fericire existențială. Mereu stai la magazin și admiri îndelung raftul cu țigări sperând absurd să găsești țigări din vechiul stoc, ori mai ieftine de 9 lei, măcar așa simbolic. N-o să-mi placă și-o să regret dar de dragul îmbolnăvirii de cancer, trebuie s-o fac...
....Examenul de Administrație publică nu sună tentant. Nici o emoție, nici o definiție învățată, nici un sictir. Nici nu merită pus pe lista lucrurilor nașpa de azi. E doar o umplutură inutilă care trebui să fie de dragul vitoruli profesional. Pentru prima dată am atitudine cocălărească față de școală și zic hotărât că voi copia. dacă sunt nevoit să-mi iau țigări de a magazin, atunci pot s-o fac și pe asta.
.....Iarna se așterne din nou, ca o lenjerie de spital de bolnavi de hetapită, la fel de pitoresc precum țăranul mulgându-și vaca. Ideea oricum e că de aseară s-a repus pe ninsoare. Nu zic că nu-i simpatic acum, e chiar arhi-superb, însă peste trei zile o să apară crocodili de noroi și negrii pe lacustre cântând blues. M-am săturat să mă fu prin noroaie, prin bălți, să mă împroaște băieții rebeli cu volane străine și accelerație fără fund, să nu pot ieși și eu ca omul dimineața în șlapi până la magazin, după cafea și pâine. Nu vreau să fiu irațional dar aștept primăvara.
....Tipa din cămin pe care-am ochit-o și vrăjit-o cu țigări ieftine are prieten.
....Aștept precum așteaptă calul fân banii ”investiți” în chestia aia top secret și foarte bănoasă. Ăsta dintre toate câcaturile e cel mai câcat, pentru că e vorba de banii mei, de mine, de faptul că sunt jâdan și nu mă pot calma în nici o circumstanță când vine vorba de ei. Din discreție pentru respectivul omul care îmi posedă banii nu voi detalia....

luni, 18 ianuarie 2010

Jurnal de sesiune, ziua a2a

...Sper să iau examenul. Mă rog nah, cât mai știu și eu să mă rog, că poate îl iau. Ne-o f**t proful, ne-o dat fix din paragrafele alea palmate de la urmă, la care n-o ajuns cu privirea nici un student până acum. Nah, el e șmecher, își permite să ne dea subiecte care nu erau in programă. Noi, din păcate nu suntem la fel de șmecheri și nu ne-am permis să învățăm ce nu era în programă. acum ce să zic, să vorbesc urât nu pot că mama mea și doamne doamne se supără, îi urez stimatului profesor bărbos multă sănătate, la cât mai mulți studenți picați, și studente sănătoase și dispuse să negocieze nota.
....Eroicii mei colegi erau toți bălegați la cur. Toată lumea era solidară, se pupau se îmbrățișau, se consolau: Lasă mă c-ai făcut bine, lasă că trece, mergem noi la mărire, le arătăm noi lor, văd ei de ce suntem noi în stare! s-au fumat multe țigări și s-au vărsat multe lacrime, dar s-a trecut peste. Toți se simțeau mai întăriți, renăscuți...Da kkt, n-o fost nici o dramă. o fost ceva înjurături, niște resemnări și mici scântei de revoltă pe ici pe colo, nu mare lucru...se obișnuiește lumea...
...Acum mi-am amintit că n-am dormit. mâine am pauză, azi timp de voie bună și alcoale ieftine...

duminică, 17 ianuarie 2010

Jurnal de sesiune, ziua I

... 17 ian 2010, 20:50 în seara dinainte de primul examen,

-e trist că deja simt oboseala. Mi-am propus eroic să stau treaz până la examen. M-am răzgândit de-abia acum câteva minute și am zis să rămân măcar până la 6 și să dorm de la 6 la 8.
-la ora 3 am făcut rost de cursuri de la un om dubios de altruist. Până la trei am visat la vremea când eu voi învăța. Parial visul mi se îndeplinește. sunt aproape la jumătatea primului capitol dintre alea 4 sau 5 pe care le am de învățat. Încă nu știu cum se cheamă restul, dar o să aflu. Percepția e mai detaliată decât îmi imaginam. Fiecare caracteristică, se împarte în alte caracteristici scrise mai mic dar la fel de importante. Și fiecare are copiii ei tot mai mici și mai mulți. Momentan am 3 pagini de notițe lângă mine. am uitat deja tot ce-am scris, dar dacă trag oleacă cu ochiul îmi aduc aminte. totul e logic.
...21:45 - Am jucat șah și am câștigat datorită supradozei de cafea. N-am optimism încă dar se vede că învățatul mi-a pus neuronii în mișcare. Nu știu dacă e un lucru bun asta, dar ce-i drept, e un lucru nou. Mi-e frică să mă reapuc de citit. Imaginea devine gălbuie. În focuri de la Paraziții.
Mi-am updatat share-ul pe rețea. Mi-am făcut cont pe picasa, mi-am selectat cele mai răsărite poze și mi s-o reactivat talentul fotografic. am dat link pe mail, și am așteptat ca o fetiță la pubertate să primesc atenție. Nu mi s-a dat atenție. Counterul de pe blog mi s-a stricat și pozele de pe slide au un format prea mic - motive în plus de stres. Nu se mai poate. M-am plictisit și mă reîntorc la învățat.
...23:43 - Mircea Badea deja imi intră în urechi într-un mod negativ. Nu mă mai pot concentra pe cel de-al doilea capitol de-abia început. Pe primul l-am lăsat. Oricum mai aveam doar 3 foi. Imaginea a rămas la fel de gălbuie, în schimb aud prea aiurea. Fiecare tastare de literă îmi dă neliniște, nervozitate. Mintea mea e din ce în ce mai plată, memoria aproape inexistentă. Citesc o propoziție de 3 ori până s-o pot scrie. Deja nu mai vorbim de preluat esența paragrafului, așa cum ne învăța profa de română la rezumate. am mâncat o portocală și aștept lupta dinre ea și cafea și apă pentru supremația stomacului. Cel mai probabil o să văd lupta pe budă. dar în caz de, o să-mi iau foile cu mine acolo, să nu pierd timpul. Trebuie o revigorare. dușul rece îl las totuși pentru ora 3 ca pe-o ultimă redută. reintru în infern...
....01:05 - sunt mult mai calm și mai treaz decât mă așteptam. Mă mir, parcă am învățat destul ca să mă pot prezenta fără emoții la examen. Practic nu e așa dar măcar să trăiesc cu impresia. E bine să fii optimist. E o evoluție față de învățatul de pentru parțiale. Ăla începea de la ora 02:30 și termina la 5, pe când procesul acutal are deja 10 ore. Nu mă pot conforma încă. Progresul patriei nu a fost realizat prin conformare ci prin muncă sistematică. Trebuie să continui. Eu depind de asta.
....02:29 Am dat dracului (ptiu drace) și capitolul cu Învățarea. Andy m-a convins să-mi fac cafea. Într-un fel e bine că mă ține pe mess. Îmi activează spiritul concurenței: cine își bagă primul pula pierde:
pff, ai terminat invatarea?
deaddan: nu
deaddan: ma chinui la ai operanta
Smokey Smoke: eu acuma am terminat-o
Smokey Smoke: iau pauza de cafea
deaddan: si mai am si aia complexa
deaddan:
Smokey Smoke: da trebuie complexa?
Smokey Smoke: CAP7Invatarea si conditionarea (conditionarea clasica si operanta) CAP8 :Memoria de
Smokey Smoke: asa o scris unu pe grup
deaddan: a
deaddan: da
deaddan: stai
Smokey Smoke: deci trebuie sau nu?
deaddan: eu -am luat dupa tipurile aea 3 de invatare
deaddan: ma gandeam ca tre sa fie si aia complexa
Smokey Smoke: eu nici macar la psiho n-am facut aia complexa
Smokey Smoke:
Smokey Smoke: pula mea
Smokey Smoke: imi dai palpitatii
deaddan:
Smokey Smoke: imi fac o cafea
deaddan: nu-i bine
deaddan: la ora asta iti da doar nervozitate
deaddan: nu energie pe bune
Smokey Smoke: om vedea
Smokey Smoke: oricum simt nevoia de-o cafea
Smokey Smoke: tie-ti da nervozitate ca tu ai baut cred ca jumate de galeata de cafea pana acuma
Smokey Smoke: da la mine asta e abia a doua
deaddan: cam asa
deaddan: oricum nu mai duc la invatare
deaddan: o dau dracului
deaddan: trec la altceva
Smokey Smoke: capitolul noua
Smokey Smoke: ba nu
Smokey Smoke: 8
Smokey Smoke: memoria de scurta si de lunga durata
Smokey Smoke: imbunatartirea
Smokey Smoke: pff
Smokey Smoke: suna lung si mult de citit
deaddan: dar
deaddan: an vazut si eu
Smokey Smoke: ce-ai vazut?
deaddan: ca e mult
deaddan: dar o faza ciudata
deaddan: nu vad unde incepe
deaddan:
deaddan: zi pagina
Smokey Smoke: da nu te-ai prins ca avem pagini diferite?
Smokey Smoke: ii memoria de scurta durata
deaddan: a
deaddan: nah
Smokey Smoke: sau memoria de lucru
deaddan: pai la mine incepe la tipuri de memorie
deaddan: e ceva inainte?
Smokey Smoke: ii mai mult inainte de memoria de scurta durata
Smokey Smoke: da eu citesc numa de la aia de scurta durata
Smokey Smoke: ca restu ii un preview
Smokey Smoke: si ma fut eu pe el la ora asta
deaddan: nah
deaddan: oki
Smokey Smoke: eu nu gasesc treaba cu imbunatatirea memoriei
deaddan: eu nu stiu dak mai duc mult
deaddan: oricum ceva notinui vreau sa am
deaddan: macar in mare
Smokey Smoke: eu mai citesc asta cred
Smokey Smoke: si la restu frunzareala
Smokey Smoke: mai mult chestiile subliniate am inteles ca conteaza
deaddan: alea le-am notat si eu
deaddan: sa vad
deaddan: sa zicem ca inca e devreme
Smokey Smoke: pana la 4, 4 si ceva nici n-ai ce cauta la somn
Smokey Smoke: altfel nu esti student
deaddan: dar dak imi ac acm o cafea o sa-mi fut si restul de somn potential
Smokey Smoke: eh pula
Smokey Smoke: tu nu cred ca ai luat in considerare
Smokey Smoke: ca o cana de cafea
deaddan: dar imi bag pula
deaddan: imi fac una
deaddan: imi faci pofta
Smokey Smoke: nu are nici o sansa in fata a unui capitol de asta
Smokey Smoke:
Smokey Smoke: we
Smokey Smoke: adevarul e ca sunt putin egoist
Smokey Smoke: adica nah
Smokey Smoke: tre sa-mi intelegi frustrarea determinata de cantitatea mare de invatare in lipsa contactului social
Smokey Smoke: tu de bine de rau
Smokey Smoke: ai cu cine schimba o vorba acolo
Smokey Smoke: mai cu gheorghe
Smokey Smoke: mai cu cata
Smokey Smoke: se mai trezeste unu
Smokey Smoke: fute o injuratura
Smokey Smoke: eu pula
Smokey Smoke: am noroc ca mai invata unu si mai vorbesc pe mess
Smokey Smoke:
deaddan: kkt asta doarme ne rupe
deaddan: si cata ii acasa
deaddan: ma simt si eu singurel
Smokey Smoke: da macar il vezi
Smokey Smoke: mai face o fata comica
Smokey Smoke: mai razi
Smokey Smoke: eu pula
Smokey Smoke: acelasi peisaj
Smokey Smoke:
deaddan: same forrest si aici, ce sa zic
deaddan: dar nu ma plang
Smokey Smoke: in fine, pe mine ma ajuta ca am cu cine sa mai discut
Smokey Smoke: helps me make it through the night
Smokey Smoke:
deaddan: hmm
deaddan: eu imi scriu un jurnal de sesiune
deaddan: ca sa ma ina treaz
deaddan: si optimist
Smokey Smoke:
Smokey Smoke: suna interesant
Smokey Smoke: intre timp am mai gasit un client
deaddan: hmm, ma intreba si cpac adineaori
deaddan: daca n-am tigari mai emancipate
deaddan:
Smokey Smoke:
Smokey Smoke: ceva de genul mi-a zis tipa respectiva
Smokey Smoke: cica nah
Smokey Smoke: ashima is naspa
Smokey Smoke: winston merge
Smokey Smoke: da cumva cica
Smokey Smoke: merg de fumat doar acasa
Smokey Smoke: ca in pat la o cafea
Smokey Smoke: merge sa fumezi
Smokey Smoke: da prin oras sau ceva
deaddan:
Smokey Smoke: iti dai seama ca nu merge
Smokey Smoke: doar kent
deaddan: auleo fitzele masii
Smokey Smoke: si de-astea
Smokey Smoke:
Smokey Smoke: cand am auzit
Smokey Smoke:
deaddan: cumva ca winston se asorteaza cu rochia de noapte
Smokey Smoke: dada
deaddan: si kent cu costumul de calatorie
Smokey Smoke: cu perdelele de la camera
Smokey Smoke: )
deaddan: incep sa am ciuda mare pe oamenii care cumpara tigari de la magazin
Smokey Smoke: si eu
Smokey Smoke: incep sa-i privesc cu o tenta de-aia gen :fucking damn rich spoiled kids
Smokey Smoke:
deaddan: snobi
Smokey Smoke: si cand ma gandesc
Smokey Smoke: ca intr-o vreme fumam marlboro
Smokey Smoke: ehee
Smokey Smoke: vremuri
Smokey Smoke: in vama dunhill
Smokey Smoke: pfff
Smokey Smoke: bunastare
deaddan: intr-un fel parca nu m-e mai frica ca n-am bani
Smokey Smoke: acuma vremurile alea par atat de departe
deaddan: ca stiu ca mancare si tigari am
deaddan: mai mult nu prea imi trebe
Smokey Smoke: te invata sa supravietuiesti faculta asta
deaddan: auleo tu stii ca da
Smokey Smoke: pana si faza asta
Smokey Smoke: cu contrabanda de tigari
Smokey Smoke: te invata cum sa te bagi in seama
Smokey Smoke: sa pretuiesti aia 5 lei care-ti ies la un cartus
Smokey Smoke: 5 lei
Smokey Smoke: o bere in fire
Smokey Smoke: deja o grija acoperita fara sa sugi din banii parintii
Smokey Smoke: *parintiilor
Smokey Smoke is typing...
Smokey Smoke: clar, daca nu mai vorbesc coerent se anunta cu oboseala

...03:50 Andy a capitulat fix după ce-a afirmat cu oratorism că nici un spartan nu moare în noaptea asta. Nah, nu toți spartanii știu când își vor avea sfârșitul. Prea obosit nu mă simt, dar deja văd inutilitatea de a mai sta treaz. Mai am foarte mult și deja mă resemnez cu faptul că voi ști niciodată ce scrie pe foile de dedesupt. E o dimineață grea la orizont.
...În concluzie, ajunul sesiunii n-a fost așa spectaculos cu pivire la nevrotisme, disperări și alte rahturi. Cam prea calmă atmosfera, și nu-mi place. Mi-e frică de examen dar e ceva latent încă. să sperăm că totul iese bine. Mai mult nu mai pot face. Capitulez, noapte bună.

mămăligisme

M-am obișnuit cam de la ceva vreme înainte de Crăciun să îmi sedendarirez și eu ca studentul conștient, viața în Cluj. Cu alte cuvinte clocesc ca mămăliga în cameră, pe pat, lângă laptop, uitându-mă încontinu la Family guy, memorând episoadele după nume și secvențele după minut. Nu-i lăudabil dar e un oarecare trai de viață. Camera de cămin, cea pe care n-o suportam mai mult de 2 ore pe zi înainte, a devenit un adevărat sanctuar, ce mă stăpânește prin comoditatea lui. Este băutură aici, este țigări, este un om, doi cu care schimbi o vorbă, o înjurătură șlefuită, ori doar căruia îi furi mâncarea. Nu în ultimul rând e jeg. Un jeg absolut și foarte viu colorat care dă voie bună atmosferei. Deseori se face simțit mai pronunțat ca un animal de casă, el în termeni metafizici este entitatea atotcuprinzătoare, un prieten invizibil dar puternic, esența pentru care acest sanctuar este ridicat.
Motive așadar sunt nenumărate pentru care nu văd centrul orașului decât o dată pe săptămână. Nu înțeles cum de puteam fi atât de entuziasmat în prima lună. Mergeam câte 25 km prin oraș până cădeam pe bănci aletorii și oriunde scria mare CRÂȘMĂ mă băgam. Și stam frate, beam bere, fumam plante de aromat camere și stam. Stam cu pretenarii mei, vorbeam lucruri inteligente și indispensabil importante pentru evoluția naturală a societății. Acum când mă gândesc, nu pot zice că nu-mi înțeleg fostul meu stil de viață dar nu-l mai găsesc atractiv în nici un fel. Dacă ies în oraș mă duc ori la Familia dp Plopilor ori la cea din Grigorescu ori în Fire. Deși Fire-ul e o crâșmă din ce în ce mai împuțită și mai monotonă, e comod acolo. Te pui cu curu pe-o navetă, dezbraci o Timișoreana și râzi de moace. Și râsul de moace e într-adevăr o activitate foarte distractivă în Fire. Sunt atâtea intenții de oameni, fiecare cu dredul lui, cu pălăria lui de superstar mort, toți într-un veșnic entuziasm existențial, dansând de ani buni, cu aceeași sinceritate, pe aceeași muzică. Nu se diferă decât puțin de VOX-ul natal. Apoi, dacă moacele lor te-o făcut să te gândești prea mult la viitorul incert al României, te scoli, te duci acasă și te culci.
...Recunosc, pierd într-adevăr o grămadă de chestii în orașul ăsta. Dar eu bou prost, am trecut de la socializare inutilă la introvertire treptată, în loc să-mi reformez și eu oleacă viața din afara sanctuarului, am dus-o aproape la inexistență. Dar nu mă plâng, sunt încă multe episoade din Family guy încă neanalizate calumea. Sunt multe lucruri comode de făcut.

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Dilematică problemă

Interesantă și enervant de dilematică problemă, mă roade șobolănește uneori. Ochii-mi personalizați de propria poezie proastă, au câteodată trista oportunitate de a întâlni cadre sociale cel puțin ciudate. Contopindu-se armonios în mirosul de carne tocată al României, oamenii culți/cultivați/inteligenți/intelectuali etc-ți/etc-li inspiră și expiră un deosebit interes. Eu și gașca mea îmbătrânită de adolescenți am avut rara onoare de a vedea, citi, ori chiar discuta cu oameni de această spiță nobilă. Îi respectăm pe puțini, îi înjurăm argumentat pe marea parte, ajungem chiar în halul în care să ne fie ciudă că ei sunt mari și respectați și noi ne chinuim cu examene neinteresant de ieftine. Trebuie să recunosc că noi cei care visăm profund după sticle de alcooluri diversificate suntem frustrați de propria persoană și furioși pe ăia mari și cu brand. Ne e lene, iar uneori chiar ne susținem și ne apărăm lenea. Nu am avut norocul de a crește sub Nicu&Leana, de a fi căliți de acel aprig sistem de învățământ, nu știm ce-i munca pentru că n-am fost obligați să culegem cartofi de pe câmpurile patriei și nici nu vorbim frumos ori corect gramatical că n-am prins cenzura. Ne-am născut în perioada cea de glorie a libertății, când prea celebrul câine fugea cu creierii Ceaușeștei în bot, pe când cohortele falnice de mineri mărșăluiau prin București hotărâți să-i distrugă pe fasciștii de hipioți drogați din Piața universității, care mai mult ca sigur îl aduceau înapoi pe rege...

Să înțeleg că acum formal ne reproșează că suntem analfabeți, trântori, nesimțiți și bineînțeles, inculți. Și suntem, mulți, extrem de foarte mulți dintre noi...dar fiecare incult are motivul lui...Oamenii culți nu au motive. Ei, ca niște dumnezei există și atât. Sunt acolo. Acolo sus, sus sus, jucând cuminte, pe rând, ca la rotația agricolă, rolul de hyperion. Dar vai de hyperionul lor, cât de triști sunt. Bătrâni, tociți de frustrări ascunse în poezioare și tablouașe, căptușiți în hârtiuțe și table spoite care le reconfirmă profesia, trăiesc într-o lume binecuvântată a artei. Ei creează în fiecare zi câte ceva cu multă pasiune și stropi de sudoare de un miros ademenitor, apoi plini de încredere în sine, dau foaia la colegul din stânga și se apreciază reciproc, solemn și sincer. Mai mare dragul când îi vezi, dar nu le-ai da mai mult de 5 ani, ori 5 ani de trăit. E un circ deprimant, bolnav, în care ne împiedicăm, ori chiar cădem mulți dintre noi. Acei tineri îmbujorați de darul genialității, care au luat mulți de foarte bine la școală, care se chinuiau inconștient de sârguincios cu teme sacre, și cărora o serie de frustrări din copilărie i-a sfătuit că au simț artistic, sunt aplaudați azi de marii noștri maeștrii. O olimpiadă reușită, un concurs literar ori de desene poate influența banal de ușor mintea zăpăcită de adolescent. Sunt introduși subtil, cu acadele și mângâieri în jocul lumii artistice. Li se dau sfaturi blânde de îmbunătățire a activității: ”nu e bine”, ”nu se cade”, ”nu se mai folosește demult”, ”mai bine ai”, ”eu îți spun sincer și fără supărare că trebuie să”, sfaturi care provoacă plânset și agonie în viețile micilor artiști. Bineînțeles că dacă ai noroc vei primi o bulină cu-n smiley face de genul: ”ai venă de scriitor”, ”ține-o tot așa”, ”felicitări și mulți de bravo”, ”ai adus o doză de prospețime și sensibilitate în”. Și pentru că într-adevăr ăștia mici aduc cu ei și sensibilitatea proaspătă sau mai puțin, se pierd treptat până în stadiul în care își pierd adevărata imagine de sine, nu se mai pot evalua corect și își pierd capacitatea de socializare prin egoism, elitism nefondat și paranoia.

Cei care din greșeală se trezesc din respectivul vis ori au deosebita frustrare de a nu fi chiar de acord cu ceata veselă de mari artiști, sunt ignorați sarcastic ori exterminați canibalicește. Prima reacție critică a celor incriticabili e poziția de compătimire: ”Uite-te la el, revoluționar mic, cât curaj în cuvinte are. Lasă CĂ CREște el mare și va ști mai bine.” A doua și cam cea mai cunoscută e atacul direct, supranumit și ”urecheala”: ”Cum îți permiți să tratezi cu atât de multă nesimțire o operă de artă. Habar nu ai ce este arta! Eu la vârsta ta...” Însă, pentru că trăim într-o epocă de libertate primăvăratică, iar critica e o lalea de-abia îmbobocită, mulți maeștri au renunțat la acest tip de contraofensivă foarte riscantă și cu adevărat patetică, înlocuindu-l cu exprimări mai bine șlefuite. Spre exemplu atacul psihanalitic am observat că e ultimul răcnet în materie de critică. Prea apreciații domni și prea gingașele doamne nu se pot abține să-ți reamintească că pubertatea e o perioadă dificilă și foarte instabilă, iar unele gânduri chiar nu pot fi controlate: ”Înțeleg că ești frustrat, dar chiar nu rezolvi nimic prin teribilisme. Învață să-l accepți pe celălalt și doar așa te poți accepta pe tine.” Sunt deosebit de frumoase aceste maxime, trebui să recunoașteți, și merită apreciate. Însă unii critici sunt mai practici, ei nu se folosesc de construcții stilistice, nici de dogme chinezești, dar cu un sadism ieșit din comun îți scoate în evidență greșelile gramaticale și te etichetează ca fiind incult. Oricum, nebănuite sunt căile intimidării...

Puțini însă mai au puterea de a râde de artiști. Mulți s-au săturat, îi ignoră, îi înjură neîmpliniți la rândul lor, toți cei din prea frumoasa familie de creaturi bipede își au și își susțin punctul de vedere cu privire la artiști. Dar nimeni nu râde. E bine să râzi, să râzi de toată sudoarea cu care își îmbibă laptopurile când scriu, de mama lor – patroană a veșnicii frustrări sexuale și bineînțeles a creației și de povestea plină de aventuri a vieții lor. Dar niciodată să nu le dorești răul în timp ce râzi. Totul trebuie să decurgă cât mai bine intenționat posibil, că altfel ajungem toți artiști.