Zacuscă cu zăpadă

...Un copil de indian cu pielea ca de la jeg, lingea o pată de zacuscă de pe zăpada virginic căzută. Un student zăpăcit şi nemâncat îl privea cu rasism de la geamul cristalin al căminului. Îi era ciudă. El îşi terminase zacusca. Linsese şi borcanul, apoi din economie clătise borcanul şi bău apa cu ultimele bucăţele de zarzavat rămase pe margini. Fiind un student optimist, el le mărturisi colegilor că mâncase supă. De fapt el băuse zacuscă, şi imaginea rămase oricum neclară, colegii lui neînţelegând această acţiune, şi nici conceptul de supă.

...Dar copilul indian era acum sătul. Acum parcă pantalonii nu-i mai cădeau, ceva misterios de bun umpluse spaţiul. Imediat după ce se şterse grijuliu cu-n şerveţel proaspăt luat de la uscat, copilul indian porni conştiincios înspre portarul căminului care îl aştepta după colţ în tot acest timp. Copilul scoase mulţi bani din gaura de la geacă, îi intinse portarului şi schiţă un mulţumesc cuminte.

-Eşti moldovean? îl întreabă portarul nedumerit şi gânditor.

Copilul rămâne blocat într-o dilemă de ordin etnic. Se vedea clar că-i indian, dar nu ştia dacă adevărul va fi bine primit. Însă moldovean suna mult mai rău deci nu ştia ce să răspundă.

-Nu! Sunt ţigan evreu, răspunse copilul indian după un moment iritant de pauză.

-A! Bine. Scuză-mă, m-o zăpăcit accentul. Sper că n-ai luat-o ca pe-o jignire. Portarul de fapt în tinereţe dorise să fie diplomat. Terminase academia, îşi luase doctoratul, făcuse şi sondaje de opinie, fusese şi gay, şi evreu, lucrase şi-n Spania la căpşuni, dar se hotărâse să rămână în mod surprinzător în sânul studenţilor. Din acest motiv poate, deşi nimeni nu garanta, portarul luă o atitudine corporala şi verbală prietenească în faţa copilului indian.

-Domnule portar o să mă trimiteţi după ţigări dacă vă întreb de ce vă purtaţi aşa frumos cu oamenii? E o întrebare ciudată, dar toţi portarii pe care îi cunosc îmi cer cel puţin dublu pentru a linge mâncarea aruncată de studenţi în spatele căminelor. Bunătatea dumneavoastră mă înfioară.

-Lucky Strike roşu! Şi vezi ai grijă. Cumperi pachetul şi scoţi filtrele din fiecare ţigară cu dinţii, şi le scuipi pe rând cu silă. Apoi testezi o ţigară, o fumezi cu răbdare şi între timp te gândeşti la fosta mea prietenă, apoi arunci mucul spre nord şi te uiţi atent cum cade. În felul ăsta îţi poţi da seama dacă nu vreau alt tip de ţigări. Ţigara fumată o să mi-o plăteşti subtil după aceea, fără să văd, şi fără să dau de bănuit, apoi sigilezi pachetul cu flegma unui câine maro. Trebuie să te lupţi bineînţeles cu câinele, şi în cel mai sigur caz te va muşca. Muşcătura te va slăbi treptat, dar până ajungi înapoi la mine, n-o să mori. Înţeles?

-Da domnule, dar...

-Ştiu! Urăsc moldovenii, fosta mea prietenă, aia la care tre să te gândeşti când fumezi ţigara ca să testezi gustul, avea un văr de-al doilea moldovean. Nu l-am cunoscut pe om, dar după cum sună toată povestea, am dreptul să urăsc moldovenii.

...În nările intens folosite de pe faţa portarului, întră un miros de ceai de fructe pădure, fumat. Sprânceana cea mai stufoasă se ridică, nasul în totalitatea lui piramidală începu să se foiască...

-Fructe de pădure...hmm....grav! Grav şi tipic în acelaşi timp...

...

Copilul indian muri eroic după îndeplinirea sistematică a misiunii. Toţi actorii mari ce jucară până la acel moment roluri de doctori, încercară să-l resusciteze, dar în zadar. Lacrimile curgeau în gramaj mare, reci, triste, existenţa însăşi suferea, simţindu-se violată de moartea copilului indian. Portarul era palid, se simţea gol pe dinăuntru și o sudoare molcomă de toamnă începu să-i picure de pe frunte și de la subsuori. Sub torentele puternice sprâncenele i se încruntară brusc. Copilul indian îl trădase, nu ținuse cont de indicații. Nu se gândise la fosta lui prietenă, nici nu aruncă mucul cu furia necesară momentului. Nu trebuia să-i ia Lucky Strike. Se simtea ca și cum ar fi fost otrăvit, blestemat, deocheat.

Trase aer cu praf adânc în stomac, apoi în piept, apoi scoase din gaura pantalonului un ou pe jumătate clocit și-l mâncă cu tot cu coajă. Din cealaltă gaură scoase un borcan de sana pe care îl bău cu poftă apoi repetă de trei ori respirația alternativă de mai nainte. Era un ritual de purificare învățat de la un copil chinez, și el mușcat de câinele maro acum ceva timp.

...Deja mirosul de fructe de pădure devenise prea iritant și portarul trebui să-și întrerupă tratamentul.

Pereţi?!!?

Aşa, muşcă pereţii băi! Muşcă pereţii! Fii nervos bă! Sparge. rupe tot, distruge, ucide, ucide-o! Omoară-i pe toţi bă. Şi la urmă tremură-ţi piciorul ca handicapatu'. Foieşte-te dacă nu poţi urla. Hai, repede şi haotic, când pe-o parte, când pe cealaltă. Fugi Bă! Du-te să nu te prindă, să nu te faci de râs bă! Du-te şi şterge-ţi flegma de pe faţă!...Aşa...nu mai ai ce face altceva...continuă să-ţi tremuri piciorul, aşa spasmatic! Hai fă pe schizofrenicul, mândreşte-te cu frustrarea! Tu esşi frustratul! Tu eşti geniul şla insomnic, paranoic şi mai şi deştept pe deasupra. Acum laudă-te că eşti treaz la ora asta şi nu poţi să dormi. Laudă-te mâine la facultă că n-ai dormit toată noaptea. O ă prindă la pizde băi! O să te ia drept boem! E fain bă, merită! E super tare ce faci. Adică plm, ai insomnie, păi eşti un gânditor, ai mintea prea încărcată de gânduri mistuitoare, âmpovărătoare şi adânci. Da bă, e bine...e bine! Super tare...

*

Gata? Nu mai? Nu mai zgârii pereţii? Dar cum de băi n-ai aruncat cu pereţi pe geam? Cum dracu să nu faci asta? Adică eu aş face-o dacă aş fi în locul tău. Nu mai tremuri piciorul....hai că evoluăm! Cica, cica...Ne calmîm? aşa, uşurel, uşurel, să nu rănim pe cineva. Evităm cu grijă pereţii, nu-i muşcăm că nu-i frumos. ei sunt cuminţi. Hai să fim la fel de cuminţi ca ei. Respirăm, respirăm adânc. Nu, nu, nu încercîm să ne aducem aminte nimic urât. Câmp cu flori, mulţi bani, casă veche cu bibliotecă mare, cea mai mare biliotecă. Gândeşte-te la România mare mare...de la Tisa până la Bug, din Pocuţia până în Balcani. Bucureşti cu 6 mil. de locuitori şi clădiri de 300m înălţime. Păi cred şi eu că ustură ochii, e 6 dimineaţa. Oră de culcare. Lasă ti Iaşiul, că erai tu la Andreea şi stăteai treaz şi te jucai la calc, nu miroase ca la Andreea, nu miroase a nimic, nu trebuie să te gândeşti la ce miroase. Poezia? Nu, lăsăm şi poezia. Asta nici măcar nu-i poezie. am scris-o ca să mai transpirăm oleacă, să adormim ochii. Lasă! Nu, n-o publicăm pe roliteratura ca nu ne-o primeşte. O punem pe blog. Băi, vezi dimineaţă ce-ai scris, lasă acum. Lasă pixul jos bă, nu înţelegi? gata, ajunge omule! Nu mai bei cafea la ora 12!

E firesc.

Am primit zâmbetul ei. Încă o ea, încă odată, l-am primit. Ea se va supăra fiind automat-indirect pusă într-o categorie. E instictual, şi feminin, şi de asta deja mă abţin tot mai greu să-i spun în faţă clişeul. E un clişeu frumos atunci când limba e scoasă ludic. Clişeul îşi merită stăpâna. Iar ea, iarăşi se va supăra acum fiind făcută stăpâna unui clişeu. Nu-şi dă seama că-i mai frumoasă decât acest clişeu, social vorbind...frumos. Asta pentru că ea nu ştie să accepte complimente şi pentru că eu dintr-o emotivă timiditate nu ştiu să i le fac calumea.

...M-a drogat bine odată şi m-a făcut să scriu o chestie în formă de poezioară. Şi drogat fiind, am fost obligat mai mult de ceaţa înconjurătoare să scriu că parfumul ei, e deja spălat. N-am fost metaforic, deci chiar m-a drogat la propriu. Şi ca să vezi nesimţire! După ce că mă face s-o pup. Mă droghează, mă obligă s-o ţin de mână şi să-i spun poveşti cu vasilică, mai are şi tupeul să-mi spună că E firesc. O fi firesc, iar eu, cu hyper-timiditatea mea, de-abia acum realizez ce-i firesc.

...dacă spun că m-a epuizat, voi fi înţeles de-asemenea greşit. E firesc. E femeie, şi e firesc ca femeile să înţeleagă greşit. Se crede viticultor. iar eu bineînţeles că sunt via. Din acest motiv sunt stors în aşa hal, pentru că sunt vie. Şi tot ea mă bea. Îmbucurător e faptul că amândoi întreţinem sistemul capitalist al întâmplărilor. Întâmplare tot ea a vrut să se cheme. Ori doar o-i fi preluat cuvântul de la ea, şi l-am botezat în acest fel. Dar ceea ce contează, chestia care mă face aproape bărbat e că i-am scris tare şi răspicat: Observ că s-antânplat să ne-ntâmplăm! În mesaj desigur, n-am sunat-o, din discreţie, dar i-am scris, şi am rămas mândru. Interesant e răspunsul ei. Nici nu-mi pot închipui ce mi-a răspuns...Mi-a răspuns că E firesc!

Nu ne mai place Clujul

Nu ne mai place Clujul. Clujul a pălit în ochii noştri. Bucureştiul e mult mai frumos. Trebuia să dăm în Bucureşti. În Bucureşti nu te poţi plictisi coae/femeie! Clujul e un mare sat, e ca Rădăuţiul! Dar totuşi iniţial ne-a plăcut Clujul. Am mers mult şi am încălzit multe scaune din multe crâşme. Şi am fumat destul de mult oraşul ăsta, l-am fumat de la Cetăţuie până la Economica, şi tot fumându-l nah, s-a fumat. Oamenii acum se plictisesc să se rotească în jurul Pieţei Unirii în căutare de culcuş cald în serile în care Fire-ul e gol sau Stuf-ul prea rece. Oamenii s-au învâtit mult în jurul Pieţei Unirii şi pentru că prin zonă se găseau magazine cu rădăcini şi buruieni ciudat mirositoare. Dar cum prea multe buruieni strică oamenii au încetat să se învârtă în jurul Peiţei Unirii. S-au săturat să meargă pe jos din Între lacuri în Centru şi din Centru în Gheorgheni, şi să se plimbe cu 25-ul, 24-ul, 30-ul, 24b, 4, 40, 400. S-au cam săturat. Au început să se gândească la Bucureşti. Să-l vadă ca pe-un El Dorado. El Dorado al crâmelor, pentru că nah, partea proastă a Bucureştiului e că are doar viaţă de noapte.

...Dar totuşi omuleţii veniţi de aproape o lună în capitala Erdely-ului, au rămas totuşi în Cluj. S-au depărtat treptat unii de alţii, şi-au găsit oameni noi mult mai frumoşi şi potriviţi din punct de vedere al comportamentului psiho-social, ori doar oameni deja vechi dar care n-au apucat încă să fie plictisitori. Unii au continuat să fumeze, şi să se apropie şi mai mult unul de altul. Alţii au adormit total şi se afundă în perna unor vise tot mai frumoase, la fel de bine cum alţii au continuat să mestece aceeşi gumă rămasă din Suceava. Interesant e că deja toţi au pe telefon where is my mind de la Pixies, sau dacă n-au telefon o pun pe repeat în Winamp. Şi le place că simt înţeleşi şi îndreptăţiţi. Aşadar de aproape o lună de zile fredonăm acelaşi refren. Îl fredonăm ori doar mestecăm gumă şi-i ascultăm pe ceilalţi cum îl fredonează. Nu mai avem multe de relatat, ne e lene să descriem, să povestim, să admirăm. Degeaba Clujul e frumos. Ungurii l-au văruit bine şi l-au făcut aparent secsi, însă cine naiba să se uite la arhitectură? N-am coborat noi din tren pe 27/28/29 sept. şi-am început să căutăm mirosind atent cât mai multe crâme, locuri faine, decorate cu grafuri psychedelice şi muzică pe care Sandu n-o punea în Rynox? Ne-am grăbit să vedem tot, să avem parte de shouri, concerte, tiribombe şi sticle de vin câştigate la tarabele cu afro-români supraponderaţi, să fim fascinaţi, uluiţi, izbiţi, loviţi...ne-am grăbit să nu ne plictisim şi ne-am plictisit. Ne-am plictisit şi am rămas şi fără bani. Cred că cea mai bună parte din toată povestea e că nu mai avem bani. Acum totul o ia încet cu slow motion demn de matrix, cu multe scene de tăcere şi resemnare, şi fredonări de where is my mind, ori mai corect, where is my money?!? Pentru mine cel puţin e bine. Pentru că de bine de rău m-am trezit.

...mie de-abia acum începe să-mi placă Clujul. Flămând, dator, mereu cerşetor, mereu în căutare de tipe, de bani, de ponturi de tipe de bani...de bani. Ori necăutând nimic. Oprit din căutări, încetând de a căuta mintea. Oprit total. Oprit.

O fi varianta full ori doar cea demo?!

...Prin surprindere, sclipitoarea lună a lui august mă găseşte într-o situaţie clişeic vorbind, ciudată, dacă nu cel puţin clişeic vorbind ciudată.

...Aşadar, aflu imediat după ziua mea, pe 5 iulie mai exact, şi mai exact la câteva ore după ce primeam prima amendă din existenţa mea de cetăţean perfid al României, că am luat bacul. Şi aflu tocmai că l-am luat c-o notă destul de influenţabilă, şi că pot intra liniştit în cadrul unei instituţii de înălţat învăţământ. Prin urmare, luna lui iulie imi surâdea ca un soare fumat de la coffee shop, lucrurile bune şi miraculoase(banii!) venind din ce în ce mai des. Şi cum lucrurile nu erau încă destul de perfecte, am intrat şi primul pe listă la facultatea pe care o vroiam iniţial, eveniment ce mi-a ridicat satisfacţia existenţială până după Staţia Spaţială Internaţională, aproape de Poţile raiului chiar. În acest moment mai sus numit ciudat, vă daţi seama că momentele de împlinire sufletească sunt aproape inalfabet descrise. Mărturisind totul până la capăt pot spune că totul a culminat cu o romeojulieică împăcare cu fosta prietenă.

...Aşa...deci terminând de descris paradisul...

...După o zi cu mult soare, de solidaritate între oameni şi de pace între istraelieni şi palestiniei, şi după ce eu hămălind ca un ham la ţară toată ziua, iau proasta iniţiativă de veni în Suceava înaintea părinţilor mei care hotărâseră să vină a doua zi. Evident că oricât de impecabil din punct de vedere moral ar fi conştiinţa mea asupra vieţii, am chemat din nou oameni la mine şi soarele îmbătat şi el de aroma vinului Premiat la 6 lei de la Kaufland a adormit admirând alt admirabil "show la Popa". Nu cred că e nevoie să spun că vinul fiind şi roşu şi demisec şi obişnuit de bun ne-a făcut să ne valorificăm prin activarea dârză a corzilor vocale marea pasiune pentru folclorul românesc. Din păcate însă vecinul de jos nu "iubea şi lăsa" şi s-a pomenit că implică autoritatea inviola(bilă)tă a statului în treburile noastre pitoreşti ce aminteau de Hanu Ancuţei. Am scăpat uşor, pentru moment însă în interiorul nebănuit al meu a început să se dezvolte un anume monstruleţ, născut iar nu făcut din împreunarea conştiinţei cu frica, care, după ce a învăţat să vorbească mi-a spus că părinţii se vor supăra când vor veni.

...N-am putut să-mi dau seama dacă s-au supărat sau nu, pentru că atunci când vecinul de jos a venit şi-a bătut la uşă, aruncând confetti în aer şi strigând "Surpraiz!" eu nu eram acasă. Mă existam pe-o bancă boschetărească cu Alex şi ne făceam planuri pe ziua respectivă pe seama lu' Rox care era singură acasă. Eu însă simţindu-mă prea secsi pentru acest mod de viaţă monoton şi deprimant, am început să aberez în modul meu tradiţional de a abera mai ales când sunt cu Alex. Şi, aproape uitând de scena deloc absurdă cu vinul şi cu poliţaii, şi cu vecin şi cu pârât la părinţi, îmi făceam deja planuri de mers la mare, ori de stabilit în Cluj, ori de mers mai repede la facultate ori de...în fine. Şi ca să vezi Doamni Doamni chiar se gândea la mine când l-o pus pe tata să mă sune şi să-mi spună să vin acasă să-mi fac bagajul şi să plec la Cluj.

...lăsând puţin de-o parte naraţiunea, care era ideea poveştii! Că taică-miu în mod subtil şi puţin previzibil m-a dat afară din casă. O chestie, teoretic des existentă în poveştile de cartier cu Io, droguri, şi Frate copii ce pleacă de-a acasă şi, vieţile şcolii ori şcolile vieţii şi BUG mafia şi La Familia poate şi Blondy nu ştiu, dar totuşi!!!! Ce naiba!!???!! Ok aţi mai auzit presupun de copii simpatici ca mine ca îşi riscă apartamentul părinţilor chemând tot felul de oameni dubioşi, din slăbiciunea de a se face cunoscuţi şi de a ieşi în evidenţă cu ceva ori poate doar din dorinţa de a se distra cu un grup restrâns de prieteni în intimitate! Dacă n-aţi auzit de aceste cazuri înseamnă că sunteţi părinţii mei. Deci ce să mai spun, la o săptămână de la eveniment încă nu înţeleg "ce mi se-ntâmplă, ce li se-ntâmplă părinţilor, familiei mele şi ajung destul de repede să analizez pe scurt situaţia exclamând că-i ciudat! O fi mai mult decât ciudat...

...M-am înjurat mereu pentru faptul că alienarea personalităţii mele iese de multe ori din starea ei aproape mereu latentă.Prin alienare mă refer la procesul de scindare, rupere a eului, care mi se manifestă deseori prin conversaţii de unul singur la persoana a2a, ori în cazul de faţă prin faptul că procesul meu de gândire nu-mi influenţează comportamentul social decât foarte puţin.
Cu alte cuvinte mai puţin pompoase, deşi îl auzeam pe tata prin telefon "Tu ai spsus că vrei să mergi la Cluj la facultate, nu?(oricum tonul era al unui potenţial filozof beat - imposibil de reprodus) Păi atunci te duci la Cluj. Vii acasa, îţi faci bagajul, eu îţi dau câţiva lei şi te duci îţi cauţi gazdă, îţi cauţi de lucru, nu ştiu ce faci, te descurci tu..." nu puteam concret înţelege dacă chiar e pe bune faza ori e doar una din nenumăratele ameninţări de-ale lui. Fusesem învăţat cu astfel de replici, care fiind deseori spuse la beţie şi apoi uitate, începusem să nu le mai iau în serios. Şi uite că măcar pe moment lucrurile păreau a fi mai mult decât simple ameninţări...În ciuda bulversării destul de totale am început să mă gândesc, să-mi fac planuri de drum, să văd la cine aş putea sta de-acum încolo, în caz că apartamentul 39 de la T4 se sigila definitiv. Planul, deşi realist era mai mult decât provizoriu şi în parte l-am şi urmat. În noaptea cu pricina, am ieşit ca un tânăr rebel din bloc, cu bagaje, cu chiloţi curaţi puşi cu grijă într-un sac menajer la fel de curat, cu deodorant şi alte lucruri absolut necesare unei goniri de acasă. M-am dus la Rox unde aveam de gând să înnoptez şi-acolo trebuia să merg la soră-mea, de unde puteam măcar să aştept retragerea apelor şi repararea podurilor distruse, ca să fiu metaforic. La Rox s-a întâmplat o minune salvatoare care măcar pentru o zi mi-a redat optimismul. Un tip venit la ea auzindu-mi poveştile de pe front mi-a spus că el şi-a luat cu chirie un apartament în Cluj şi cât de curand aş putea să stau la el. Ideea m-a făcut să visez şi mi-a dat o încredere superficială în mine şi în situaţia în care mă aflam. Faptul că tipul spunea cuvinte atât de mari "50 de euro tre să-mi dai pe lună şi oricum până la 1 noiembrie chiria e plătită deci nu-ţi cer nici un ban" m-a făcut să mă bucur c-am fost dat afară. Intram deja în persoana omului emancipat, care se poate descurca singur, care luptă, învinge, ascede tot mai sus.
...Am avut eu multe vise de genu. Adolescenţa nu prea îţi surâde într-un apartament cu 2 camere pe care eşti nevoit să le împarţi cu tata, mama, fratele mai mic, şi o bucată din an văru-miu. Am fost mereu entuziasmat de ideea de a mă descurca singur, de a-mi face de mâncare, de a lucra, de plăti facturi etc. dar la urma urmei eram atât de înverşunat în visul încât aproape semânam cu un copil de 5 ani care vrea să fie pompier, poliţist, astronaut, toate pe rând ori toate odată.
...se spune că adulţii au un tic în a se gândi la ziua de mânie şi raportându-mă la această expresie, şi fără să mă dau adult, matur ori altceva decât tind să cred că sunt, ajung chiar acum, stând la calc şi aşteptând să se copieze Lineage de pe o partiţie pe alta, să mă gândesc chiar ce-o să mă aştepte mâine? Mâine este de mers la ţară. La ţară e tata. Şi tata nu ştiu ce-mi va spune acum, cum se va comporta. Nu ştiu cât o să mai pot zabovi acasă şi de asta nici nu mi-am desfăcut valiza ori unde o să mă duc sigur după ce plec de-acasă. Nu ştiu dacă ai mei chiar divorţează în curând, dacă mama se hotărăşte să se mute în chirie într-o garsonieră ori ce-o să se întâmple cu Călin. Nu ştiu prea multe şi îs curios să aflu...

un dinar

...Putrezeam aseară foarte secsi la o masă în rynox încojurat de mult amici şi spunători de glume şi poveşti cu multe zâne şi printre altele am auzit povestea serviciilor turstice mai mult decât atrăgătoare din Tunisia. Trecând peste partea că în 360 euro îţi intră şi biletul de avion şi cazarea la 3 stele şi tot ce poţi adăposti în stomac pentru două săptămâni, am rămas fascinat când am auzit că tunisienii hamali care slujesc pe la hoteluri sunt foarte fericiţi dacă primesc bacşiş un dinar(echivalentul la 2,5 lei). Am rămas puţin îngândurat. Adică oamenii ăia sunt chiar aşa săraci încât cu o moneda mai mare şi mai strălucitoare pot face festin? Ori doar ştiu să preţuiască fiecare ban pe care îl primesc fie el mare sau mic. Mi-e greu să cred că sărăcia îi obligă pe tunisieni să fie slugi atât de lingătoare în fund. Deşi nu au bogăţii de subsol ori dezvoltare industrială, din agricultură(citrice, măsline) şi din turism teoretic şi-au creat un nivel de trai care pe hârtie e cât de cât mulţumitor, deşi e mai mic cu puţin decât al nostru. Aşadar ajung la concluzia că n-o fac din disperare materială ci din bunul simţ de a-şi face meseria cum trebuie. Presupun că dacă i-ai da unui bellboy tunisian 10 dinari ori mai mult nu i-ar accepta.
...Făcând comparaţie cu ceea ce se întâmplă pe plaiurile mioritice nu găseşti prea multe asemănări. În primul rând românii mai ales când vine vorba de bani sunt ca ţiganii. Sunt lacomi de bani, de a avea tot mai mulţi şi de-a putea merge la Kaufland să-şi umple până la refuz căruciorul. În hotelurile şi restaurantele noastre echivalentul dinarului în lei nu înseamnă nimic, chelnerii fiind cât de cât mulţumiţi doar când bacşişul lăsat valorează măcar cît nota. E trist că pentru 2,5 lei bacşiş aici nu-ţi mulţumeşte nimeni ci-ţi pregăteşte pe la spate o eventuală moarte şi-un lighean plin de flegme.
...Bun simţ sau un bloc cu 100 de etaje în Suceava e totuna...

Introspecţie în locala societate...

...O analiză sociologică a Sucevei de o oarecare importanţă sau măcar calitate implică un studiu serios şi intens şi o specializare în domeniu. Prin urmare îmi permit să analizez acele aspecte ale societăţii sucevene care nu se regăsesc de-obicei în limbajul de lemn şi rigiditatea statisticii.
...În primul rând sucevenii sunt români, români care nu diferă prea mult de fraţii lor din sud în ciuda particularităţilor istorice. Ideea de Bucovina/bucovineni a rămas totuşi un instinct social. Sucevenii au o tentă de orgoliu etnic ce îi hotărăşte să afirme că ei nu sunt moldoveni ci bucovineni, sunt superiori, sunt urmaşii răzeşilor lui Ştefan şi moştenitorii civilizaţiei austriece. Însă această particularitate socială este de cele mai multe ori nefondată. Astfel analizând populaţia municipiului Suceava îţi dai seama că oamenii nu diferă nu nimic de cei din Iaşi ori Bacău, nici cu accentul şi nici cu mentalitatea. Austriecii au lăsat prea puţine influenţe care ar putea să ne diferenţieze. Asta din cauză că în Bucovina habsburgică românii nu au prea avut acces la viaţa urbană - Suceava fiind populată aproape exclusiv de germani, evrei, ucraineni ori polonezi iar contactul dintre şăranii români şi aceste naţii a rămas aproape mereu limitat la schimburi economice. Cei care au studiat la Cernăuţi întrând în contact cu normele şi valorile occidentale au fost puţini iar cei care s-au folosit de cunoştinţele lor în folosul bucovinenilor au fost şi mai puţini. Astfel revenind la ideea de bază, sucevenii sunt români cu aceleaşi deprinderi orientale ale moldovenilor.
...Continuând analiza observăm altă chestie interesantă. Municipiul Suceava este lipsit de populaţie urbană. Marea parte a locuitorilor din cartierele de blocuri sunt ţărani angajaţi ca muncitori începând cu anii 60. Aceşti oameni au în mare parte o educaţie culturală precară(evident prin limbajul cu vocabular sărac şi incorect gramatical), o mentalitate colectivă, conservatoare şi nu au preluat deprinderi morale şi etice de orăşeni-cetăţeni prea mult. Mulţi continuă să crească găini în apartament sau să prăşească ceapa din faţa blocului. Aşadar puţinii ingineri, doctori ori profesori se pierd foarte uşor pe uliţele cu trotuare şi asfalt ale marelui sat.
...În ciuda faptului că nu sunt orăşeni, sucevenii nu sunt proşti. Au acel intelect de baştină tipic românilor. Cele câteva licee bune din oraş valorifică destule creiere capabile să se afirme în domeniul ştiinţific. Tinerii suceveni ce nu sunt cuprinşi de-o melancolie prea timpurie scriu literatură (ex.cenaclul Turnătorii), joacă teatru (trupa The knockers), cântă (trupa Toy Machines), pictează (Ioana Huţuleac, Sorin Baciu). Însă deprimarea apare când toate micile valori care ar putea educa acest oraş pleacă cuprinse de fobia de a rămâne în oraş după liceu. Aşadar se ajunge tot la instinctul românesc de a pleca "în afară", nu neapărat în altă ţară, chiar şi în oraşul de vis-a-vis numai să fie afară.
...Şi toţi pleacă pentru că ştiu sau doar cred că în suceava nu se pot realiza. Ce-i drept Universitatea Suceava rămâne numai cu clădirile (e pe locul 42 în top 50 universităţi din ţară) fiind incapabilă să atragă şi să pregătească tineri valoroşi.Majoritatea studenţilor de la USV nu sunt suceveni şi puţini rămân în oraş pentru a lucra în domeniul în care au fost pregătiţi. Acest lucru este cu atât mai trist cu cât oraşul duce lipsă de avocaţi, medici ori arhitecţi, să nu mai vorbesc de profesori universitari. În concluzie Suceava este lipsită de profesii şi profesionalişti.

Chirie...

Chirie moca în Iaşi? Cineva cu penthhouse cu muşcate la geam?muşcate la geam?...Ori fără muşcate la geam...
...da ideea e că trebuie chirie moca în Iaşi. Trebuie şi părinţi care să accepte ideea de chirie în Iaşi dar ei să nu ştie că-i moca...la urma urmei măcar să fie muşcate la geam...

Să înlocuim istoria cu şuruburile...

...Băi poate nu vi se pare nou, dar eu de-abia acum o săptămână am aflat o veste care m-o revoltat puţintel, aşa oleacă, poate oleacă mai mult, aş putea spune chiar foarte oleacă...şi anume:
...Mult prea clar văzătoarea ochelaristă doamnă ministru al învăţământului a emis un ordin pe 2 martie 2009 prin care se prevedea eliminarea istoriei din aria curriculară a claselor a 12-a din cadrul liceelor tehnologice. Originalitatea şi profunzimea acestei idei propusă de doamna ministru te lasă prost, te face să te gândeşti că mintea ta e prea limitată şi nu poate înţelege totul şi îţi induce un sentiment de enorm respect faţă de autorităţile statului şi în special faţă de doamna ministru. Sunt sigur că fiecare fată de 5 ani are portretul ei lângă pat şi în fiecare seara îl pupă ca pe-o icoană zicând: "Vreau să fiu la fel de deşteaptă ca tine când voi fi mare!"
...Lăsând glumiţele şi fazele la o parte trebuie oleacă să ne gândim la impactul şi efectul social ce-l va genera această decizie idioată. În primul rând presupun că-i una dintre inteligentele măsuri anti-criză luate de guvern până acum, măsură care însă nu e influenţată de o recesiune economică ci de una de mentalitate şi culturală. Şi totuşi hai să ne gândim la partea practică a acestei idei: elevii cei silitori şi supra-dotaţi care au ales liceele de construcţii, de electrotehnică sau textile vor scăpa de un obiect care nu-i ajută în viitorul lor de muncitori ai patriei. Se vor axa mai mult pe găurit şuruburi şi împletit perdele, iar producţia industrială a ţării va creşte cu 50% depăşind planul cincinal.
...La urma urmei nu-i judec pe cei care au ales profile tehnologice, care poate au simţ practic şi chiar se pricep în domeniile respective însă mă scârbesc când văd cât de insistent e călcacă în picioare această biată stiinţă. Citez din Evenimentul zilei dintr-un interviu luat pe acest subiect: „Chiar vă rugăm frumos să scoateţi istoria şi diriginţia şi să o luaţi pe profesoară totodată"....„Nu ne-a plăcut niciodată istoria, am dat geografia la Capacitate. Trebuie să se mai scoată din ore, sunt prea multe!”
...Băi cucuvelele (cele intervievate erau fete) lu' tata, voi sunteţi chiar atât de proaste?....mă abţin totuşi...E trist că întâi te revolţi, apoi te deprimi, apoi ţi-e milă de ele şi la urmă te resemnezi cu ideea.
...A diminua până la zero studierea istoriei şi a geografiei în şcoli înseamnă diminuarea importanţei timpului şi a spaţiului în viaţa unui om. Poţi fi tu maistru strungar ori faianţar şef dar tot trebuie să ştii ce-o fost înaintea lu' bunică-tu, să poţi căuta pe hartă Răscrăcănaţii de mijloc de unde-o fi fimei'ta, de ce lucrezi într-un oraş numit Vaslui şi nu Pălinkosgrad, că Ştefan cel Mare nu-i numai bulevardul stadionului Dinamo etc. Şi scuză-mă, astea nu-s numai informaţii de cultură generală pe care trebuie să le ştii când stai pe budă şi completezi integrame, sunt informaţii care îţi formează ţie conştiinţa umană şi te diferenţiază de-un castravete.
...E supărătoare tendinţa asta de a încuraja învăţământul practic într-un mod negândit. Ministerul învăţământului trebuie să încurajeze crearea de oameni nu de angajaţi şi întreprinzători.
...Nu ştiu...tind să cred că ministerul educaţiei seamănă tot mai mult cu cel al agriculturii...dai fân la vacă, ea creşte mare şi apoi mulgi şi o tai.

Ps. Doamna ministru vrea să sporească numărul de ore de muzică în şcolile pentru copii cu disabilităţi de auz...interesant...

După şcoală mereu urmează crâşma...

...n-am stat de mult în prezenţa unor oameni optimişti. E o eternă frustrare socială în habitatul zilnic din care fac parte. Nici nu mai pot spune că sunt scârbit pentru că m-am obişnuit şi adaptat, dar totuşi încep să-mi creez un ideal în a cunoaşte un om într-adevăr demn de luat în seamă. Acasă, şeful de trib îşi regretă părinţii morţi, frustrare pe care n-o pot condamna dar nici susţine, îşi regretă situaţia materială şi profesională, şi o regretă pe mama care după spusele lui i-a apărut "atunci în autobuz şi ia rânjit ademenitor ca un drac". Prin urmare un om frustrat tipic care prin sfaturi moralizatoare vrea să-şi ferească copii de aceleaşi greşeli. Dracul apărut în autobuz, la rândul ei regretă că s-a căsătorit prea tânără dintr-o iubire copilărească, că nu a terminat o facultate decât la 40 de ani şi deasemenea suferă din cauza lui tata şi a prostiilor mele. Soră-mea, singura care a ieşit la timp din atmosfera jalnică a apartamentului şi care e o fată încrezătoare, stăpână pe sine şi pe viaţa ei şi care ar putea deveni un exemplu de urmat e din păcate prea departe de mine şi nu mă poate influenţa. Frate-miu e frustrat că n-are mai mulţi transformeri dar să trecem peste.
...şcoala şi implicit colegii mei, de clasă, de coridor, de generaţie ori de ţigară constituie alt mediu prielnic de propagare a frustrării, delăsării şi eşecului. Cei de-a 12a sunt traumatizaţi într-un mod patologic şi inconştient de apropierea bacului. Şi asta nu neapărat din cauza faptului că nu ar fi pregătiţi, că l-ar pica, ori că-i va influenţa pe viitor ci doar simplul fapt că "vine bacu'!" îi deprimă, îi stresează, îi face mai irascibili, mai tăcuţi şi mai îngrijoraţi. La urma urmei sunt şi eu cu ei şi le împărtăşesc starea dar personal îmi păstrez calmul. Enumeraţia de frustrări adolescentine e lungă şi demult devenită şablon: părinţi neînţelegători, prieten/ă care înşeală, părăseşte, nu iubeşte, viitor nesigur la facultă, bani puţini, reproşuri din partea prietenilor, relaţie dubioasă cu şcoala...etc.etc.etc.blabla
...aşa şi cum după şcoală urmează mereu crâşma voi continua drama existenţială acolo. Ce vezi acolo de-i aşa de tipic? Bineînţeles că orice crâşmă(nu iau ca exemplu Rynoxul că mă-nchide CNA-ul) e populată de oameni trişti. Iar oamenii trişti din crâşme au o parte din sentimentele lui taică-miu, şi anume: regrete profesionale, sociale şi sentimentale care la urma urmei sunt aceleaşi frustrări adolescentine, amplificate de înmulţirea ridurilor de pe frunte. Având o aprigă tangenţă pentru bere şi rachiu aceşti oameni devin pentru ochiul plin de admiraţie al liceanului de cafea o fotografie mişcătoare a unui ultim stadiu de slăbiciune umană. Deşi majoritatea timpului nu-i bagi în seamă pe alcoolici, fiind obişnuit cu prezenţa lor, ajungi să observi că ei sunt anturajul tău social, că nimeni nu te înjonjoară în afară de ei şi că nici grupul de prieteni în care stai nu e mai demn. Şi privind astfel lucrurile nu înţeleg de ce stau aproape zilnic pe-acolo, în miros bolnav de aer beat, printre feţe zbârcite, obosite, supărate, distruse, ratate, deprimante...etc.etc.etc.blabla.
...normal că pentru a scăpa de sictirul, neînţelegerea şi plictiseala atot înconjurătoare îţi iei gagică şi-o plimbi pe centru, dar constaţi că e aceeaşi poveste şi cu fimeia şi ţi se face frică crezând că-i un blestem. Vorbesc bineînţeles de cazul meu, cazul meu cuprinzând câteva tipe, ce-au apărut CA COsânzenele şi au plecat în postura de copchile slabe şi zăpăcite mâncătoare de preţioasă energie psihică. Băi adică nu poţi tu matale să-ţi vezi de treaba ta, să iubeşti dacă ai de iubit, să cerţi dacă ai de certat, şi să pleci omeneşte dacă ai de despărţit. Nu, aşa nu....de fapt e că "nu ne merităm unul pe altul", că "mi-e frică spun te iubesc pentru că apoi o să suferim amândoi", că "nu place că totul e aşa frumos, mă sperie, nu mai bine păstrăm farmecul şi ne vedem mai rar?". Şi dacă astea sunt replici tipice de tipă care vrea să părăsească, mă deprim şi mai mult. Cu alte cuvinte n-am întâlnit o fată care să mă însenineze, să mă bucure, să mă calmeze. Prin urmare ce faci, te întorci în crâşmă şi joci şah anticipânu-ţi pensia şi faci chetă de bere anticipându-ţi dependenţa.
....................Stau câteodată şi-mi aduc aminte....
...Băi frate cu soţia, chiar aşa de jalnică îi toată lumea asta?! Ori m-o pus dracu' să am parte fără să vreau numai oameni din ăştia? Poate eu, susceptibilul, aparent altruistrul şi mereu sensibil exagerez luând în considerare pe nedrept doar părţile proaste ale oamenilor...Da măi, pretenţios mai sunt!
...Şi ajung şi eu la rândul meu să mă dau de gol ca om frustrat, care nu-i mulţumit de mediul în care s-a obişnuit să stea, de oameni, de femei, care nu vede modele pozitive, care-i revoltat şi care...va ajunge printr-o probabilitate să fie ceea ce se teme...ori va trebui pur şi simplu să bage mai puţin de seamă şi să-şi vadă de treabă.

'te drecu'! Cap ou pas cap?

Evrika...o trebuit să treacă două ore de filozofeală, lăbăreală sentimentală, auto analiză psihologică reciprocă paralel veridică, destăinuiri, repătări, repetiţii, enumeraţii, şi alte figuri de stil foarte frumoase ca să-mi dau seama că pe bune eşti proastă. Dormi la drecu'.

Spune-i puiule de cucă, după care să se ducă...

...Nu inteleg de ce toţi îmi spun să tac. Întreb chiar o atitudine activă nu poate rezolva chestiunea? Da...presupun că tăcerea este în acest moment o atitudine. Dar e una care demonstrează prea mult neputinţa şi limitarea unui om, şi introduce cauza de faţă în filozofie. Ironic că acum recitesc Ultima noapte...şi am ajuns să beau o bere imaginară cu Gheorghidiu încercând amândoi a găsi certitudinea. Mă îmbăt cu aluat frământat şi ajung să vomit un moment de bucurie de care sunt speriat. O ocazie ciudată în care mă lupt cu luciditatea, raţiunea şi logica socială, când deşi conştiint de mine, de situaţie, înţelegând tot, mă îndărătnicesc să mă resemnez, să accept ceva ce cade de bună voie din mine. Şi din păcate nu cade rahat, ci îmi cade un organ sau un întreg sistem de oase pe care n-o să vreau să le strâng apoi şi să le reactivez, din ciudă că nu eu le-am aruncat.
...Trădat încă o dată de mine, daltonist, orb cu vedenii, şi rocker surd...aleg...încerc...şi finalizez împăcarea cu eul.

Melodie

...Ascult acum o melodie, care precum majoritatea melodiilor siropoase, romantice, lente, bla bla îmi aduc imediat aminte de anumite momente trecute din domeniul siropos, romantic, lent bla bla...Evo - Ziua de după, melodie care mi se părea genială acum un an jumate şi care a căzut ca toate celelalte siropuri într-un banal uitat. Şi totuşi piesa e simpatică, tipa aduce ceva din Laura Stoica şi versurile nu se poate spune că nu-s în mare originale. Momentul reamintirii se sincronizează cu sentimentul meu actual că mi-am pierdut liceul. Aşadar şi Ziua de după şi altele de genul ei s-au pierdut odată cu uitarea din ce în ce mai profundă a unei adolescenţe chinuite...

Breakdown...

...Am o casă unde teoretic moare cineva în fiecare zi. Cu alte cuvinte e o atmosferă de înmormântare: miros închis, figuri înnegrite ori înălbite care trag una de alta pentru o existenţă voit delirantă. Deşi aparent normală, viaţa din acest apartament semidecomandat cu două camere, 2 holuri, bucătărie, baie, balcon, geamuri termopan, uşă termopan, mop, coş de gunoi, clanţă etc. e încărcată de-o anume boală psihică, ce îndeamnă la melancolie, delăsare şi uneori chiar la disperare, paranoia, căderi nervoase...
...Tatăl meu e profesor de română, om în vârstă, trecut prin multe greutăţi, morţi, neîmpliniri, neajunsuri, regrete, dar mai ales morţi, care acum la 54 de ani a ajuns tabloul principal din galeria pitorească a casei. Omul este slăbit, mâncat aproape intgral de frământări lăuntrice, autoinduse, de scene tragice, romantic de tragice, a căror imagine exagerată acţionează ca o stafie cu cearşeaf înfiorător pentru el. Când bea, devine foarte repede un personaj de teatru absurd, amintind prin monolog de pescarul Iona a lui Sorescu. Atunci brusc viaţa devine o enigmă care trebuie analizată prin prisma ideilor idealiste şi a unei conştiinţe conservatoare. Trecutul este invocat deopotrivă cu analiza vieţii, însă el are mereu un caracter romantic, fiind plin de fapte eroice, de bunătate, corectitudine şi adevăr pe de-o parte şi umplut de elemente regretabile. Unul, şi cel mai mare element regretabil al trecutului tatălui meu este mama. Mama, şi ea personaj de tragedie greacă trebuie în contextul în care tata e beat să fie unul dintre pescarii ce cărau scândura(eu fiind celălalt) deci prin urmare trebuie să tacă. Însă mama nu a tăcut niciodată şi în paralel cu monologul lui tata începea şi ea propria descărcare existenţială. Imaginea celor doi poate deci provoca râsul, mai ales atunci când observi că amândoi se adresează nu unul celuilalt ci unor interlocutori imaginari.
...Dar asemenea piese de teatru contemporan devin un supradozaj din ce în ce mai greu de suportat. Peste tot în cei 52m2 ai apartamentului te pândeşte jalea, deznădejdea, neîncrederea, fuga în lume, divorţul, dc-ul, mult obsesivul dc şi multe cuvinte, foarte multe cuvinte....
...Şi ca galeria să fie completă, casa mai adăposteşte şi un copil, pe al meu frate, care la cei aproape 9 ani rămâne izolat într-o lume puerilă de copil autist. Nu mă miră faptul. Moşteneşte gena nevrotică a familiei, cu ţipete, ieşiri absurde din decor etc.
...La urma urmei toată naraţiunea astă e practic exagerată. Am parte doar de-o familie cu ceva probleme, aşa cum mulţi au. Însă se simte, aproape că se miroase efectul a celor 19 ani petrecuţi lângă ai mei. Sunt la fel de slab şi de sensibil ca la 14 ani. Sunt lipsit de un optimism solid, lipsit de-o autocunoaştere obiectivă, neputincios în a-mi aşterne un viitor sigur, sceptic în privinţa tuturor elementelor de viaţă pe care le cunosc. Sunt rodul lor. Şi vreau să simt un soare cald într-o dimineaţă în care se vor coace căpşunile...

Marea ţărăneală

...Am asistat în această deosebit de splendidă seară de aprilie la un mare eveniment cultural, monden, muzical, cum l-ati numi, şi anume concertul Clayderman organizat de prea popularele autorităţi locale. A fost într-adevăr ceva inedit. Prestaţia celui mai cunoscut pianist al lumii pe caşcarabeta(scena) amplasată pe stadionul Areni a entuziasmat mult locuitorii unui oraş care din păcate are parte doar de Sofia, Iris, şi ocazional Viţa de Vie şi Luna amară. Artistul francez a adunat indirect spus aprox. 7000 de oameni în tribunele şi pe gazonul stadionului încercând prin diferite mijloace ce cădeau în penibil să antreneze publicul. Mimica, gesticulaţiile şi franceza piţigăiată a lui Clayderman m-au amuzat, reuşind totuşi să-i facă pe oameni să aplaude ritmat, să pocnească din degete sau să murmure ceva din refrenele unor melodii. În ciuda încercărilor, marea masă adunată părea plictisită şi dezorientată aducând ceva din imaginea pisicii ce se uită în calendar. Calitativ concertul a avut momente bune, când au răsunat Balade pour Adeline sau The sound of silence, însă în mare pare prestaţia mi s-a părut mediocră. Artistul dădea impresia uneori că mimează cântatul, iar negativul retro acoperea prea mult pianul.
...Cireaşa de pe tort a evenimentului a fost reprezentată de urcarea pe scenă a domnului Flutur şi a Domnului Lungu, amândoi gospodari ai judeţului şi reşedinţei acestuia, arătoşi amândoi, rumeni la faţă şi bine dispuşi, care bineînţeles că s-au ivit ca popândăii pentru a-şi primi laudele de la gloată. Amândoi reprezentanţi onorabili ai puterii s-au dat în vânt cu cuvinte "franţuzeşti" mulţumindu-i d'lui Clayderman, cică pe limba lui, pentru prezenţă. După scurte dar răsunătoare declaraţii în faţa poporului cele două Chiriţe s-au retras cuminţi şi modeşti de pe scenă cu aura de ctitori ai culturii româneşti după ei. După înc-o melodie grăbită concertul s-a terminat subit, oamenii înghesuindu-se spre poarta stadionului ca după un meci bun de fotbal.
...Momentul de azi la care m-a asistat m-a întristat şi m-a enervat. S-a dovedit încă odată că avem o societate de ţărani, de oameni neghiobi şi neducaţi, îndrumaţi doar sistemul digestiv, excretor şi reproducător. Aceşti oameni se lasă în mod naiv adunaţi într-un ţarc ca vitele pentru a li se da circ "rafinat", pentru ca apoi să se mândrească cu experienţa lor muzicală. Păcat că s-a ajuns să existe atâtea forme în oraşul ăstă şi încă bietul fond a lui Maiorescu încă nu apare...

Auto-analiza de ianuarie

Slăbiciunea se continuă din păcate şi-n noul an observ. Aceeaşi stare de neputinţă, slăbiciune, lene, pesimism îmi împiedică să-mi urmez cursul teoretic al vieţii pe care o intuiesc. Momentele de entuziasm existenţial, dorinţele deiniţiere în ceva productiv rămân simple intenţii gândite la o ţigară într-o crâşmă plictisită. Oamenii plictisiţi din jurul meu sunt o cauză, mă molipsesc cu expresiile lor faciale pline de nesiguranţă, zăpăceală şi dezinteres. Intenţionez să nu mă las molipsit, dar rămân cu intenţia.
Dependenţa mea faţă de oameni se poate observa, analiza şi explica destul de clar. Am început să-mi fie frică de momentele când sunt singur cu mine. Mereu cad într-o depresie morbidă şi violentă, mă afund în visări de o inutilitate exagerată şi ajung să nu fac nimic. Oamenii din jur pe care îi privesc, cu care comunic şi interacţionez fizic mă fac să uit de labilitatea şi slăbiciunea interioară. Ei au în concluzie o importanţă superficială şi temporară care duce la accentuarea dependenţei sociale de care am pomenit. Dorinţa de a uita s-a transformat pe parcursul a câtorva ani în obişnuinţă, poate chiar un tic nevrotic. Când nu pot comunica aleg a doua alternativă, cea a consumului de alcool ce-mi da acelaşi efect de uitare temporară şi superficială.
Analizând sentimentul de pesimism creşte însă simt măcar că am clarificat o chestiune şi anume faptul că dependenţa de oameni are aceleaşi efecte ca şi consumul de alcool.
Obeserv cu tristeţe că am ajuns într-un stadiu cu atât mai grav cu cât mi-am pierdut puterea de a mă analiza în scris. Deşi încă sunt capabil să mă exprim logic şi clar în scris nu am răbdarea de a duce până la capăt analiza unui subiect în cauză. Meditaţiile insomnice devin tot mai dese şi iau amploare cu atât mai mult cu cât puterea de a scrie scade. Mi-am pierdut încrederea în cuvinte aparent, neglijând faptul că atunci când scriu îmi eliberez mintea de anumite frământări ce contribuie la decăderea mea psihică.

Copilarie...

....Azi sunt adolescent. Dar eu nu merg pe valuri în picioare, ci merg într-un microbuz ticsit cu oameni ce emană mirosuri exotice. Sunt adolescent cu gânduri proaste ce nuţs demne să-şi ia încă numele de gânduri. Culori, oboseală apăsată de cafea, cafea bună şi cafea proastă. Pe toate le-am trăit şi le trăiesc c-o speranţă fricoasă într-o ceaţă deasă dar dulce. Nu am mai iubit până acum pentru că trebuia să învăţ întâi ce gust are berea şi ce bancuri sunt mondene. Dar acum iubesc şi merg în microbuz să găsesc alte fiinţe care nu sunt ca mine. Voi vedea fiinţe sigure, fiinţe nesigure şi fricoase, fiinţe frumoase ce deţin pisici portocalii dar şi pe cele urâte ce urăsc şi care mă voi scuipa. Şi toate le voi vedea deodată şi pentru un timp limitat. Apoi voi vedea o singur fiinţă sau o imagine dorită, amplificată cu bere, cumpărată cu timp şi cu resturi de la cumpărături. va rămâne un rest care se va cheltui treptat.

...Şi sunt adollescent pentru că râd cu poftă atunci când mă deprim. Şi cu cât râd mai cu poftă şi mai sincer mă deprim mai mult. Şi mă îndrăgostesc de tine, fără tine. Şi faptul că nu eşti şi că ai putea fi şi nu ai zâmbi ci ai scuipa în sine sau pe mine, mă gripează dându-mi tremurări pe care de-obicei le am de la bere.

....Deja devin adolescent ce iubeşte, ce vorbeşte mereu fără să cunoască şi cunoaşte pentru a putea tăcea.

ps. Îi mulţumesc doamnei Boteanu pentru inspiraţia obţinută la ora ei. 12.30-13-20

Ce bine ca nu mai esti, ce certitudine ca sunt.

....Normal, deja au aflat toţi ca tu ai rămas în oraşul cu spitale care nu se mai construiesc, iar eu am avut speranţa unei potenţiale lucidităţi burlăceşti pe care s-o savurez închizându-mă în iluzii ale libertăţii şi-n multe multe laşităţi. Şi totuşi nu-i vorba numai despre tine, tu aia din oraşul cu spitale care nu se mai construiesc, ci-i vorba de întreaga idee de "tine" ori "tu".Tu nu mai eşti, iar treptat cu cât eu realizez mai mult că tu nu eşti eu devin o certitudine.

...În seara asta mi-am luat suc în loc de ţigări. Nu înţeleg. Dar într-adevăr am dat 5,5 lei pentru o sticlă a 2 l de Fanta Madness, unul dintre cele mai proaste sucuri, rău dăunătoare şi care mie personal nu-mi place.Dar l-am luat, l-am luat pentru că era altfel de chestie naşpa. O chestie naşpa nouă, ce se deosebeşte cu mult de ţigările sau berea consumate până acum într-o continuă euforie. Mai mult, i-am găsit şi întrebuinţare sucului. Îl folosesc ca apaă de gură şi ca soluţie de eliberat mucoasa din trahee. Deci la urma urmei un medicament. În fine, ideea că eu prin cumpărarea sticlei de suc am realizat din nou că sunt om. O primă certitudine că-s om.

M-am dezumanizat treptat, pierzându-mi după fiecare beţie spontană încă puţin din luciditate, ajungând să trăiesc instinctual pentru a putea fuma şi bea beri primite pentru servicii de poştă. Am învăţat şah crezând că în acest fel ajung sa mă controlez mental şi să-mi deschid mintea şi am ajuns la fel din acest punct de vedere, plus c'o oboseală inexplicabilă, care înceţoşează multe, aproape totul. În concluzie se vede că valul m-a luat şi tot valul m-a adus la val în timpul refluxului.

Anca m-a certat că viaţa mea este goală şi fără fericire. Ideea fericirii şi a vieţii fericite am păstrat-o doar ca pe o iluzie, un basm ori mit. De multe ori pare glumă ori ceva plin de sarcasm, asociată cu pocăiţii ori comuniştii. Nu ştiu dacă îmi mai aduc aminte mi-am dorit ultima dată aşa ceva. În serios nu cred c-am afirmat niciodată ca vreau să fiu fericit. am insistat mereu pe ideea de linişte şi stabilitate, stăpânire socială şi autocontrol. Prin asta aş fi fericit.

Resemnare.

Crâşma m-a obosit, alcoolul m-a măcinat. Luciditatea depinde acum din ce în ce mai mult doar de momentele de mahmureală când entuziasmul existenţial e mai mare. Mă întreb de viitor tot mai des vorbind deseori singur. Mi-am pierdut cheful de a merge la şcoală, de a mă pregăti pentru bacalaoreat şi admitere, de crâşme şi beţie, de fuga isterică după femei. Mă vait dar încerc să nu exagerez. Încerc să pară mai mult o analiză decat o văicăreală. Mă simt prost la propriu. Mi-am pierdut neuroni, kilograme, prieteni, femei, am câştigat renegări, ameninţări, compătimiri şi datorii de toate felurile. Mâine am şcoală dar faptul şstă mi-l aduc aminte tot mai rar. Mă sperii de mine, mă depărtez de mine, intrând într-o alienare tot mai consistentă. Am ajuns dependent de vise, de iluzii, de scenarii, de închipuiri şi numărul planurilor măreţe creşte. Mă gândesc la ce puteam să fac nu la ce fac sau ce voi face. Avem o oarecare linişte până adineaori. Vroiam să ies afară să mă plimb, să vorbesc rar, calm şi cu folos şi să revin să mă culc. Acum...e acum. Acum eu plec din nou.

...inţeleg oul fiert atunci când e fiert.

....Am obsesia de a bate pe cineva. Nimeni anume şi nu cred că doar numai unul. Mai mulţi. Vreo 5 măcar. Vreau să mă duc sa iau o rangă, o rangă de 75 cm cu care să-i lovesc picioarele, burta şi umerii. Vreau să bat. Să omor nu. Ori vreau să omor? A bate un om cu bestialitate fără a-l omorî la urma urmei e o treabă făcută numai pe jumate. Îl scuteşti pe om în cazul ăsta de cheltuieli de spitalizare. Trebuie să mă duc şi să învârt c-o rangă la nimereală.
....Modernismul este o chestiune foarte interesantă şi care merită toată atenţia şi concentrarea unui licean de clasa doişpea. De asta liceenii de clasa doişpea nu mai trebuie să-şi piardă 2 ore vorbind cu fete de la munte la telefon. Modernismul este o temp complexă şi frumoasă. Tot ce-i în legătură cu perioada interbelică la mine e frumos, fascinant, interesant şi demn de luat in seamă. Momentan mă simt puţin alienat. aerul de munte n-o să mă vindece, din contră, mă va face să mă gândesc iară la rangă. Voi omorî într-o zi. Şi nu chiar cu ranga.
.....Nu înţeleg ce mai vrea de la mine. Eu ce să zic!? Hai s-o întreb: Femeie ce mai vrei de la mine, lasă-mă drecu' nu mă mai suna! Nu vezi că adorm la telefon până îmi povesteşti tu cum ţi-o ieşit comentariu la română şi ce bulangiu ai mai agăţat. Bravo ţie dar să ştii că eu chiar nu vreau să-mi aduc aminte că sunt şi eu undeva pierdut prin listă. Singura parte amuzantă a convorbirii de azi a fost cea in care m-ai avertizat de puterea şi presupun cruzimea fostului tău prieten din Iaşi care mă va bate cu bestialitate dacă n-o să-i vorbesc frumos. Înţelege că în ritmul în care evoluează situaţia psihică până la majul tău o să pot cred că uşor omorî pe individul în cauză....
.....Ideea acestui şir pakistanez de cuvinte este cea din titlu. Am mintea fiartă. Nervi, vise, scenarii, obessii, remuşcări, regrete, dorinţe, planuri, deziluzii, realitate, clipire, frig, muşchii omoplatului amorţiţi. Deci in concluzie o resemnare încă fragilă. cheful de omorât trece însă îmi surâde ideea de a nu renunţa definitiv la chestiune. Dorinţă de a nu mai dori nimic. Dorinţă de somn şi de bani de ţigări mâine. Nu vreau să văd nici să aud femei in jur. Nu.