Cu cât înaintez mai mult în nebuloasa studenției, cu atât noțiunea de bani și îndirect de proprietate privată îmi devine tot mai vagă și mai dubioasă. N-am să repet că sunt un om cariat de activități vicioase, care se pierde tot mai mult în fiecare zi, deși treaba cu banii are ceva legătură și cu asta.
În primul an am dus-o burghez, având și mai mulți bani de acasă, și bursă în primul semestru și destule ponturi de chestionare ori traduceri. Și mi-am permis să mă îngrop grijuliu cu un strat litosferic de alcool, tutun și otrăvuri de șobolani ori tranchilizante de elefanți. Am gândit idiot, teribilist și mi-am format un mod de viață care din păcate încă persistă. În toamna anului trecut, boem și romantic ca orice prost îmi ziceam eu mie că trebuie să mă învăț cu greul, că rău am nimerit în puful economicii și-n bursa sociologiei, c-o să mă stric. Și pentru a avea parte de greu, n-am învățat în semestrul I pentru a nu mai avea parte de bursă în semestrul II, și apoi să fiu mult mai motivat să-mi recâștig bursa. Un câcat! Nu pot înțelege acum, la un an după, ce câcat de gândire putea să fie aia. Am dat cu piciorul conștient, folosindu-mă de o listă bine lucrată de plângeri, ba că facultatea-i proastă și n-am fost destul de motivat, ba că eu nu sunt făcut să pot ține un ban, teorie care în că nu știu dacă am creat-o eu ori ea m-o creat pe mine, și alte tâmpenii, care mi-o încâlcit mintea și mi-o înmulțit problemele. Pe de-altă parte nu regret anul trecut. Toate enevimentele epopeice din 501, din Fire, de la lac ori de pe Cetățuie au și ele valoarea lor și o contribuit din plin la colorarea fenomenului studențesc. Însă eu în naivitatea mea, vroiam altceva.
După cum spuneam, am pierdut în mare măsură noțiunea banului. Când îmi vin banii toate pachetele de țigări încep să urle în magazine. Și trebuie să cumpăr un pachet pentru a se liniști apele. Totul începe cu un pachet de țigări, după care urmează cafeaua, apoi berea, apoi a doua și tot așa ajung să-mi pierd interesul față de banii rămași, care în continuare cer grabnic să fie cheltuiți. Dacă am prea mulți, prietenia mă obligă să dau cu împrumut, pentru a avea ulterior parte de prietenia altora. Încep să înțeleg pe pielea mea ce înseamnă criză economică, ce înseamnă să consumi fără să produci nimic, să observ că banii lichizi aproape că nu există, ei fiind înlocuiți cu-n tip de credit studențesc bine cunoscut: când unul are bani, îți împrumută, și la rândul său îți cere când nu mai are. Eventual acest schimb de credit se transformă într-un tip simpatic de comunism. Totul se împarte, se poștește, se împrumută reciproc, și nimeni n-are dreptul să fie nemulțumit de acest sistem, atâta timp cât face parte din el. Cel puțin asta e situația din mediul meu social, format dintr-un cămin mare și câteva crâșme adiacente. Și oricât m-aș distra în această situație, parcă n-aș vrea să persiste prea mult.
Începe să-mi fie tot mai rușine față de oamenii de vârsta mea, care deja nu mai cer bani de-acasă, care au reușit deja la 18-20 de ani să-și câștige un ban. În primul rând îi privesc cu stimă pe cei care ajung să cunoască banul și să-l cheltuiască pragmatic. Sunt conștient că pentru a ajunge într-o situație similară, să pot întreține măcar pe perioada căminului, trebuie să schimb multe, de la comportament, la principii și valori, și văd că încă multe din ele nu le vreau schimbate. Vreau să iau fiecare treabă, încet, cu pași mărunți, deși mai mult ca sigur nu-i cea mai bună variantă. Singura chestie de care am fost în stare o fost să cerșesc clickuri pe ads-urile de pe blog, ca ulterior, într-un viitor mai mult sau mai puțin relativ, să pot scoate și eu un ban, dintr-o chestie care-mi place.
Nu pot să zic prea clar de ce am deschis acest subiect, presupun că din lipsă de a face ceva productiv...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu