vineri, 26 noiembrie 2010

Nici eu n-am înțeles ce-am vrut să scriu,dar hai să postez, mai schimb oleacă peisajul...


Pauză mijlocie la scrijelit de litere, la încercat fraze și idei care iubesc inteligența ori bălegi din alea ce se mai citesc în ziua de azi. Nicidecum în cea de ieri. În cea de ieri nu se făcea nimic, se încerca a se lua aer cât mai curat și se mânca pate cu pufuleți. Apoi se fuma catana și se futea tot meciul.

Anyway m-am răcorit, cheltuind mulți bani mai mult sau mai puțin exagerați. Bineînțeles c-am băut. Dar am băut cu măsură, oprindu-mă conștiincios de fiecare dată când mi se făcea pofta să fumez. Așadar, vrea cineva chestii clare de la mine? N-am copt nicio chestie clară, nu am culori, nu vreau să termenul de” coptură galbenă” și  cel de ”perdeaua mamei tale” în aceeași propoziție, în așa fel încât să formez vreo ironie. Nici nu mai am pretenția de a clarifica ceva, de a începe povestioare cu zâne ce se cred feministe, mint că sunt futute și fac cât mai multe poze frumoase. Dar whatever, era ideea de ceață. Ideea de ceață mereu m-o încântat și mi-o făcut să-mi clădesc imagini simpatice.

Nu mai vreau realitate, deși îmi afirm clar ipocrizia situației spunând asta. Adevărat este că încep să am tot mai multe găuri de realitate, la fel de adevărat e că voi mai face încă câteva. Regret aceste găuri că nu sunt mai colorate. Deci mi s-o acrit de realitate. Și nu fac apel la droguri, nici nu încerc să mă scot, deși poate pare că fac asta. Nu mă pot eu lăuda că până acum am fost un mare observator, jucător ori comentator al realității. Comentator nah hai să zicem. Dar niciodată nu mi-o plăcut banalul, nu am suportat rutina, societatea mi s-a părut că se joacă mereu în spatele aceluiași bloc, într-un mod tâmp, cu bancuri triste și acțiuni cât se poate de previzibile. Acum, nici nu mai înțeleg de ce m-am chinuit, ori măcar mi-am dat mie impresia că mă chinui, să înțeleg ori să mă integrez în lumea de-afară. Lumea de-afară e demnă doar de vomă, pișat, coptură galbenă, găinaț de cioară de Hașdeu și înjurături de tirist. Și multe alte decorații de genul. 

Dar nimeni să nu creadă că sunt revoltat. Nimeni să nu mai creadă. 

Îmi propun în continuare o vacanță, mică, subtilă și spontană. Nu trebuie explicate multe, trebuie vacanță. Vreau vacanță de la stat degeaba. Nu mai pot.

luni, 15 noiembrie 2010

Lunea nu mă iubește, again.

Menționez doar că și azi, fiind luni bineînțeles, am mers la facultă de-ampulea(și m-am chinuit mult până am aflat cum se scrie de-ampulea, deși încă am dubii). Așadar, în fiecare săptămână, entuziasmul existențial, pofta de cunoaștere și bucuria de a fi scăpat de viciosul weekend, se termină, brusc, sec, fără zahar și fără droguri ieftine, fix după ce trag de clanța sălii de curs. A câcat iarași am venit degeaba la facultă. Ce fac? Hai să-l sun pe Teiu să-l combin de-o cafea în Funky. Și Teiu, când vine vorba de Funky nu comentează. Și așa ajung eu să pierd fiecare luni, sperând totuși că săptămâna viitoare voi duhni a știință mai mult.
.........................................................................*...........................................................................
 Nu știu dacă are legătură dar mi s-o făcut dor de liceu. Posibil să aibă treabă cu faptul că în Funky o pus Alifantis. Și Alifantis era prin esență muzica mea de cafea dimineața în Rynox, pe vremea când chiulul era încă un trill și când berea reprezenta încă o ocazie. Cu alte cuvinte, nu mi-e dor de liceul în sine ci de perioada în sine. Atunci îmi permiteam încă să fiu prost. Prostia era mult mai acceptată social. Dar nah, vorba aia, acum ajung și eu să spun la urmași că ”bacul e fix pula!” Și atunci nu credeam, nimeni nu credea. Era o impresie generală că după bac intri în Nirvana, că e cel mai important pas de trecere în viață. Dar eu n-am dreptul moral să mă plâng pentru că oricum îmi continui chiulul început în clasa 9a. Însă peste acest chiul se așterne precum zăpada în compunerea unei fetițe de clasa 4a, ideea de grijă, idee care precum multe altele nu le cunoșteam în liceu. Acum, deși în viața mea puțin lucidă nu s-au ivit schimbări vizibile observ că o mică schimbare de perspectivă. Banii mi se par tot mai puțini, în ciuda chinului(cam inexistent ce-i drept) enorm de a-i cheltui grijă, ziua de mâine parcă începe să conteze și bețiile de după ora 5 dimineața într-o zi de facultate încep să devină o problemă. Oricum, în 5 ani dacă doamne doamne nu se supără că i-am scris numele fără majusculă și mă lasă să-mi termin facultatea, o să zic la rândul meu că ”Liciența e fix pula!”
.............................................................................**.............................................................................
Mă simt snob știind că stau și scriu într-o cafenea, ca ăia doi poponari din Family guy care își citesc reciproc povestioarele scrise la Starbucks. Bine măcar că nu-s la Starbucks.
..............................................................................***.............................................................................

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Banii nu se dau decât pe rețetă...

Cu cât înaintez mai mult în nebuloasa studenției, cu atât noțiunea de bani și îndirect de proprietate privată îmi devine tot mai vagă și mai dubioasă. N-am să repet că sunt un om cariat de activități vicioase, care se pierde tot mai mult în fiecare zi, deși treaba cu banii are ceva legătură și cu asta.

În primul an am dus-o burghez, având și mai mulți bani de acasă, și bursă în primul semestru și destule ponturi de chestionare ori traduceri. Și mi-am permis să mă îngrop grijuliu cu un strat litosferic de alcool, tutun și otrăvuri de șobolani ori tranchilizante de elefanți. Am gândit idiot, teribilist și mi-am format un mod de viață care din păcate încă persistă. În toamna anului trecut, boem și romantic ca orice prost îmi ziceam eu mie că trebuie să mă învăț cu greul, că rău am nimerit în puful economicii și-n bursa sociologiei, c-o să mă stric. Și pentru a avea parte de greu, n-am învățat în semestrul I pentru a nu mai avea parte de bursă în semestrul II, și apoi să fiu mult mai motivat să-mi recâștig bursa. Un câcat! Nu pot înțelege acum, la un an după, ce câcat de gândire putea să fie aia. Am dat cu piciorul conștient, folosindu-mă de o listă bine lucrată de plângeri, ba că facultatea-i proastă și n-am fost destul de motivat, ba că eu nu sunt făcut să pot ține un ban, teorie care în că nu știu dacă am creat-o eu ori ea m-o creat pe mine, și alte tâmpenii, care mi-o încâlcit mintea și mi-o înmulțit problemele. Pe de-altă parte nu regret anul trecut. Toate enevimentele epopeice din 501, din Fire, de la lac ori de pe Cetățuie au și ele valoarea lor și o contribuit din plin la colorarea fenomenului studențesc. Însă eu în naivitatea mea, vroiam altceva.

După cum spuneam, am pierdut în mare măsură noțiunea banului. Când îmi vin banii toate pachetele de țigări încep să urle în magazine. Și trebuie să cumpăr un pachet pentru a se liniști apele. Totul începe cu un pachet de țigări, după care urmează cafeaua, apoi berea, apoi a doua și tot așa ajung să-mi pierd interesul față de banii rămași, care în continuare cer grabnic să fie cheltuiți. Dacă am prea mulți, prietenia mă obligă să dau cu împrumut, pentru a avea ulterior parte de prietenia altora. Încep să înțeleg pe pielea mea ce înseamnă criză economică, ce înseamnă să consumi fără să produci nimic, să observ că banii lichizi aproape că nu există, ei fiind înlocuiți cu-n tip de credit studențesc bine cunoscut: când unul are bani, îți împrumută, și la rândul său îți cere când nu mai are. Eventual acest schimb de credit se transformă într-un tip simpatic de comunism. Totul se împarte, se poștește, se împrumută reciproc, și nimeni n-are dreptul să fie nemulțumit de acest sistem, atâta timp cât face parte din el. Cel puțin asta e situația din mediul meu social, format dintr-un cămin mare și câteva crâșme adiacente. Și oricât m-aș distra în această situație, parcă n-aș vrea să persiste prea mult.

Începe să-mi fie tot mai rușine față de oamenii de vârsta mea, care deja nu mai cer bani de-acasă, care au reușit deja la 18-20 de ani să-și câștige un ban. În primul rând îi privesc cu stimă pe cei care ajung să cunoască banul și să-l cheltuiască pragmatic. Sunt conștient că pentru a ajunge într-o situație similară, să pot întreține măcar pe perioada căminului, trebuie să schimb multe, de la comportament, la principii și valori, și văd că încă multe din ele nu le vreau schimbate. Vreau să iau fiecare treabă, încet, cu pași mărunți, deși mai mult ca sigur nu-i cea mai bună variantă. Singura chestie de care am fost în stare o fost să cerșesc clickuri pe ads-urile de pe blog, ca ulterior, într-un viitor mai mult sau mai puțin relativ, să pot scoate și eu un ban, dintr-o chestie care-mi place.
Nu pot să zic prea clar de ce am deschis acest subiect, presupun că din lipsă de a face ceva productiv...

vineri, 12 noiembrie 2010

Și-am trântit niște poze.

Evenimentul uber idiot cu răpirea elefănțelului m-o bulversat într-un oarecare fel existența și totodată cheful de a scrie. Aștept să vină la ușă un gabor și să-mi zică că sunt arestat pentru furtul elefănțelului Gimbo, mascota favorită a clubului Havana și risc o pedeapsă cu închisoarea pe viață, ori eventual până la o grațiere din partea lui Băsescu. Dar până atunci vreau să uploadez niște poze, lucru pe care-l fac bineînțeles din lipsă de ocupație și inteligență. Pozele de mai jos sunt cele mai răsărite cadre făcute în suprema-mi stângăcie, în plimbări aleatorii prin Cluj. Nu ve-ți vedea nimic interesant, ci doar bucăți de clădiri, copaci, cabluri de curent și eventual ceva norișori. Enjoy!

Fiare cu nori și cu râu.

This is the crane who arranges the blocks.




















Turn cu cer.

           church                                                                                      a nice sunset.

Mănăștur red sky.
Old street with cars.
Cars.

Ceas fără cuc, tăiat de-un cablu și c-oleacă de cer.

joi, 11 noiembrie 2010

Când am furat elefantul.

Aseară am comis o infracțiune. Îmi asum riscul de a povesti întâmplarea deoarece oricând aceste informații pot fi folosite împotriva mea la proces.
Aseară s-a desfășurat cu nedescrisă grandoare balul facultății de sociologie, în clubul Havana cocoțat mândru deasupra McDonals-ului, pe acoperișul marelui aprozar, ce se vrea să fie acea clădire. Numai lucruri bune de spus despre evenimentul în sine: domnișoare bisericesc gătite, domni mai mult sau mai puțin poponari, muzică de joc și voie, îndulcitoare de suflet, armonie și pace, Durkheim, Marx, etc, etc. Eu m-am învârtit pe-acolo, am mai ciordit o bere, am mai cerșit alta, mi-am exersat nelucratul talent de dansator și am încercat, în modul meu de-a încerca, să combin sublime domnișoare. Dar, văzând că tehnicile mele nu rodesc, m-am reîntors la ciordit și cerșit bere.
Toate bune și frumoase până când, toată lumea se pregătea să se întoarcă pe la bârloage, pe mine și pe prietenul meu A(nu am puterea morală de a-i divulga numele) ne-o izbit violent inteligența. La ieșirea din crâșmă era o mică grădină zoologică de plastic, formată din vreo doi lei și-un elefant care făceau tot anturajul mult mai aspectuos. Noi ce ne-am gândit? Hai să luăm elefantul și să-l ducem în Hașdeu! Logic nu? Și am apucat amândoi de elefant și l-am băgat în lift. Ajungem la etajul întâi și încercăm să fim cât mai subtili (deși nu știu cât de subtil puteai să fii la 4 dimineața cărând un elefant pe scările rulante) dar n-am avut noroc și onorabilul reprezentant al securității zis și portar, își exprimă o mare dilemă:
- Bă! Unde plecați cu elefănțelul?
Unde puteam să plecăm cu elefănțelul? Chiar am stat câteva secunde și m-am gândit la dilema portarului, încercând să-i găsesc soluționare. Bineînțeles că răspunsul, idiot ca-ntotdeauna în aceste situații a fost: Nicăieri! Apoi m-am prins și eu că trebuie să fug.
Ajunși amândoi în față la Mec, ne-o cuprins o mare dezamăgire și pentru a nu intra în depresie ne-am hotărât să repetăm operațiunea, de data asta mai organizat! Am urcat pe poteca se ducea la parcarea de sus și am ajuns din nou la locul crimei. elefănțelul era deja pus înapoi frumos fix unde era. Eu de coadă, el de trompă și elefănțelul prinsese poftă de plimbare încă o dată. Însă acum lumea se cam prinsese și o început ăia de dinăutru să urle la noi. Așa că am început să fugim, tot așa eu de coadă, el de trompă. Pe drum, cu cât oboseam mai tare, cu atât de dădeam seama cât de idioți eram, dar acum nu se mai putea da înapoi, zarurile fuseseră aruncate și elefănțelul furat. Ajunși jos, am avut noroc că cel din camera de comandă nu era acolo și am trecut neobservați până în parcarea din față la Mec. Acolo deja taximetriștii începeau să se mire de neobișnuita noastră achiziție iar noi din nou eram puși în fața unei dileme. Până în Hașdeu sigur ne prindea garda, și poate unii gabori n-ar fi gustat gluma. Așa că ne-am băgat pula și am lăsat elefănțelul acolo în parcare, profund dezamăgiți că n-am reușit să-l punem în fața lui Pinguinu, în 16.
Azi dimineață am fost telefonați că trebuie să ne cerem scuze în fața personalului crâșmei. Am decis după lungi dezbateri și voturi în plen, să nu ne cerem scuze.

marți, 9 noiembrie 2010

Church tripping.

De când sunt în Cluj n-am intrat într-un muzeu. N-am mers la teatru, nici la operă, nici la filarmonică, nici la galeriile de artă, nici la TIFF(deși am văzut ceva imagini mișcătoare pe-un panou, în P.Unirii când treceam pe-acolo și am mers ulterior la concertele moca). Deci am dreptul să spun că am fost paralel, cu ceea ce înseamnaă viață culturală în orașul ăsta. Sincer până acum, la câte ocazii și intenții de culturalizare am avut, mă mir că n-am apucat. Eee, mă mir, e un fel de-a spune, doar știu prea bine de ce n-am apucat niciodată. În fine, n-aș să zice totuși că nu mă informam cu privire la viața culturală din oraș, dar o făceam doar la suprafață, prin crâșme din Zile și nopți și de pe site-uri de ziare. Chiar acum un an prin noiembrie știam ce se cântă săptămânal la operă, fără să am niciodată onoarea de a-i murdări mocheta de la intrare. Așadar se poate spune cu toate măselele că sunt un tăran incult și ipocrit, un fuckin poser etc. Însă culmea:
Luni, eu cu Neacșu ne-am hotărât să mergem la vizitat muzee. Pentru mine era o chestie de orgoliu(acum serios vorbind, nu cred că m-ar umple de emoție culturală vreun muzeu ori vreo expoziție din Cluj) iar pentru Neacșu era mai mult o plimbare chillărească cu potențial de convorbiri telectuale. Așadar am purces să ne înzestrăm cu cufere de cunoaștere și maldăre de înțelepciune.
Primul obiectiv de pe listă era Muzeul de istorie, care din câte știam noi ieșise din perioada de renovare. Dar bineînțeles că aceste supoziții fiind false, o trebuit să renunțăm la idee. Dezamăgiți profund, aproape lăcrimând, ne-am îndreptat spre Muzeul de artă, bătrâna clădire barocă a lui Banffy. Am intrat în curtea interioară și am remarcat nu cu prea multă veselie că muzeul arată jalnic, zidurile crăpate, tâmplăria ferestrelor putredă și buruieni la temelie. Părea și părăsit pe deasupra, nu-mi puteam imagina că sunt opere de mare valoare înăuntru. Portarul muzeului cam ursuz și suspicios ne-o informat că muzeul nu este deschis lunea și marțea și să revenim miercuri. Așadar am ieșit tot mai triști și mai plânși, în marea noastră foame culturală. Am intrat în biserica catolică(care nu-i catedrală!) și inițial vroiam să vedem cum se ajunge în turn, dar văzând că e destul de exclusive excursia am renunțat. Am ajuns și-n Avram Iancu, pentru că eu în țărănia mea, nu intrasem niciodată în catedrala ortodoxă. Mi-a lăsat o impresie bună deși părea pe dinăuntru mult mai mică decât de afară. După, am mers și-am intrat în Turnul termopanizat al croitorilor, unde cică erau expoziții. Într-adevăr la parter erau vreo trei mâzgâlituri cu culori sclipicioase, la etajul I nimic, la II vreo 3 pistoale și-un cavaler medieval, și mai sus încă vreo două pânze. Nu zic că surpriza cea mare a fost când am descoperit că la subsolul turnului este un bufet unde se vând hamburgeri, zis ”cafenea”. Ideea că sub un monument istoric ce apare în toate vederile, care pe deasupra este țigănit cu termopane și tablă lindab, stă pitit un fast food, mi se pare foarte tare. Lăsând turnul în termopanele lui, am vrut să intrăm în Biserica reformată, de pe Kogălniceanu, dar din lipsă de clanță, n-am putut intra. Am trecut pe lângă sediul central UBB și-am intrat în biserica lipită de clădirea universității, și anume Biserica piariștilor. Aici nah, domnind barocul, am văzut mult aur, atâta aur încât s-ar fi format șiroaie sensibile de lacrimi la ochii fiecărui țigan. Am terminat church trippingul cu biserica greco catolică, aia de pe eroilor de la weed shop. Înăuntru nimic pompos, dar în schimb un joc foarte interesant de icoane bizantine și catolice.
Apoi, fix când gâtlejele noastre se pregăteau să îmbrățișeze berea din Paint, îmi vine mie fascinanta idee de a merge în cimitirul central, care de altfel mi-a făcut o impresie foarte bună. Pentru un cimitir e chiar arătos. E locul ideal de făcut poze de facebook pentru zânele goth, de spânzurat mâțe negre, de jucat ascunsa ori de fumat un cui. Am văzut în cimitirul central arhitectură mai bună decât în restul orașului. Sumedenia de cripte, capele, obeliscuri și piramide, construite cât mai sobru cu putință îți umple inima de seninătate și optimism. Am stat mult în cimitir: am văzut unde sunt înmormântate câteva nume mari ale Clujului, am mers până la cimitirul militar și săturându-ne de toate semnele care ne aminteau că-i plin de morți în jur, am coborât încet și am luat-o calm dar sigur și neclintit înspre Paint. După a doua bere, deja uitasem de biserici și cimitire.

Calm enervant.

În legătură cu ziua de azi, m-am dezbătut îndelung eu cu mine și am ajuns amândoi la concluzia că mai bine rămân acasă. M-o pălit din nou o stare de netezeală creierească care pare să rămână peste noapte. Aproape c-am uitat ce-a fost ieri, ce culori mi-au mângâiat ori zgâriat retina, ce grad de intensitate a avut vântul!? Dacă am văzut vreo tipă bună, ori dacă s-au spune glume faine. O fi fost și din alea.
 * Am plecat în Suceava miercuri seara, având bagaj mult îndesat cu chiloți foarte murdari. Ultimii chiloți pentru ultimul om, dar nu contează asta. Ideea care este, este că orașul era cu puțin mai săpat ca data trecută. Dar acum nu-mi mai păsa, am început să mă obișnuiesc cu el spart, cu eternele lui tranșee și capete de conducte și muncitori rotofei și foarte sârguincioși. Ca să rezum imaginea zic doar că o dărâmat Cinema-ul Modern, singurul cinematograf, măcar în teorie a Sucevei, loc față de care nu pot să zic că nu aveam un minim de atașament. Acolo am văzut primul film de cinematograf și în vreo două rânduri m-am alcoolizat pe acoperișul lui. În loc vor face un centrul cultural super pizdă plin de chestii și de cultură. În centru am observat că nenea Lungu s-o ținut de promisiunea lui milenară și o început să ne construiască, spre extazul nostru o ditamai parcarea subterană. Însă nu știu câți oameni știu de fapt pentru ce se sapă acolo. Majoritatea rămân pe ideea clasică cu pusul de conducte și țevi. Dar fără grijă încă se mai sapă pentru schimbat țevi. ”Marea canalizare” pare deja un proces veșnic, caracteristic pentru oraș și cu mare potențial turistic. În rest, crâșmele prosperă, țigăncile aleargă după tine să-ți vândă ”gratis” poze cu prea-sfinții și părinții își cumpără aparate de făcut pâine cu dulceață.
* Am ajuns înapoi în Cluj și am fumat mult.