Începe să-mi fie frig la picioare, în semn de toamnă. Într-un fel sau altul am așteptat să treacă vara, perioadă pe care am comparat-o deseori cu o internare fără succes într-un sanatoriu. Recunosc că am avut nevoie de vară, anul devenind prea greu și iritant la începutul lui iunie.
M-am obișnuit ca începutul unui an să nu fie în decembrie ci în septembrie. Așadar am entuziasmul de New Years eve acum. În septembrie de-obicei se începe ceva: un nou an școlar/universitar, o nouă facultate un nou loc de muncă. În septembrie se adună lumea de la mări și țări și repopulează respectabilele crâșme. În cazul meu încep să se reînfiripească mici bucățele de entuziasm pierdute de ceva vreme. Sunt curios cum va fi noua facultate, dar nu înainte de a fi curios dacă voi putea copia la restanță și dacă domnișoara/doamna Fizeșan va onora increatul meu proiect cu 5. O chestie nouă pe care o credeam principiu inviolabil înainte e faptul că acum îmi place Clujul. Nu i-am simțit dorul pe parcursul verii, știam doar că o să trebuiască să mă întorc acolo cândva și sincer mă cam deprima gândul plecării. Clujul era sinonim cu restanțe, cu frica de a primi loc la cămin, cu ruperea din nou de lenea extrem de comodă a Sucevei. Dar acum deși niciuna din aceste chestii nu s-a rezolvat mă bucur mult c-am revenit. Mi-am adus aminte plimbându-mă până la primul magazin de pe Plopilor în cumpărare de țigări, de toate momentele nice and warm din orașul ăsta. Și de-abia după ce am fost copleșit de politețea mai mult decât ardelenească a vânzătorului de la magazin, o început să-mi fie dor de Cluj.
Entuziasmul meu de toamnă ține de-obicei ceva timp, pierzându-se după Revelion. E o situație care văzută în ansamblu poate fi considerată drept disperantă, deoarece oricât de fericit sunt în septembrie ajung mereu la fel de bolnav de viață în iunie. Și jocul e interesant că de fiecare dată sinceritatea entuziasmului de toamnă e la fel. Sper mereu că anul ăsta mă voi pune pe picioare, voi reuși chestii, voi scăpa de pesimism și deprimare. Și chiar sper și cred în asta. Însă într-un mod mereu tipic dar totdeaun a diferit față de data trecută, mi se fute fenq shui-ul. Observ că din chestiile propuse nu m-am ales decât cu încercări eșuate și cad în zilnice prosteli existențiale care mă îngroapă la rândul lor și mai mult.
Cu toate astea reușesc să mă târâi, să plutesc în semi-inundație dar să nu mă scufund.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu