Interesantă și enervant de dilematică problemă, mă roade șobolănește uneori. Ochii-mi personalizați de propria poezie proastă, au câteodată trista oportunitate de a întâlni cadre sociale cel puțin ciudate. Contopindu-se armonios în mirosul de carne tocată al României, oamenii culți/cultivați/inteligenți/intelectuali etc-ți/etc-li inspiră și expiră un deosebit interes. Eu și gașca mea îmbătrânită de adolescenți am avut rara onoare de a vedea, citi, ori chiar discuta cu oameni de această spiță nobilă. Îi respectăm pe puțini, îi înjurăm argumentat pe marea parte, ajungem chiar în halul în care să ne fie ciudă că ei sunt mari și respectați și noi ne chinuim cu examene neinteresant de ieftine. Trebuie să recunosc că noi cei care visăm profund după sticle de alcooluri diversificate suntem frustrați de propria persoană și furioși pe ăia mari și cu brand. Ne e lene, iar uneori chiar ne susținem și ne apărăm lenea. Nu am avut norocul de a crește sub Nicu&Leana, de a fi căliți de acel aprig sistem de învățământ, nu știm ce-i munca pentru că n-am fost obligați să culegem cartofi de pe câmpurile patriei și nici nu vorbim frumos ori corect gramatical că n-am prins cenzura. Ne-am născut în perioada cea de glorie a libertății, când prea celebrul câine fugea cu creierii Ceaușeștei în bot, pe când cohortele falnice de mineri mărșăluiau prin București hotărâți să-i distrugă pe fasciștii de hipioți drogați din Piața universității, care mai mult ca sigur îl aduceau înapoi pe rege...
Să înțeleg că acum formal ne reproșează că suntem analfabeți, trântori, nesimțiți și bineînțeles, inculți. Și suntem, mulți, extrem de foarte mulți dintre noi...dar fiecare incult are motivul lui...Oamenii culți nu au motive. Ei, ca niște dumnezei există și atât. Sunt acolo. Acolo sus, sus sus, jucând cuminte, pe rând, ca la rotația agricolă, rolul de hyperion. Dar vai de hyperionul lor, cât de triști sunt. Bătrâni, tociți de frustrări ascunse în poezioare și tablouașe, căptușiți în hârtiuțe și table spoite care le reconfirmă profesia, trăiesc într-o lume binecuvântată a artei. Ei creează în fiecare zi câte ceva cu multă pasiune și stropi de sudoare de un miros ademenitor, apoi plini de încredere în sine, dau foaia la colegul din stânga și se apreciază reciproc, solemn și sincer. Mai mare dragul când îi vezi, dar nu le-ai da mai mult de 5 ani, ori 5 ani de trăit. E un circ deprimant, bolnav, în care ne împiedicăm, ori chiar cădem mulți dintre noi. Acei tineri îmbujorați de darul genialității, care au luat mulți de foarte bine la școală, care se chinuiau inconștient de sârguincios cu teme sacre, și cărora o serie de frustrări din copilărie i-a sfătuit că au simț artistic, sunt aplaudați azi de marii noștri maeștrii. O olimpiadă reușită, un concurs literar ori de desene poate influența banal de ușor mintea zăpăcită de adolescent. Sunt introduși subtil, cu acadele și mângâieri în jocul lumii artistice. Li se dau sfaturi blânde de îmbunătățire a activității: ”nu e bine”, ”nu se cade”, ”nu se mai folosește demult”, ”mai bine ai”, ”eu îți spun sincer și fără supărare că trebuie să”, sfaturi care provoacă plânset și agonie în viețile micilor artiști. Bineînțeles că dacă ai noroc vei primi o bulină cu-n smiley face de genul: ”ai venă de scriitor”, ”ține-o tot așa”, ”felicitări și mulți de bravo”, ”ai adus o doză de prospețime și sensibilitate în”. Și pentru că într-adevăr ăștia mici aduc cu ei și sensibilitatea proaspătă sau mai puțin, se pierd treptat până în stadiul în care își pierd adevărata imagine de sine, nu se mai pot evalua corect și își pierd capacitatea de socializare prin egoism, elitism nefondat și paranoia.
Cei care din greșeală se trezesc din respectivul vis ori au deosebita frustrare de a nu fi chiar de acord cu ceata veselă de mari artiști, sunt ignorați sarcastic ori exterminați canibalicește. Prima reacție critică a celor incriticabili e poziția de compătimire: ”Uite-te la el, revoluționar mic, cât curaj în cuvinte are. Lasă CĂ CREște el mare și va ști mai bine.” A doua și cam cea mai cunoscută e atacul direct, supranumit și ”urecheala”: ”Cum îți permiți să tratezi cu atât de multă nesimțire o operă de artă. Habar nu ai ce este arta! Eu la vârsta ta...” Însă, pentru că trăim într-o epocă de libertate primăvăratică, iar critica e o lalea de-abia îmbobocită, mulți maeștri au renunțat la acest tip de contraofensivă foarte riscantă și cu adevărat patetică, înlocuindu-l cu exprimări mai bine șlefuite. Spre exemplu atacul psihanalitic am observat că e ultimul răcnet în materie de critică. Prea apreciații domni și prea gingașele doamne nu se pot abține să-ți reamintească că pubertatea e o perioadă dificilă și foarte instabilă, iar unele gânduri chiar nu pot fi controlate: ”Înțeleg că ești frustrat, dar chiar nu rezolvi nimic prin teribilisme. Învață să-l accepți pe celălalt și doar așa te poți accepta pe tine.” Sunt deosebit de frumoase aceste maxime, trebui să recunoașteți, și merită apreciate. Însă unii critici sunt mai practici, ei nu se folosesc de construcții stilistice, nici de dogme chinezești, dar cu un sadism ieșit din comun îți scoate în evidență greșelile gramaticale și te etichetează ca fiind incult. Oricum, nebănuite sunt căile intimidării...
Puțini însă mai au puterea de a râde de artiști. Mulți s-au săturat, îi ignoră, îi înjură neîmpliniți la rândul lor, toți cei din prea frumoasa familie de creaturi bipede își au și își susțin punctul de vedere cu privire la artiști. Dar nimeni nu râde. E bine să râzi, să râzi de toată sudoarea cu care își îmbibă laptopurile când scriu, de mama lor – patroană a veșnicii frustrări sexuale și bineînțeles a creației și de povestea plină de aventuri a vieții lor. Dar niciodată să nu le dorești răul în timp ce râzi. Totul trebuie să decurgă cât mai bine intenționat posibil, că altfel ajungem toți artiști.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu