....Într-adevăr, după prima talpă de portar auzită, un val de chițcăieli dezechilibrate umplu căminul, într-un ecou ce urca sistematic de la etajele inferioare, tot mai sus, aproape de încăperile cele neumblate, pe care puțini le văzură. Portarul își roti ritmic capul, mirosind răbdător zgomotul, împărțindu-l pe categorii de timbru, stabilindu-i atitudinea emotivă și estimându-i efectul. După câteva clipe meditative, portarul trase o flegmă expresionistă și împroșcă un perete cu dânsa în semn de concluzie. Planul era stabilit, eventualele pericole calculate, marja de succes avea o tentă de profit. Luă o bucată mare de aer în piept, își făcu cruce, apoi cruce-ntoarsă, să-și asigure amândouă fronturile, și porni încet și sigur pe scări.
*
....O figură absolut coșoasă și mirositor îmbrăcată se aruncă iepurește la picioarele portarului:
- Domnule portar eu am urlat? Am chițcăit domnule portar? Sigur m-ați auzit și pe mine, și v-am supărat urechile! Îmi cer pedeapsa domnule portar!
Creatura cu pricina era un vechi șef de cămin, care spre deosebire de ceilalți nu fugise la timp din înalta funcție. Îndurase experiențe care, dacă ar fi să fie povestite ar cauza doar vomă și delir. Fusese bătut, pe jumate chiorât, violat, ars, mâncase ciorapi mirositori, fusese închis afară, pe scurt mâncase câcat la propriu și la figurat. Iar într-o zi, ca să scape de castrare se ascunse la etajele de sus, cele nebănuite. Timp de o săptămână unii studenți îi auziră înspăimântați gemetele, alții dădură doar muzica mai tare. Treptat nu se mai auzi, nici știu nimic despre el. După ani însă, într-o superbă dimineață, la ora 9,00 el fu văzut coborând animalicește viclenele scări. Societatea studențească rămase mută de uimire, dar treptat își recăpătă glasul. Era prima dată când studenții văzură ora 9, de atunci înainte ea există. Creatura se ascunsese într-un colț de palier la etajul 1, de unde mai ieșea ocazional să i se plângă portarului.
- Nu Ovidiu mamă, nu ai urlat tu. Tu nu ai urlat de ceva timp încoace. Uite, ia și înghite! și-i aruncă o linguriță pe care era întărit un tip de gem.
- Sunteți prea bun, prea bun, domnule portar, sunteți prea bun! Merit să fiu pedepsit domnule portar! și fugi țopăit cu lingurița în gură înapoi la întuneric.
”Am nevoie de un nou șef de cămin. Prea mult timp o trecut. Nu pot ține șobolanii în frâu de unul singur. Nu am pe nimeni pe care să-l trimit după țigări. Nimeni care să-și adună aminte de ea. Ori...nu, aia în nici un caz. ... Și eu care credeam CĂ COpilul indian era cel ales! Spionul drecu de moldovean!”
...Mirosul ars de fructe de pădure devenea tot mai gros. Coordonatele erau deja confirmate, însă erau destule trepte până acolo. Portarul urca încet, oprindu-se strategic la fiecare etaj, mestecând duhoarea locală atâta cât sî-și poată face o impresie corectă. Etajul 2 era cel al manelistelor borțoase. Deși organizarea lor socială era destul de primitivă, ele o duceau totuși bine. O dată la 6 luni se alegea prin pălmuire și tragere de păr o regină, care la rândul ei desemna 7 prințese. Doar ele aveau dreptul de a purta maieul roz sclipicios, cu imprimeu auriu pentru regină și argintiu pentru prințese. Restul reprezentantelor aveau statutul de ”Fato!” și aveau obligația de a lăuda în frumusețe regina și de a o bârfi. Manelistele borțoase făceau pe medie 30 de copii pe lună, dar niciodată nu știau ce să facă cu ei. Deseori îi vindeau portarului și primeau în schimb vopsea de păr ieftină și papuci urâți. Ca activitate sportivă, această specie practica scuipatul pe geam și îngrășarea spontană.
Portarul nu se opri mult aici. Le cunoștea comportamentul îndeaproape și nu se putea aștepta niciodată la ceva deosebit din partea lor. Până și limbajul lor nu era greu de învățat, rezumându-se la: ”Tu fato tu, ești proastă, tu!” expresie care satisfăcea miraculos orice nevoie de comunicare.
...La etajul al 3lea sălășluiau ”tocilarii de pământ”, supranumiți astfel datorită repulsiei lor fanatice față de apă și igienă, fiind în discordanță cu trăsurile rasei superioare de tocilari, cei de apă. Aceștia suportau doar lumina monitorului de frecvență joasă, soarele cauzându-le acnee și coșuri. Erau creaturi mici și strâmbe, cu degetele lungi și subțiri la mâini, foarte bune la meșterit mașinării. Nu cunoșteau femeia, și nimeni nu știa cum se înmulțesc. În general nu se apropiau de cei de la alte etaje, și rareori unul putea fi văzut pe de-antregul. Doar ochelarii le luceau în penumbră, mari și rotunzi. Însă portarul nici nu se opri aici, nu avea nici o treabă cu ei, pentru că nici un tocilar de pământ nu-i vindea nimic. Urcă mai departe...
....De-acum își intră în ritm. Urca mai repede și nu se mai oprea la nici un etaj. Emoidele vărgate, tocilarii de apă, bețivii de tip Mona-franzelă și cei de tip Babanu-Azuga, cocalarii cameleon, lipicioșii(drogați pe aracet), superjâdanii, linkinparkiștii, toți rămaseră în spatele portarului, jos, în veșnica lor fericire puțină...
....Etajul cu pricina fu atins. Nu mai urcase demult așa sus, atât de aproape de ultimele etaje. Negrele etaje...
Un comentariu:
trebuie continuat neaparat!:))
Trimiteți un comentariu