duminică, 17 ianuarie 2010

mămăligisme

M-am obișnuit cam de la ceva vreme înainte de Crăciun să îmi sedendarirez și eu ca studentul conștient, viața în Cluj. Cu alte cuvinte clocesc ca mămăliga în cameră, pe pat, lângă laptop, uitându-mă încontinu la Family guy, memorând episoadele după nume și secvențele după minut. Nu-i lăudabil dar e un oarecare trai de viață. Camera de cămin, cea pe care n-o suportam mai mult de 2 ore pe zi înainte, a devenit un adevărat sanctuar, ce mă stăpânește prin comoditatea lui. Este băutură aici, este țigări, este un om, doi cu care schimbi o vorbă, o înjurătură șlefuită, ori doar căruia îi furi mâncarea. Nu în ultimul rând e jeg. Un jeg absolut și foarte viu colorat care dă voie bună atmosferei. Deseori se face simțit mai pronunțat ca un animal de casă, el în termeni metafizici este entitatea atotcuprinzătoare, un prieten invizibil dar puternic, esența pentru care acest sanctuar este ridicat.
Motive așadar sunt nenumărate pentru care nu văd centrul orașului decât o dată pe săptămână. Nu înțeles cum de puteam fi atât de entuziasmat în prima lună. Mergeam câte 25 km prin oraș până cădeam pe bănci aletorii și oriunde scria mare CRÂȘMĂ mă băgam. Și stam frate, beam bere, fumam plante de aromat camere și stam. Stam cu pretenarii mei, vorbeam lucruri inteligente și indispensabil importante pentru evoluția naturală a societății. Acum când mă gândesc, nu pot zice că nu-mi înțeleg fostul meu stil de viață dar nu-l mai găsesc atractiv în nici un fel. Dacă ies în oraș mă duc ori la Familia dp Plopilor ori la cea din Grigorescu ori în Fire. Deși Fire-ul e o crâșmă din ce în ce mai împuțită și mai monotonă, e comod acolo. Te pui cu curu pe-o navetă, dezbraci o Timișoreana și râzi de moace. Și râsul de moace e într-adevăr o activitate foarte distractivă în Fire. Sunt atâtea intenții de oameni, fiecare cu dredul lui, cu pălăria lui de superstar mort, toți într-un veșnic entuziasm existențial, dansând de ani buni, cu aceeași sinceritate, pe aceeași muzică. Nu se diferă decât puțin de VOX-ul natal. Apoi, dacă moacele lor te-o făcut să te gândești prea mult la viitorul incert al României, te scoli, te duci acasă și te culci.
...Recunosc, pierd într-adevăr o grămadă de chestii în orașul ăsta. Dar eu bou prost, am trecut de la socializare inutilă la introvertire treptată, în loc să-mi reformez și eu oleacă viața din afara sanctuarului, am dus-o aproape la inexistență. Dar nu mă plâng, sunt încă multe episoade din Family guy încă neanalizate calumea. Sunt multe lucruri comode de făcut.

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Dilematică problemă

Interesantă și enervant de dilematică problemă, mă roade șobolănește uneori. Ochii-mi personalizați de propria poezie proastă, au câteodată trista oportunitate de a întâlni cadre sociale cel puțin ciudate. Contopindu-se armonios în mirosul de carne tocată al României, oamenii culți/cultivați/inteligenți/intelectuali etc-ți/etc-li inspiră și expiră un deosebit interes. Eu și gașca mea îmbătrânită de adolescenți am avut rara onoare de a vedea, citi, ori chiar discuta cu oameni de această spiță nobilă. Îi respectăm pe puțini, îi înjurăm argumentat pe marea parte, ajungem chiar în halul în care să ne fie ciudă că ei sunt mari și respectați și noi ne chinuim cu examene neinteresant de ieftine. Trebuie să recunosc că noi cei care visăm profund după sticle de alcooluri diversificate suntem frustrați de propria persoană și furioși pe ăia mari și cu brand. Ne e lene, iar uneori chiar ne susținem și ne apărăm lenea. Nu am avut norocul de a crește sub Nicu&Leana, de a fi căliți de acel aprig sistem de învățământ, nu știm ce-i munca pentru că n-am fost obligați să culegem cartofi de pe câmpurile patriei și nici nu vorbim frumos ori corect gramatical că n-am prins cenzura. Ne-am născut în perioada cea de glorie a libertății, când prea celebrul câine fugea cu creierii Ceaușeștei în bot, pe când cohortele falnice de mineri mărșăluiau prin București hotărâți să-i distrugă pe fasciștii de hipioți drogați din Piața universității, care mai mult ca sigur îl aduceau înapoi pe rege...

Să înțeleg că acum formal ne reproșează că suntem analfabeți, trântori, nesimțiți și bineînțeles, inculți. Și suntem, mulți, extrem de foarte mulți dintre noi...dar fiecare incult are motivul lui...Oamenii culți nu au motive. Ei, ca niște dumnezei există și atât. Sunt acolo. Acolo sus, sus sus, jucând cuminte, pe rând, ca la rotația agricolă, rolul de hyperion. Dar vai de hyperionul lor, cât de triști sunt. Bătrâni, tociți de frustrări ascunse în poezioare și tablouașe, căptușiți în hârtiuțe și table spoite care le reconfirmă profesia, trăiesc într-o lume binecuvântată a artei. Ei creează în fiecare zi câte ceva cu multă pasiune și stropi de sudoare de un miros ademenitor, apoi plini de încredere în sine, dau foaia la colegul din stânga și se apreciază reciproc, solemn și sincer. Mai mare dragul când îi vezi, dar nu le-ai da mai mult de 5 ani, ori 5 ani de trăit. E un circ deprimant, bolnav, în care ne împiedicăm, ori chiar cădem mulți dintre noi. Acei tineri îmbujorați de darul genialității, care au luat mulți de foarte bine la școală, care se chinuiau inconștient de sârguincios cu teme sacre, și cărora o serie de frustrări din copilărie i-a sfătuit că au simț artistic, sunt aplaudați azi de marii noștri maeștrii. O olimpiadă reușită, un concurs literar ori de desene poate influența banal de ușor mintea zăpăcită de adolescent. Sunt introduși subtil, cu acadele și mângâieri în jocul lumii artistice. Li se dau sfaturi blânde de îmbunătățire a activității: ”nu e bine”, ”nu se cade”, ”nu se mai folosește demult”, ”mai bine ai”, ”eu îți spun sincer și fără supărare că trebuie să”, sfaturi care provoacă plânset și agonie în viețile micilor artiști. Bineînțeles că dacă ai noroc vei primi o bulină cu-n smiley face de genul: ”ai venă de scriitor”, ”ține-o tot așa”, ”felicitări și mulți de bravo”, ”ai adus o doză de prospețime și sensibilitate în”. Și pentru că într-adevăr ăștia mici aduc cu ei și sensibilitatea proaspătă sau mai puțin, se pierd treptat până în stadiul în care își pierd adevărata imagine de sine, nu se mai pot evalua corect și își pierd capacitatea de socializare prin egoism, elitism nefondat și paranoia.

Cei care din greșeală se trezesc din respectivul vis ori au deosebita frustrare de a nu fi chiar de acord cu ceata veselă de mari artiști, sunt ignorați sarcastic ori exterminați canibalicește. Prima reacție critică a celor incriticabili e poziția de compătimire: ”Uite-te la el, revoluționar mic, cât curaj în cuvinte are. Lasă CĂ CREște el mare și va ști mai bine.” A doua și cam cea mai cunoscută e atacul direct, supranumit și ”urecheala”: ”Cum îți permiți să tratezi cu atât de multă nesimțire o operă de artă. Habar nu ai ce este arta! Eu la vârsta ta...” Însă, pentru că trăim într-o epocă de libertate primăvăratică, iar critica e o lalea de-abia îmbobocită, mulți maeștri au renunțat la acest tip de contraofensivă foarte riscantă și cu adevărat patetică, înlocuindu-l cu exprimări mai bine șlefuite. Spre exemplu atacul psihanalitic am observat că e ultimul răcnet în materie de critică. Prea apreciații domni și prea gingașele doamne nu se pot abține să-ți reamintească că pubertatea e o perioadă dificilă și foarte instabilă, iar unele gânduri chiar nu pot fi controlate: ”Înțeleg că ești frustrat, dar chiar nu rezolvi nimic prin teribilisme. Învață să-l accepți pe celălalt și doar așa te poți accepta pe tine.” Sunt deosebit de frumoase aceste maxime, trebui să recunoașteți, și merită apreciate. Însă unii critici sunt mai practici, ei nu se folosesc de construcții stilistice, nici de dogme chinezești, dar cu un sadism ieșit din comun îți scoate în evidență greșelile gramaticale și te etichetează ca fiind incult. Oricum, nebănuite sunt căile intimidării...

Puțini însă mai au puterea de a râde de artiști. Mulți s-au săturat, îi ignoră, îi înjură neîmpliniți la rândul lor, toți cei din prea frumoasa familie de creaturi bipede își au și își susțin punctul de vedere cu privire la artiști. Dar nimeni nu râde. E bine să râzi, să râzi de toată sudoarea cu care își îmbibă laptopurile când scriu, de mama lor – patroană a veșnicii frustrări sexuale și bineînțeles a creației și de povestea plină de aventuri a vieții lor. Dar niciodată să nu le dorești răul în timp ce râzi. Totul trebuie să decurgă cât mai bine intenționat posibil, că altfel ajungem toți artiști.

marți, 15 decembrie 2009

Zacuscă cu zăpadă

...Un copil de indian cu pielea ca de la jeg, lingea o pată de zacuscă de pe zăpada virginic căzută. Un student zăpăcit şi nemâncat îl privea cu rasism de la geamul cristalin al căminului. Îi era ciudă. El îşi terminase zacusca. Linsese şi borcanul, apoi din economie clătise borcanul şi bău apa cu ultimele bucăţele de zarzavat rămase pe margini. Fiind un student optimist, el le mărturisi colegilor că mâncase supă. De fapt el băuse zacuscă, şi imaginea rămase oricum neclară, colegii lui neînţelegând această acţiune, şi nici conceptul de supă.
...Dar copilul indian era acum sătul. Acum parcă pantalonii nu-i mai cădeau, ceva misterios de bun umpluse spaţiul. Imediat după ce se şterse grijuliu cu-n şerveţel proaspăt luat de la uscat, copilul indian porni conştiincios înspre portarul căminului care îl aştepta după colţ în tot acest timp. Copilul scoase mulţi bani din gaura de la geacă, îi intinse portarului şi schiţă un mulţumesc cuminte.
-Eşti moldovean? îl întreabă portarul nedumerit şi gânditor.
Copilul rămâne blocat într-o dilemă de ordin etnic. Se vedea clar că-i indian, dar nu ştia dacă adevărul va fi bine primit. Însă moldovean suna mult mai rău deci nu ştia ce să răspundă.
-Nu! Sunt ţigan evreu, răspunse copilul indian după un moment iritant de pauză.
-A! Bine. Scuză-mă, m-o zăpăcit accentul. Sper că n-ai luat-o ca pe-o jignire. Portarul de fapt în tinereţe dorise să fie diplomat. Terminase academia, îşi luase doctoratul, făcuse şi sondaje de opinie, fusese şi gay, şi evreu, lucrase şi-n Spania la căpşuni, dar se hotărâse să rămână în mod surprinzător în sânul studenţilor. Din acest motiv poate, deşi nimeni nu garanta, portarul luă o atitudine corporala şi verbală prietenească în faţa copilului indian.
-Domnule portar o să mă trimiteţi după ţigări dacă vă întreb de ce vă purtaţi aşa frumos cu oamenii? E o întrebare ciudată, dar toţi portarii pe care îi cunosc îmi cer cel puţin dublu pentru a linge mâncarea aruncată de studenţi în spatele căminelor. Bunătatea dumneavoastră mă înfioară.
-Lucky Strike roşu! Şi vezi ai grijă. Cumperi pachetul şi scoţi filtrele din fiecare ţigară cu dinţii, şi le scuipi pe rând cu silă. Apoi testezi o ţigară, o fumezi cu răbdare şi între timp te gândeşti la fosta mea prietenă, apoi arunci mucul spre nord şi te uiţi atent cum cade. În felul ăsta îţi poţi da seama dacă nu vreau alt tip de ţigări. Ţigara fumată o să mi-o plăteşti subtil după aceea, fără să văd, şi fără să dau de bănuit, apoi sigilezi pachetul cu flegma unui câine maro. Trebuie să te lupţi bineînţeles cu câinele, şi în cel mai sigur caz te va muşca. Muşcătura te va slăbi treptat, dar până ajungi înapoi la mine, n-o să mori. Înţeles?
-Da domnule, dar...
-Ştiu! Urăsc moldovenii, fosta mea prietenă, aia la care tre să te gândeşti când fumezi ţigara ca să testezi gustul, avea un văr de-al doilea moldovean. Nu l-am cunoscut pe om, dar după cum sună toată povestea, am dreptul să urăsc moldovenii.
...În nările intens folosite de pe faţa portarului, întră un miros de ceai de fructe pădure, fumat. Sprânceana cea mai stufoasă se ridică, nasul în totalitatea lui piramidală începu să se foiască...
-Fructe de pădure...hmm....grav! Grav şi tipic în acelaşi timp...
...
Copilul indian muri eroic după îndeplinirea sistematică a misiunii. Toţi actorii mari ce jucară până la acel moment roluri de doctori, încercară să-l resusciteze, dar în zadar. Lacrimile curgeau în gramaj mare, reci, triste, existenţa însăşi suferea, simţindu-se violată de moartea copilului indian. Portarul era palid, se simţea gol pe dinăuntru și o sudoare molcomă de toamnă începu să-i picure de pe frunte și de la subsuori. Sub torentele puternice sprâncenele i se încruntară brusc. Copilul indian îl trădase, nu ținuse cont de indicații. Nu se gândise la fosta lui prietenă, nici nu aruncă mucul cu furia necesară momentului. Nu trebuia să-i ia Lucky Strike. Se simtea ca și cum ar fi fost otrăvit, blestemat, deocheat.
Trase aer cu praf adânc în stomac, apoi în piept, apoi scoase din gaura pantalonului un ou pe jumătate clocit și-l mâncă cu tot cu coajă. Din cealaltă gaură scoase un borcan de sana pe care îl bău cu poftă apoi repetă de trei ori respirația alternativă de mai nainte. Era un ritual de purificare învățat de la un copil chinez, și el mușcat de câinele maro acum ceva timp.
...Deja mirosul de fructe de pădure devenise prea iritant și portarul trebui să-și întrerupă tratamentul.

marți, 3 noiembrie 2009

Pereţi?!!?

Aşa, muşcă pereţii băi! Muşcă pereţii! Fii nervos bă! Sparge. rupe tot, distruge, ucide, ucide-o! Omoară-i pe toţi bă. Şi la urmă tremură-ţi piciorul ca handicapatu'. Foieşte-te dacă nu poţi urla. Hai, repede şi haotic, când pe-o parte, când pe cealaltă. Fugi Bă! Du-te să nu te prindă, să nu te faci de râs bă! Du-te şi şterge-ţi flegma de pe faţă!...Aşa...nu mai ai ce face altceva...continuă să-ţi tremuri piciorul, aşa spasmatic! Hai fă pe schizofrenicul, mândreşte-te cu frustrarea! Tu esşi frustratul! Tu eşti geniul şla insomnic, paranoic şi mai şi deştept pe deasupra. Acum laudă-te că eşti treaz la ora asta şi nu poţi să dormi. Laudă-te mâine la facultă că n-ai dormit toată noaptea. O ă prindă la pizde băi! O să te ia drept boem! E fain bă, merită! E super tare ce faci. Adică plm, ai insomnie, păi eşti un gânditor, ai mintea prea încărcată de gânduri mistuitoare, âmpovărătoare şi adânci. Da bă, e bine...e bine! Super tare...
*
Gata? Nu mai? Nu mai zgârii pereţii? Dar cum de băi n-ai aruncat cu pereţi pe geam? Cum dracu să nu faci asta? Adică eu aş face-o dacă aş fi în locul tău. Nu mai tremuri piciorul....hai că evoluăm! Cica, cica...Ne calmîm? aşa, uşurel, uşurel, să nu rănim pe cineva. Evităm cu grijă pereţii, nu-i muşcăm că nu-i frumos. ei sunt cuminţi. Hai să fim la fel de cuminţi ca ei. Respirăm, respirăm adânc. Nu, nu, nu încercîm să ne aducem aminte nimic urât. Câmp cu flori, mulţi bani, casă veche cu bibliotecă mare, cea mai mare biliotecă. Gândeşte-te la România mare mare...de la Tisa până la Bug, din Pocuţia până în Balcani. Bucureşti cu 6 mil. de locuitori şi clădiri de 300m înălţime. Păi cred şi eu că ustură ochii, e 6 dimineaţa. Oră de culcare. Lasă ti Iaşiul, că erai tu la Andreea şi stăteai treaz şi te jucai la calc, nu miroase ca la Andreea, nu miroase a nimic, nu trebuie să te gândeşti la ce miroase. Poezia? Nu, lăsăm şi poezia. Asta nici măcar nu-i poezie. am scris-o ca să mai transpirăm oleacă, să adormim ochii. Lasă! Nu, n-o publicăm pe roliteratura ca nu ne-o primeşte. O punem pe blog. Băi, vezi dimineaţă ce-ai scris, lasă acum. Lasă pixul jos bă, nu înţelegi? gata, ajunge omule! Nu mai bei cafea la ora 12!

sâmbătă, 31 octombrie 2009

E firesc.

Am primit zâmbetul ei. Încă o ea, încă odată, l-am primit. Ea se va supăra fiind automat-indirect pusă într-o categorie. E instictual, şi feminin, şi de asta deja mă abţin tot mai greu să-i spun în faţă clişeul. E un clişeu frumos atunci când limba e scoasă ludic. Clişeul îşi merită stăpâna. Iar ea, iarăşi se va supăra acum fiind făcută stăpâna unui clişeu. Nu-şi dă seama că-i mai frumoasă decât acest clişeu, social vorbind...frumos. Asta pentru că ea nu ştie să accepte complimente şi pentru că eu dintr-o emotivă timiditate nu ştiu să i le fac calumea.
...M-a drogat bine odată şi m-a făcut să scriu o chestie în formă de poezioară. Şi drogat fiind, am fost obligat mai mult de ceaţa înconjurătoare să scriu că parfumul ei, e deja spălat. N-am fost metaforic, deci chiar m-a drogat la propriu. Şi ca să vezi nesimţire! După ce că mă face s-o pup. Mă droghează, mă obligă s-o ţin de mână şi să-i spun poveşti cu vasilică, mai are şi tupeul să-mi spună că E firesc. O fi firesc, iar eu, cu hyper-timiditatea mea, de-abia acum realizez ce-i firesc.
...dacă spun că m-a epuizat, voi fi înţeles de-asemenea greşit. E firesc. E femeie, şi e firesc ca femeile să înţeleagă greşit. Se crede viticultor. iar eu bineînţeles că sunt via. Din acest motiv sunt stors în aşa hal, pentru că sunt vie. Şi tot ea mă bea. Îmbucurător e faptul că amândoi întreţinem sistemul capitalist al întâmplărilor. Întâmplare tot ea a vrut să se cheme. Ori doar o-i fi preluat cuvântul de la ea, şi l-am botezat în acest fel. Dar ceea ce contează, chestia care mă face aproape bărbat e că i-am scris tare şi răspicat: Observ că s-antânplat să ne-ntâmplăm! În mesaj desigur, n-am sunat-o, din discreţie, dar i-am scris, şi am rămas mândru. Interesant e răspunsul ei. Nici nu-mi pot închipui ce mi-a răspuns...Mi-a răspuns că E firesc!

duminică, 25 octombrie 2009

Nu ne mai place Clujul

Nu ne mai place Clujul. Clujul a pălit în ochii noştri. Bucureştiul e mult mai frumos. Trebuia să dăm în Bucureşti. În Bucureşti nu te poţi plictisi coae/femeie! Clujul e un mare sat, e ca Rădăuţiul! Dar totuşi iniţial ne-a plăcut Clujul. Am mers mult şi am încălzit multe scaune din multe crâşme. Şi am fumat destul de mult oraşul ăsta, l-am fumat de la Cetăţuie până la Economica, şi tot fumându-l nah, s-a fumat. Oamenii acum se plictisesc să se rotească în jurul Pieţei Unirii în căutare de culcuş cald în serile în care Fire-ul e gol sau Stuf-ul prea rece. Oamenii s-au învâtit mult în jurul Pieţei Unirii şi pentru că prin zonă se găseau magazine cu rădăcini şi buruieni ciudat mirositoare. Dar cum prea multe buruieni strică oamenii au încetat să se învârtă în jurul Peiţei Unirii. S-au săturat să meargă pe jos din Între lacuri în Centru şi din Centru în Gheorgheni, şi să se plimbe cu 25-ul, 24-ul, 30-ul, 24b, 4, 40, 400. S-au cam săturat. Au început să se gândească la Bucureşti. Să-l vadă ca pe-un El Dorado. El Dorado al crâmelor, pentru că nah, partea proastă a Bucureştiului e că are doar viaţă de noapte.
...Dar totuşi omuleţii veniţi de aproape o lună în capitala Erdely-ului, au rămas totuşi în Cluj. S-au depărtat treptat unii de alţii, şi-au găsit oameni noi mult mai frumoşi şi potriviţi din punct de vedere al comportamentului psiho-social, ori doar oameni deja vechi dar care n-au apucat încă să fie plictisitori. Unii au continuat să fumeze, şi să se apropie şi mai mult unul de altul. Alţii au adormit total şi se afundă în perna unor vise tot mai frumoase, la fel de bine cum alţii au continuat să mestece aceeşi gumă rămasă din Suceava. Interesant e că deja toţi au pe telefon where is my mind de la Pixies, sau dacă n-au telefon o pun pe repeat în Winamp. Şi le place că simt înţeleşi şi îndreptăţiţi. Aşadar de aproape o lună de zile fredonăm acelaşi refren. Îl fredonăm ori doar mestecăm gumă şi-i ascultăm pe ceilalţi cum îl fredonează. Nu mai avem multe de relatat, ne e lene să descriem, să povestim, să admirăm. Degeaba Clujul e frumos. Ungurii l-au văruit bine şi l-au făcut aparent secsi, însă cine naiba să se uite la arhitectură? N-am coborat noi din tren pe 27/28/29 sept. şi-am început să căutăm mirosind atent cât mai multe crâme, locuri faine, decorate cu grafuri psychedelice şi muzică pe care Sandu n-o punea în Rynox? Ne-am grăbit să vedem tot, să avem parte de shouri, concerte, tiribombe şi sticle de vin câştigate la tarabele cu afro-români supraponderaţi, să fim fascinaţi, uluiţi, izbiţi, loviţi...ne-am grăbit să nu ne plictisim şi ne-am plictisit. Ne-am plictisit şi am rămas şi fără bani. Cred că cea mai bună parte din toată povestea e că nu mai avem bani. Acum totul o ia încet cu slow motion demn de matrix, cu multe scene de tăcere şi resemnare, şi fredonări de where is my mind, ori mai corect, where is my money?!? Pentru mine cel puţin e bine. Pentru că de bine de rău m-am trezit.
...mie de-abia acum începe să-mi placă Clujul. Flămând, dator, mereu cerşetor, mereu în căutare de tipe, de bani, de ponturi de tipe de bani...de bani. Ori necăutând nimic. Oprit din căutări, încetând de a căuta mintea. Oprit total. Oprit.

marți, 18 august 2009

O fi varianta full ori doar cea demo?!

...Prin surprindere, sclipitoarea lună a lui august mă găseşte într-o situaţie clişeic vorbind, ciudată, dacă nu cel puţin clişeic vorbind ciudată.

...Aşadar, aflu imediat după ziua mea, pe 5 iulie mai exact, şi mai exact la câteva ore după ce primeam prima amendă din existenţa mea de cetăţean perfid al României, că am luat bacul. Şi aflu tocmai că l-am luat c-o notă destul de influenţabilă, şi că pot intra liniştit în cadrul unei instituţii de înălţat învăţământ. Prin urmare, luna lui iulie imi surâdea ca un soare fumat de la coffee shop, lucrurile bune şi miraculoase(banii!) venind din ce în ce mai des. Şi cum lucrurile nu erau încă destul de perfecte, am intrat şi primul pe listă la facultatea pe care o vroiam iniţial, eveniment ce mi-a ridicat satisfacţia existenţială până după Staţia Spaţială Internaţională, aproape de Poţile raiului chiar. În acest moment mai sus numit ciudat, vă daţi seama că momentele de împlinire sufletească sunt aproape inalfabet descrise. Mărturisind totul până la capăt pot spune că totul a culminat cu o romeojulieică împăcare cu fosta prietenă.

...Aşa...deci terminând de descris paradisul...

...După o zi cu mult soare, de solidaritate între oameni şi de pace între istraelieni şi palestiniei, şi după ce eu hămălind ca un ham la ţară toată ziua, iau proasta iniţiativă de veni în Suceava înaintea părinţilor mei care hotărâseră să vină a doua zi. Evident că oricât de impecabil din punct de vedere moral ar fi conştiinţa mea asupra vieţii, am chemat din nou oameni la mine şi soarele îmbătat şi el de aroma vinului Premiat la 6 lei de la Kaufland a adormit admirând alt admirabil "show la Popa". Nu cred că e nevoie să spun că vinul fiind şi roşu şi demisec şi obişnuit de bun ne-a făcut să ne valorificăm prin activarea dârză a corzilor vocale marea pasiune pentru folclorul românesc. Din păcate însă vecinul de jos nu "iubea şi lăsa" şi s-a pomenit că implică autoritatea inviola(bilă)tă a statului în treburile noastre pitoreşti ce aminteau de Hanu Ancuţei. Am scăpat uşor, pentru moment însă în interiorul nebănuit al meu a început să se dezvolte un anume monstruleţ, născut iar nu făcut din împreunarea conştiinţei cu frica, care, după ce a învăţat să vorbească mi-a spus că părinţii se vor supăra când vor veni.

...N-am putut să-mi dau seama dacă s-au supărat sau nu, pentru că atunci când vecinul de jos a venit şi-a bătut la uşă, aruncând confetti în aer şi strigând "Surpraiz!" eu nu eram acasă. Mă existam pe-o bancă boschetărească cu Alex şi ne făceam planuri pe ziua respectivă pe seama lu' Rox care era singură acasă. Eu însă simţindu-mă prea secsi pentru acest mod de viaţă monoton şi deprimant, am început să aberez în modul meu tradiţional de a abera mai ales când sunt cu Alex. Şi, aproape uitând de scena deloc absurdă cu vinul şi cu poliţaii, şi cu vecin şi cu pârât la părinţi, îmi făceam deja planuri de mers la mare, ori de stabilit în Cluj, ori de mers mai repede la facultate ori de...în fine. Şi ca să vezi Doamni Doamni chiar se gândea la mine când l-o pus pe tata să mă sune şi să-mi spună să vin acasă să-mi fac bagajul şi să plec la Cluj.

...lăsând puţin de-o parte naraţiunea, care era ideea poveştii! Că taică-miu în mod subtil şi puţin previzibil m-a dat afară din casă. O chestie, teoretic des existentă în poveştile de cartier cu Io, droguri, şi Frate copii ce pleacă de-a acasă şi, vieţile şcolii ori şcolile vieţii şi BUG mafia şi La Familia poate şi Blondy nu ştiu, dar totuşi!!!! Ce naiba!!???!! Ok aţi mai auzit presupun de copii simpatici ca mine ca îşi riscă apartamentul părinţilor chemând tot felul de oameni dubioşi, din slăbiciunea de a se face cunoscuţi şi de a ieşi în evidenţă cu ceva ori poate doar din dorinţa de a se distra cu un grup restrâns de prieteni în intimitate! Dacă n-aţi auzit de aceste cazuri înseamnă că sunteţi părinţii mei. Deci ce să mai spun, la o săptămână de la eveniment încă nu înţeleg "ce mi se-ntâmplă, ce li se-ntâmplă părinţilor, familiei mele şi ajung destul de repede să analizez pe scurt situaţia exclamând că-i ciudat! O fi mai mult decât ciudat...

...M-am înjurat mereu pentru faptul că alienarea personalităţii mele iese de multe ori din starea ei aproape mereu latentă.Prin alienare mă refer la procesul de scindare, rupere a eului, care mi se manifestă deseori prin conversaţii de unul singur la persoana a2a, ori în cazul de faţă prin faptul că procesul meu de gândire nu-mi influenţează comportamentul social decât foarte puţin.
Cu alte cuvinte mai puţin pompoase, deşi îl auzeam pe tata prin telefon "Tu ai spsus că vrei să mergi la Cluj la facultate, nu?(oricum tonul era al unui potenţial filozof beat - imposibil de reprodus) Păi atunci te duci la Cluj. Vii acasa, îţi faci bagajul, eu îţi dau câţiva lei şi te duci îţi cauţi gazdă, îţi cauţi de lucru, nu ştiu ce faci, te descurci tu..." nu puteam concret înţelege dacă chiar e pe bune faza ori e doar una din nenumăratele ameninţări de-ale lui. Fusesem învăţat cu astfel de replici, care fiind deseori spuse la beţie şi apoi uitate, începusem să nu le mai iau în serios. Şi uite că măcar pe moment lucrurile păreau a fi mai mult decât simple ameninţări...În ciuda bulversării destul de totale am început să mă gândesc, să-mi fac planuri de drum, să văd la cine aş putea sta de-acum încolo, în caz că apartamentul 39 de la T4 se sigila definitiv. Planul, deşi realist era mai mult decât provizoriu şi în parte l-am şi urmat. În noaptea cu pricina, am ieşit ca un tânăr rebel din bloc, cu bagaje, cu chiloţi curaţi puşi cu grijă într-un sac menajer la fel de curat, cu deodorant şi alte lucruri absolut necesare unei goniri de acasă. M-am dus la Rox unde aveam de gând să înnoptez şi-acolo trebuia să merg la soră-mea, de unde puteam măcar să aştept retragerea apelor şi repararea podurilor distruse, ca să fiu metaforic. La Rox s-a întâmplat o minune salvatoare care măcar pentru o zi mi-a redat optimismul. Un tip venit la ea auzindu-mi poveştile de pe front mi-a spus că el şi-a luat cu chirie un apartament în Cluj şi cât de curand aş putea să stau la el. Ideea m-a făcut să visez şi mi-a dat o încredere superficială în mine şi în situaţia în care mă aflam. Faptul că tipul spunea cuvinte atât de mari "50 de euro tre să-mi dai pe lună şi oricum până la 1 noiembrie chiria e plătită deci nu-ţi cer nici un ban" m-a făcut să mă bucur c-am fost dat afară. Intram deja în persoana omului emancipat, care se poate descurca singur, care luptă, învinge, ascede tot mai sus.
...Am avut eu multe vise de genu. Adolescenţa nu prea îţi surâde într-un apartament cu 2 camere pe care eşti nevoit să le împarţi cu tata, mama, fratele mai mic, şi o bucată din an văru-miu. Am fost mereu entuziasmat de ideea de a mă descurca singur, de a-mi face de mâncare, de a lucra, de plăti facturi etc. dar la urma urmei eram atât de înverşunat în visul încât aproape semânam cu un copil de 5 ani care vrea să fie pompier, poliţist, astronaut, toate pe rând ori toate odată.
...se spune că adulţii au un tic în a se gândi la ziua de mânie şi raportându-mă la această expresie, şi fără să mă dau adult, matur ori altceva decât tind să cred că sunt, ajung chiar acum, stând la calc şi aşteptând să se copieze Lineage de pe o partiţie pe alta, să mă gândesc chiar ce-o să mă aştepte mâine? Mâine este de mers la ţară. La ţară e tata. Şi tata nu ştiu ce-mi va spune acum, cum se va comporta. Nu ştiu cât o să mai pot zabovi acasă şi de asta nici nu mi-am desfăcut valiza ori unde o să mă duc sigur după ce plec de-acasă. Nu ştiu dacă ai mei chiar divorţează în curând, dacă mama se hotărăşte să se mute în chirie într-o garsonieră ori ce-o să se întâmple cu Călin. Nu ştiu prea multe şi îs curios să aflu...