nu fă ce face popa, nici ce spune, nici ce scrie popa, nu fă nimic ce are legătură cu popa.
duminică, 17 ianuarie 2010
mămăligisme
sâmbătă, 16 ianuarie 2010
Dilematică problemă
Interesantă și enervant de dilematică problemă, mă roade șobolănește uneori. Ochii-mi personalizați de propria poezie proastă, au câteodată trista oportunitate de a întâlni cadre sociale cel puțin ciudate. Contopindu-se armonios în mirosul de carne tocată al României, oamenii culți/cultivați/inteligenți/intelectuali etc-ți/etc-li inspiră și expiră un deosebit interes. Eu și gașca mea îmbătrânită de adolescenți am avut rara onoare de a vedea, citi, ori chiar discuta cu oameni de această spiță nobilă. Îi respectăm pe puțini, îi înjurăm argumentat pe marea parte, ajungem chiar în halul în care să ne fie ciudă că ei sunt mari și respectați și noi ne chinuim cu examene neinteresant de ieftine. Trebuie să recunosc că noi cei care visăm profund după sticle de alcooluri diversificate suntem frustrați de propria persoană și furioși pe ăia mari și cu brand. Ne e lene, iar uneori chiar ne susținem și ne apărăm lenea. Nu am avut norocul de a crește sub Nicu&Leana, de a fi căliți de acel aprig sistem de învățământ, nu știm ce-i munca pentru că n-am fost obligați să culegem cartofi de pe câmpurile patriei și nici nu vorbim frumos ori corect gramatical că n-am prins cenzura. Ne-am născut în perioada cea de glorie a libertății, când prea celebrul câine fugea cu creierii Ceaușeștei în bot, pe când cohortele falnice de mineri mărșăluiau prin București hotărâți să-i distrugă pe fasciștii de hipioți drogați din Piața universității, care mai mult ca sigur îl aduceau înapoi pe rege...
Să înțeleg că acum formal ne reproșează că suntem analfabeți, trântori, nesimțiți și bineînțeles, inculți. Și suntem, mulți, extrem de foarte mulți dintre noi...dar fiecare incult are motivul lui...Oamenii culți nu au motive. Ei, ca niște dumnezei există și atât. Sunt acolo. Acolo sus, sus sus, jucând cuminte, pe rând, ca la rotația agricolă, rolul de hyperion. Dar vai de hyperionul lor, cât de triști sunt. Bătrâni, tociți de frustrări ascunse în poezioare și tablouașe, căptușiți în hârtiuțe și table spoite care le reconfirmă profesia, trăiesc într-o lume binecuvântată a artei. Ei creează în fiecare zi câte ceva cu multă pasiune și stropi de sudoare de un miros ademenitor, apoi plini de încredere în sine, dau foaia la colegul din stânga și se apreciază reciproc, solemn și sincer. Mai mare dragul când îi vezi, dar nu le-ai da mai mult de 5 ani, ori 5 ani de trăit. E un circ deprimant, bolnav, în care ne împiedicăm, ori chiar cădem mulți dintre noi. Acei tineri îmbujorați de darul genialității, care au luat mulți de foarte bine la școală, care se chinuiau inconștient de sârguincios cu teme sacre, și cărora o serie de frustrări din copilărie i-a sfătuit că au simț artistic, sunt aplaudați azi de marii noștri maeștrii. O olimpiadă reușită, un concurs literar ori de desene poate influența banal de ușor mintea zăpăcită de adolescent. Sunt introduși subtil, cu acadele și mângâieri în jocul lumii artistice. Li se dau sfaturi blânde de îmbunătățire a activității: ”nu e bine”, ”nu se cade”, ”nu se mai folosește demult”, ”mai bine ai”, ”eu îți spun sincer și fără supărare că trebuie să”, sfaturi care provoacă plânset și agonie în viețile micilor artiști. Bineînțeles că dacă ai noroc vei primi o bulină cu-n smiley face de genul: ”ai venă de scriitor”, ”ține-o tot așa”, ”felicitări și mulți de bravo”, ”ai adus o doză de prospețime și sensibilitate în”. Și pentru că într-adevăr ăștia mici aduc cu ei și sensibilitatea proaspătă sau mai puțin, se pierd treptat până în stadiul în care își pierd adevărata imagine de sine, nu se mai pot evalua corect și își pierd capacitatea de socializare prin egoism, elitism nefondat și paranoia.
Cei care din greșeală se trezesc din respectivul vis ori au deosebita frustrare de a nu fi chiar de acord cu ceata veselă de mari artiști, sunt ignorați sarcastic ori exterminați canibalicește. Prima reacție critică a celor incriticabili e poziția de compătimire: ”Uite-te la el, revoluționar mic, cât curaj în cuvinte are. Lasă CĂ CREște el mare și va ști mai bine.” A doua și cam cea mai cunoscută e atacul direct, supranumit și ”urecheala”: ”Cum îți permiți să tratezi cu atât de multă nesimțire o operă de artă. Habar nu ai ce este arta! Eu la vârsta ta...” Însă, pentru că trăim într-o epocă de libertate primăvăratică, iar critica e o lalea de-abia îmbobocită, mulți maeștri au renunțat la acest tip de contraofensivă foarte riscantă și cu adevărat patetică, înlocuindu-l cu exprimări mai bine șlefuite. Spre exemplu atacul psihanalitic am observat că e ultimul răcnet în materie de critică. Prea apreciații domni și prea gingașele doamne nu se pot abține să-ți reamintească că pubertatea e o perioadă dificilă și foarte instabilă, iar unele gânduri chiar nu pot fi controlate: ”Înțeleg că ești frustrat, dar chiar nu rezolvi nimic prin teribilisme. Învață să-l accepți pe celălalt și doar așa te poți accepta pe tine.” Sunt deosebit de frumoase aceste maxime, trebui să recunoașteți, și merită apreciate. Însă unii critici sunt mai practici, ei nu se folosesc de construcții stilistice, nici de dogme chinezești, dar cu un sadism ieșit din comun îți scoate în evidență greșelile gramaticale și te etichetează ca fiind incult. Oricum, nebănuite sunt căile intimidării...
Puțini însă mai au puterea de a râde de artiști. Mulți s-au săturat, îi ignoră, îi înjură neîmpliniți la rândul lor, toți cei din prea frumoasa familie de creaturi bipede își au și își susțin punctul de vedere cu privire la artiști. Dar nimeni nu râde. E bine să râzi, să râzi de toată sudoarea cu care își îmbibă laptopurile când scriu, de mama lor – patroană a veșnicii frustrări sexuale și bineînțeles a creației și de povestea plină de aventuri a vieții lor. Dar niciodată să nu le dorești răul în timp ce râzi. Totul trebuie să decurgă cât mai bine intenționat posibil, că altfel ajungem toți artiști.
marți, 15 decembrie 2009
Zacuscă cu zăpadă
marți, 3 noiembrie 2009
Pereţi?!!?
sâmbătă, 31 octombrie 2009
E firesc.
duminică, 25 octombrie 2009
Nu ne mai place Clujul
marți, 18 august 2009
O fi varianta full ori doar cea demo?!
...Aşadar, aflu imediat după ziua mea, pe 5 iulie mai exact, şi mai exact la câteva ore după ce primeam prima amendă din existenţa mea de cetăţean perfid al României, că am luat bacul. Şi aflu tocmai că l-am luat c-o notă destul de influenţabilă, şi că pot intra liniştit în cadrul unei instituţii de înălţat învăţământ. Prin urmare, luna lui iulie imi surâdea ca un soare fumat de la coffee shop, lucrurile bune şi miraculoase(banii!) venind din ce în ce mai des. Şi cum lucrurile nu erau încă destul de perfecte, am intrat şi primul pe listă la facultatea pe care o vroiam iniţial, eveniment ce mi-a ridicat satisfacţia existenţială până după Staţia Spaţială Internaţională, aproape de Poţile raiului chiar. În acest moment mai sus numit ciudat, vă daţi seama că momentele de împlinire sufletească sunt aproape inalfabet descrise. Mărturisind totul până la capăt pot spune că totul a culminat cu o romeojulieică împăcare cu fosta prietenă.
...Aşa...deci terminând de descris paradisul...
...După o zi cu mult soare, de solidaritate între oameni şi de pace între istraelieni şi palestiniei, şi după ce eu hămălind ca un ham la ţară toată ziua, iau proasta iniţiativă de veni în Suceava înaintea părinţilor mei care hotărâseră să vină a doua zi. Evident că oricât de impecabil din punct de vedere moral ar fi conştiinţa mea asupra vieţii, am chemat din nou oameni la mine şi soarele îmbătat şi el de aroma vinului Premiat la 6 lei de la Kaufland a adormit admirând alt admirabil "show la Popa". Nu cred că e nevoie să spun că vinul fiind şi roşu şi demisec şi obişnuit de bun ne-a făcut să ne valorificăm prin activarea dârză a corzilor vocale marea pasiune pentru folclorul românesc. Din păcate însă vecinul de jos nu "iubea şi lăsa" şi s-a pomenit că implică autoritatea inviola(bilă)tă a statului în treburile noastre pitoreşti ce aminteau de Hanu Ancuţei. Am scăpat uşor, pentru moment însă în interiorul nebănuit al meu a început să se dezvolte un anume monstruleţ, născut iar nu făcut din împreunarea conştiinţei cu frica, care, după ce a învăţat să vorbească mi-a spus că părinţii se vor supăra când vor veni.
...N-am putut să-mi dau seama dacă s-au supărat sau nu, pentru că atunci când vecinul de jos a venit şi-a bătut la uşă, aruncând confetti în aer şi strigând "Surpraiz!" eu nu eram acasă. Mă existam pe-o bancă boschetărească cu Alex şi ne făceam planuri pe ziua respectivă pe seama lu' Rox care era singură acasă. Eu însă simţindu-mă prea secsi pentru acest mod de viaţă monoton şi deprimant, am început să aberez în modul meu tradiţional de a abera mai ales când sunt cu Alex. Şi, aproape uitând de scena deloc absurdă cu vinul şi cu poliţaii, şi cu vecin şi cu pârât la părinţi, îmi făceam deja planuri de mers la mare, ori de stabilit în Cluj, ori de mers mai repede la facultate ori de...în fine. Şi ca să vezi Doamni Doamni chiar se gândea la mine când l-o pus pe tata să mă sune şi să-mi spună să vin acasă să-mi fac bagajul şi să plec la Cluj.
...lăsând puţin de-o parte naraţiunea, care era ideea poveştii! Că taică-miu în mod subtil şi puţin previzibil m-a dat afară din casă. O chestie, teoretic des existentă în poveştile de cartier cu Io, droguri, şi Frate copii ce pleacă de-a acasă şi, vieţile şcolii ori şcolile vieţii şi BUG mafia şi La Familia poate şi Blondy nu ştiu, dar totuşi!!!! Ce naiba!!???!! Ok aţi mai auzit presupun de copii simpatici ca mine ca îşi riscă apartamentul părinţilor chemând tot felul de oameni dubioşi, din slăbiciunea de a se face cunoscuţi şi de a ieşi în evidenţă cu ceva ori poate doar din dorinţa de a se distra cu un grup restrâns de prieteni în intimitate! Dacă n-aţi auzit de aceste cazuri înseamnă că sunteţi părinţii mei. Deci ce să mai spun, la o săptămână de la eveniment încă nu înţeleg "ce mi se-ntâmplă, ce li se-ntâmplă părinţilor, familiei mele şi ajung destul de repede să analizez pe scurt situaţia exclamând că-i ciudat! O fi mai mult decât ciudat...
...M-am înjurat mereu pentru faptul că alienarea personalităţii mele iese de multe ori din starea ei aproape mereu latentă.Prin alienare mă refer la procesul de scindare, rupere a eului, care mi se manifestă deseori prin conversaţii de unul singur la persoana a2a, ori în cazul de faţă prin faptul că procesul meu de gândire nu-mi influenţează comportamentul social decât foarte puţin.
Cu alte cuvinte mai puţin pompoase, deşi îl auzeam pe tata prin telefon "Tu ai spsus că vrei să mergi la Cluj la facultate, nu?(oricum tonul era al unui potenţial filozof beat - imposibil de reprodus) Păi atunci te duci la Cluj. Vii acasa, îţi faci bagajul, eu îţi dau câţiva lei şi te duci îţi cauţi gazdă, îţi cauţi de lucru, nu ştiu ce faci, te descurci tu..." nu puteam concret înţelege dacă chiar e pe bune faza ori e doar una din nenumăratele ameninţări de-ale lui. Fusesem învăţat cu astfel de replici, care fiind deseori spuse la beţie şi apoi uitate, începusem să nu le mai iau în serios. Şi uite că măcar pe moment lucrurile păreau a fi mai mult decât simple ameninţări...În ciuda bulversării destul de totale am început să mă gândesc, să-mi fac planuri de drum, să văd la cine aş putea sta de-acum încolo, în caz că apartamentul 39 de la T4 se sigila definitiv. Planul, deşi realist era mai mult decât provizoriu şi în parte l-am şi urmat. În noaptea cu pricina, am ieşit ca un tânăr rebel din bloc, cu bagaje, cu chiloţi curaţi puşi cu grijă într-un sac menajer la fel de curat, cu deodorant şi alte lucruri absolut necesare unei goniri de acasă. M-am dus la Rox unde aveam de gând să înnoptez şi-acolo trebuia să merg la soră-mea, de unde puteam măcar să aştept retragerea apelor şi repararea podurilor distruse, ca să fiu metaforic. La Rox s-a întâmplat o minune salvatoare care măcar pentru o zi mi-a redat optimismul. Un tip venit la ea auzindu-mi poveştile de pe front mi-a spus că el şi-a luat cu chirie un apartament în Cluj şi cât de curand aş putea să stau la el. Ideea m-a făcut să visez şi mi-a dat o încredere superficială în mine şi în situaţia în care mă aflam. Faptul că tipul spunea cuvinte atât de mari "50 de euro tre să-mi dai pe lună şi oricum până la 1 noiembrie chiria e plătită deci nu-ţi cer nici un ban" m-a făcut să mă bucur c-am fost dat afară. Intram deja în persoana omului emancipat, care se poate descurca singur, care luptă, învinge, ascede tot mai sus.
...Am avut eu multe vise de genu. Adolescenţa nu prea îţi surâde într-un apartament cu 2 camere pe care eşti nevoit să le împarţi cu tata, mama, fratele mai mic, şi o bucată din an văru-miu. Am fost mereu entuziasmat de ideea de a mă descurca singur, de a-mi face de mâncare, de a lucra, de plăti facturi etc. dar la urma urmei eram atât de înverşunat în visul încât aproape semânam cu un copil de 5 ani care vrea să fie pompier, poliţist, astronaut, toate pe rând ori toate odată.
...se spune că adulţii au un tic în a se gândi la ziua de mânie şi raportându-mă la această expresie, şi fără să mă dau adult, matur ori altceva decât tind să cred că sunt, ajung chiar acum, stând la calc şi aşteptând să se copieze Lineage de pe o partiţie pe alta, să mă gândesc chiar ce-o să mă aştepte mâine? Mâine este de mers la ţară. La ţară e tata. Şi tata nu ştiu ce-mi va spune acum, cum se va comporta. Nu ştiu cât o să mai pot zabovi acasă şi de asta nici nu mi-am desfăcut valiza ori unde o să mă duc sigur după ce plec de-acasă. Nu ştiu dacă ai mei chiar divorţează în curând, dacă mama se hotărăşte să se mute în chirie într-o garsonieră ori ce-o să se întâmple cu Călin. Nu ştiu prea multe şi îs curios să aflu...