Resemnare.

Crâşma m-a obosit, alcoolul m-a măcinat. Luciditatea depinde acum din ce în ce mai mult doar de momentele de mahmureală când entuziasmul existenţial e mai mare. Mă întreb de viitor tot mai des vorbind deseori singur. Mi-am pierdut cheful de a merge la şcoală, de a mă pregăti pentru bacalaoreat şi admitere, de crâşme şi beţie, de fuga isterică după femei. Mă vait dar încerc să nu exagerez. Încerc să pară mai mult o analiză decat o văicăreală. Mă simt prost la propriu. Mi-am pierdut neuroni, kilograme, prieteni, femei, am câştigat renegări, ameninţări, compătimiri şi datorii de toate felurile. Mâine am şcoală dar faptul şstă mi-l aduc aminte tot mai rar. Mă sperii de mine, mă depărtez de mine, intrând într-o alienare tot mai consistentă. Am ajuns dependent de vise, de iluzii, de scenarii, de închipuiri şi numărul planurilor măreţe creşte. Mă gândesc la ce puteam să fac nu la ce fac sau ce voi face. Avem o oarecare linişte până adineaori. Vroiam să ies afară să mă plimb, să vorbesc rar, calm şi cu folos şi să revin să mă culc. Acum...e acum. Acum eu plec din nou.