...n-am stat de mult în prezenţa unor oameni optimişti. E o eternă frustrare socială în habitatul zilnic din care fac parte. Nici nu mai pot spune că sunt scârbit pentru că m-am obişnuit şi adaptat, dar totuşi încep să-mi creez un ideal în a cunoaşte un om într-adevăr demn de luat în seamă. Acasă, şeful de trib îşi regretă părinţii morţi, frustrare pe care n-o pot condamna dar nici susţine, îşi regretă situaţia materială şi profesională, şi o regretă pe mama care după spusele lui i-a apărut "atunci în autobuz şi ia rânjit ademenitor ca un drac". Prin urmare un om frustrat tipic care prin sfaturi moralizatoare vrea să-şi ferească copii de aceleaşi greşeli. Dracul apărut în autobuz, la rândul ei regretă că s-a căsătorit prea tânără dintr-o iubire copilărească, că nu a terminat o facultate decât la 40 de ani şi deasemenea suferă din cauza lui tata şi a prostiilor mele. Soră-mea, singura care a ieşit la timp din atmosfera jalnică a apartamentului şi care e o fată încrezătoare, stăpână pe sine şi pe viaţa ei şi care ar putea deveni un exemplu de urmat e din păcate prea departe de mine şi nu mă poate influenţa. Frate-miu e frustrat că n-are mai mulţi transformeri dar să trecem peste.
...şcoala şi implicit colegii mei, de clasă, de coridor, de generaţie ori de ţigară constituie alt mediu prielnic de propagare a frustrării, delăsării şi eşecului. Cei de-a 12a sunt traumatizaţi într-un mod patologic şi inconştient de apropierea bacului. Şi asta nu neapărat din cauza faptului că nu ar fi pregătiţi, că l-ar pica, ori că-i va influenţa pe viitor ci doar simplul fapt că "vine bacu'!" îi deprimă, îi stresează, îi face mai irascibili, mai tăcuţi şi mai îngrijoraţi. La urma urmei sunt şi eu cu ei şi le împărtăşesc starea dar personal îmi păstrez calmul. Enumeraţia de frustrări adolescentine e lungă şi demult devenită şablon: părinţi neînţelegători, prieten/ă care înşeală, părăseşte, nu iubeşte, viitor nesigur la facultă, bani puţini, reproşuri din partea prietenilor, relaţie dubioasă cu şcoala...etc.etc.etc.blabla
...aşa şi cum după şcoală urmează mereu crâşma voi continua drama existenţială acolo. Ce vezi acolo de-i aşa de tipic? Bineînţeles că orice crâşmă(nu iau ca exemplu Rynoxul că mă-nchide CNA-ul) e populată de oameni trişti. Iar oamenii trişti din crâşme au o parte din sentimentele lui taică-miu, şi anume: regrete profesionale, sociale şi sentimentale care la urma urmei sunt aceleaşi frustrări adolescentine, amplificate de înmulţirea ridurilor de pe frunte. Având o aprigă tangenţă pentru bere şi rachiu aceşti oameni devin pentru ochiul plin de admiraţie al liceanului de cafea o fotografie mişcătoare a unui ultim stadiu de slăbiciune umană. Deşi majoritatea timpului nu-i bagi în seamă pe alcoolici, fiind obişnuit cu prezenţa lor, ajungi să observi că ei sunt anturajul tău social, că nimeni nu te înjonjoară în afară de ei şi că nici grupul de prieteni în care stai nu e mai demn. Şi privind astfel lucrurile nu înţeleg de ce stau aproape zilnic pe-acolo, în miros bolnav de aer beat, printre feţe zbârcite, obosite, supărate, distruse, ratate, deprimante...etc.etc.etc.blabla.
...normal că pentru a scăpa de sictirul, neînţelegerea şi plictiseala atot înconjurătoare îţi iei gagică şi-o plimbi pe centru, dar constaţi că e aceeaşi poveste şi cu fimeia şi ţi se face frică crezând că-i un blestem. Vorbesc bineînţeles de cazul meu, cazul meu cuprinzând câteva tipe, ce-au apărut CA COsânzenele şi au plecat în postura de copchile slabe şi zăpăcite mâncătoare de preţioasă energie psihică. Băi adică nu poţi tu matale să-ţi vezi de treaba ta, să iubeşti dacă ai de iubit, să cerţi dacă ai de certat, şi să pleci omeneşte dacă ai de despărţit. Nu, aşa nu....de fapt e că "nu ne merităm unul pe altul", că "mi-e frică spun te iubesc pentru că apoi o să suferim amândoi", că "nu place că totul e aşa frumos, mă sperie, nu mai bine păstrăm farmecul şi ne vedem mai rar?". Şi dacă astea sunt replici tipice de tipă care vrea să părăsească, mă deprim şi mai mult. Cu alte cuvinte n-am întâlnit o fată care să mă însenineze, să mă bucure, să mă calmeze. Prin urmare ce faci, te întorci în crâşmă şi joci şah anticipânu-ţi pensia şi faci chetă de bere anticipându-ţi dependenţa.
....................Stau câteodată şi-mi aduc aminte....
...Băi frate cu soţia, chiar aşa de jalnică îi toată lumea asta?! Ori m-o pus dracu' să am parte fără să vreau numai oameni din ăştia? Poate eu, susceptibilul, aparent altruistrul şi mereu sensibil exagerez luând în considerare pe nedrept doar părţile proaste ale oamenilor...Da măi, pretenţios mai sunt!
...Şi ajung şi eu la rândul meu să mă dau de gol ca om frustrat, care nu-i mulţumit de mediul în care s-a obişnuit să stea, de oameni, de femei, care nu vede modele pozitive, care-i revoltat şi care...va ajunge printr-o probabilitate să fie ceea ce se teme...ori va trebui pur şi simplu să bage mai puţin de seamă şi să-şi vadă de treabă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu