...Am o casă unde teoretic moare cineva în fiecare zi. Cu alte cuvinte e o atmosferă de înmormântare: miros închis, figuri înnegrite ori înălbite care trag una de alta pentru o existenţă voit delirantă. Deşi aparent normală, viaţa din acest apartament semidecomandat cu două camere, 2 holuri, bucătărie, baie, balcon, geamuri termopan, uşă termopan, mop, coş de gunoi, clanţă etc. e încărcată de-o anume boală psihică, ce îndeamnă la melancolie, delăsare şi uneori chiar la disperare, paranoia, căderi nervoase...
...Tatăl meu e profesor de română, om în vârstă, trecut prin multe greutăţi, morţi, neîmpliniri, neajunsuri, regrete, dar mai ales morţi, care acum la 54 de ani a ajuns tabloul principal din galeria pitorească a casei. Omul este slăbit, mâncat aproape intgral de frământări lăuntrice, autoinduse, de scene tragice, romantic de tragice, a căror imagine exagerată acţionează ca o stafie cu cearşeaf înfiorător pentru el. Când bea, devine foarte repede un personaj de teatru absurd, amintind prin monolog de pescarul Iona a lui Sorescu. Atunci brusc viaţa devine o enigmă care trebuie analizată prin prisma ideilor idealiste şi a unei conştiinţe conservatoare. Trecutul este invocat deopotrivă cu analiza vieţii, însă el are mereu un caracter romantic, fiind plin de fapte eroice, de bunătate, corectitudine şi adevăr pe de-o parte şi umplut de elemente regretabile. Unul, şi cel mai mare element regretabil al trecutului tatălui meu este mama. Mama, şi ea personaj de tragedie greacă trebuie în contextul în care tata e beat să fie unul dintre pescarii ce cărau scândura(eu fiind celălalt) deci prin urmare trebuie să tacă. Însă mama nu a tăcut niciodată şi în paralel cu monologul lui tata începea şi ea propria descărcare existenţială. Imaginea celor doi poate deci provoca râsul, mai ales atunci când observi că amândoi se adresează nu unul celuilalt ci unor interlocutori imaginari.
...Dar asemenea piese de teatru contemporan devin un supradozaj din ce în ce mai greu de suportat. Peste tot în cei 52m2 ai apartamentului te pândeşte jalea, deznădejdea, neîncrederea, fuga în lume, divorţul, dc-ul, mult obsesivul dc şi multe cuvinte, foarte multe cuvinte....
...Şi ca galeria să fie completă, casa mai adăposteşte şi un copil, pe al meu frate, care la cei aproape 9 ani rămâne izolat într-o lume puerilă de copil autist. Nu mă miră faptul. Moşteneşte gena nevrotică a familiei, cu ţipete, ieşiri absurde din decor etc.
...La urma urmei toată naraţiunea astă e practic exagerată. Am parte doar de-o familie cu ceva probleme, aşa cum mulţi au. Însă se simte, aproape că se miroase efectul a celor 19 ani petrecuţi lângă ai mei. Sunt la fel de slab şi de sensibil ca la 14 ani. Sunt lipsit de un optimism solid, lipsit de-o autocunoaştere obiectivă, neputincios în a-mi aşterne un viitor sigur, sceptic în privinţa tuturor elementelor de viaţă pe care le cunosc. Sunt rodul lor. Şi vreau să simt un soare cald într-o dimineaţă în care se vor coace căpşunile...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu