joi, 25 februarie 2010

Don't mind.

Inconștientul ori subconștientul, încă nu știu exact care din ele, nu mi-am bătut capul să stăpânesc niciodată psihologia în modul ăla clear n smooth, așa cum reușesc din ce în ce mai mulți oameni astăzi, important e că-mi stârnește sentimente trecute dubios de neclare, pe care în marea parte a zilelor superficial senine, nu le cunosc.
...O imagine care până în toiul iernii mă bântuia sistematic era excursia de vara trecută de la Lucina, moment frumos dar lăsat să fie ciugulit. cel mai trist e că atunci când imaginea Lucinei mi se reactualizează, mă implic prea mult în rememorare, încerc să-i dau o structură momentului, și ajung să mă indimidez și să mă scuz. Mi se limitează puterea de redare, uit scopul amintirii și îmi piered încrederea tot mai mult în litere și capacitatea lor de exprimare. E o regulă arhi-răspusă cum că nu poți scrie despre un moment doar atunci când ai trecut peste el, când îți pierzi ultimele emoții pe care tu încă îți amintești că le-ai avut acolo. Nu mă refer la ceva concret, nu e vorba doar de Ea-ua ceea veche, găsită și automat pierdută acolo, mă refer la un întreg sistem de sentimente pe care herghelia cu pricina m-a făcut să mi le exteriorizez ori să mi le închid. E vorba de acțiuni și de stări, care după cât îmi amintesc erau atunci, pe loc, mai vagi și mai fucked up decât îmi par acum, după jumătate de an de cooldown.
...presupun că am vrut să-mi las la Lucina multe dintre chestiile până atunci definitorii, am vrut să folosesc momentul pentru a regla vechile frământări de aluaturi și de a stabili clar, altele noi, aluaturi pe care atunci nu știam încă să le frământ. vroaim să uit că merg la facultate, și că orașul viitorului meu de student e fix cel pe care și acum îl găsesc cel mai deprimant și mai dezamăgitor dintre toate. Vroaim să uit de liceu și de toți acei ani frumos băuți într-o orchestrală veselie, pe care și acum îi neg ca fiind regretați. Vroiam mult mai mult de la acel loc.
...după 6 luni normal că am impresia că am ratat momentul. că momentul o fost la fel de frumos cum o fost dat să fie, și că eu cu nemulțumirea mea continuă, l-am ignorat, l-am scuipat și l-am urât. am urât că șederea pe deal noaptea urlând ”când s-o-mpărțit norocu” n-o avut efectul estimat. Nici scena când mă înjuram cu propriul eu pe același deal, fix după ce mă plictiseam de cântat. nici vodka furată de la însetatele guri prezente la motel nu m-o îmbătat. Atunci chiar vroiam să se întâmple faitoane de minuni, să iasă un urs în cale și să mă înjure. ori măcar un iepure. orice vietate. Am încercat să scriu un kkt de poveste după scena respectivă, vroiam s-o dau pe mitologii bucovinene și alte lăbării de genul.
...încercam teribilist să-mi ies forțat din adolscență, să mă pregătesc penru viața canalizată și retardată a marelui oraș universitar, pentru viitorul pat de cămin și pentru viitoarele lucrări de seminarii pe care aveam să le am. câte prostii poate avea un biet absolvent de liceu în cap. are multe. partea tristă că are și mai multe după ce intră la facultate și se vede în fața monitorului așteptând disperat să se încarce un nou episod dintr-un serial...
....e mișto când ai simțul exagerării. fiecare scenă oricât de trecubilă cu vederea ți se pare un mare câcat împlit ori neîmplitit. în orice caz unul mare. și e normal ca simțul ăsta să se activeze când nu ai ocupație, când în general nu ai ocupație și te prefaci să-ți șlefuiești o imagine de om ocupat și preocupat.
...poate o să am stăpânirea și tupeul de a scrie odată despre lucina. poate o să am tupeul să pot face multe altele. până atunci văd că s-o încărcat serialul.

Un comentariu:

Unknown spunea...

Pai tu de obicei faci rahaturi mari, de fiecare data mi se face rau cand ma uit in veceu. :)