o noapte

I
Îşi lipea nasul de al meu şi mă privea într-un mod mai mult decât afectuos, obsesiv, aproape satanic. Îmi zâmbea! Zâmbea cu zâmbet cu drac, fără să-şi mişte ochii sau buzele. N-o interesa altceva, şi prin întunericul aproape total nu distingea decât privirea mea buimacă, pe care o studia cu o curiozitate copilărească. Zbuciumul regretelor trecură iar resemnarea proaspăt apărută o făcea să mă privească mai intens şi să mă sărute din ce în ce mai des cu pasiunea cu care tinerele neveste îşi sărută bărbaţii plecaţi pe front. Într-adevăr domina o atmosferă ciudată, amândoi fiind obsedaţi de ideea plecării, convinşi că odată cu venirea dimineţii nu ne vom mai vedea.
Începea să mă mângâie cu dosul degetelor pe tot obrazul, pe frunte, pe gât, încâlcindu-mi barba, mototolindu-mi părul în care-şi băga adânc mâna şi pe care-l trăgea, sau îl răsucea printre degete. Apoi concluziona simpatic toată acţiunea zicându-mi că-i place barba mea, iar eu o sărutam, şi nu mă mai săturam sărutând-o.
Îi căutam gura prin întuneric dar ea o găsea pe-a mea întâi şi se năpustea animalic la ea, înfigându-şi colţii până în carnea buzelor mele pe care o trăgea la ea şi ataca din nou. Am început la un moment dat să simt pe lângă gustul ei, gust de sânge, pipăind cu limba buza de sus am găsit-o amorţită, c-o gaură mare-n mijloc.
Mă enervam din ce în ce mai mult, părăsindu-i gura de frică să nu-mi rămână buza de tot în gura ei şi în timp ce ea mi-o căuta disperat eu începeam să-i muşc drept răzbunare jugulara. Lingeam, apucam cu colţii, trăgeam şi mestecam până când gemătul ei devenea prea dureros. Apoi îmi afundam capul mai jos, tot mai jos, sărutând-o pe piept, pe sâni, coborând până la buric şi după…
Speriată mă trăgea înapoi încolăcindu-şi braţele pe după gât în semn de prizonierat. Încerca din nou să mă muşte, să-mi prindă limba între dinţi, şi să râdă când urlu, însă eu mă tot feream, o ocoleam, apoi o sărutam mai tandru şi mai încet, ca să-i dau de înţeles că trebuie încetinit ritmul.
Ne lăsam amândoi într-un cot, apoi ne trânteam capurile transpirate pe unica pernă încă rămasă împrejur şi ne îngrămădeam, ne împingeam unul în altul chinuindu-ne să ne încălzim…
Rămas cu sechele de cu două ore înainte, o tot întrebam dacă i-e frig, pentru ca ea să-mi confirme victoria, că da…am scăpat-o de frisoane…

II
Eram mort. Captiv într-un iad de două camere semi-decomandate, pe-o canapea strâmtă, lângă un drac faţă de care nu mă mai săturam a-i dovedi păcatul pentru care fusesem trimis acolo.
III
Era târziu şi trebuia să fiu de ore bune acasă. La început, când dracul încă se chinuia să-şi vomite tot alcoolul băut din teribilism, când încă n-o băgam în seamă, ziceam că mai rămân ca să beau. Erau vreo trei peturi de bere şi încă două degete de vodkă într-o sticlă. Ţigări tocmai cumpărasem, casa mea era departe la 2 km de mers pe jos aşa că nu aveam nici un motiv să plec. Era linişte, ceilalţi îşi vedeau de treaba lor, călcând peste promisiuni, concepte şi planuri fiind prea entuziasmaţi de regăsirea unor jumătăţi de mult consumate şi uitate. Eu eram singur, jumătatea mea consumată lipsea, se retrăsese singură din grupul nostru tocmai pentru a nu mai avea nici o treabă cu mine. Dar mie puţin îmi păsa, vroiam să beau pe întuneric şi să fumez în linişte.
Apucasem să iau câteva guri de bere când dracul întră brusc din întunericul celeilalte camere. Rămase buimăcit lângă masa plină de băutură vărsată şi mucuri de ţigări stinse la nimereală prin pahare, se uită în jur şi nevăzând nimic exclamă:
- Bă’ bumbacilor! Ci m-aţi lăsat singură acolo pe podea? Îi frig!
....După ce vomitase în chiuvetă prima oară, apoi pe mochetă şi pe uşa de la baie şi la urmă pe ea, se duse în dormitor, cameră fără pat, îşi aşternuse pe parchet o pătură, şi învelindu-se cu altă pătură, stinse lumina, nu înainte de a-mi cere mie hanoracul. Deci toţi o credeau adormită…
Am rămas surprins s-o văd trează şi totuşi atât de ruptă de atmosferă, obsedată de propriile frustrări:
- Mi-i frig! Mi-i frig! Mi-i friiiiiiiig! În timp ce repeta obsedant aceste două silabe se înfăşura tot mai strâns cu pătura care îi atârna de pe umeri şi se îmbiba pe alocuri în amestecul ciudat de bere, cola şi vodkă împrăştiat pe toată întinderea mesei. Rămânea pironită în mijlocul camerei, legănându-se încet şi anemic. Nu realiza că eu eram singurul dispus s-o ascult sau să reacţionez la văicărelile ei, şi nici că jumătate de colţar era liber şi se putea întinde lejer şi confortabil.
Am aşteptat să-şi dea singură seama de soluţie, dar văzând-o fără nici o reacţie, continuând să bocească că i-e frig, m-am enervat:
- Vină tu aicea, nu vezi că-i liberă canapeaua?! Ci tot urlii!
Înţelegându-mi doar pe jumătate afirmaţia, se apropie de canapea:
- Da’ cine stă aici?
M-am înfuriat:
- Nu stă nimeni aici, tu! Ci dracu! Ţi-am zis asta odată! Pune-te pe canapea şi taci.
Ezită totuşi oleacă:
- Aaaa! Nu stă nimeni aici! Şi se trânti ca un bolovan pe canapea trăgându-şi disperat pătura peste ea.
Îmi venea să râd. Era simpatică, şi pentru prima oară am rămas s-o privesc, curios de ce-o să mai zică acum. Însă n-am putut savura prea mult această comedie umană atât de îndrăgită de mine, că izbucni din nou, dar de data asta conştientizând că vorbeşte cu mine. Numai pe mine mă vedea fiind prezent, chiar dacă în cameră mai erau doi, alungiţi pe cealaltă jumătate a colţarului, cufundaţi în şoapte şi-n plăceri uşoare.
- Mi-e frig, Dan! Mai adu-mi o pătură!
Şi eu ce era să fac? M-am arătat drăguţ şi i-am mai adus o pătură pe care am aruncat-o peste prima şi m-am aşezat obosit de serviciul prestat, înapoi pe fotoliu, crezând că n-o să mă mai deranjeze şi voi putea continua să beau. Dar după două secunde:
- Dan, mi-i frig! Mai adu-mi o pătură!
Sar furios de pe fotoliu:
- Nu mai sunt pături, tu! Ce vrei să-ţi fac, îţi aduc o pernă!
- Nuuu, mai caută o pătură în dormitor!
Şi m-am dus în dormitor, am văzut 5 perne şi nici o pătură! M-am întors hotărât:
- Nu mai sunt pături, Ioana, înţelege! Sunt o tonă de perne dar nu pături!
Şi bineînţeles că ea tot o ţinea pe-a ei:
- Mi-i frig! Adu-mi o pătură Dan!
Mă holbam la ea nedumerit. Am început să urlu:
- Nu mai sunt pături, femeie! Ce dracu nu înţelegi? Vrei perne? Îţi aduc toate pernele!
Iar ea foarte senină şi entuziasmată de propunerea mea strigă c-o voce avară:
- Adu-mi-le pe toate!
Scos din sărite am fugit în dormitor, am luat toate cele 5 perne în braţe, am fugit înapoi şi i le-am trântit pe faţă:
- Na’ tu! Ţi-am adus perne! Mori dracu’să nu te-aud!
Dar dinăuntrul zidului Monastirii Argeşului, Ana începu să geamă şi să strige numele lui Manole:
- Daaaaan!
Răzând, iau pernele şi le arunc pe fotoliu:
- Da! Ce doreşti?
- Mi-i frig! Pune-mi pernele! Două la picioare, două pe piept şi una…una..?!
- Şi una sub cap, nu?
- Da! Aşa! Şi una sub cap…
Sperând cu nerăbdare la regăsirea liniştii pierdute, am luat aer în piept, am făcut si-o cruce apoi am luat pernele le-am clădit frumos peste ea ca la urmă să mă retrag victorios şi satisfăcut pe fotoliu. Dar dracu’ m-o pus s-o întreb apoi:
- Mulţumită?
Răspunsul fu criminal:
- Mi-i frig! Mi-i frig!
Era întuneric deja, dar am putut totuşi simţi cum mi se întunecă mintea şi privirea şi cum ultimul strop de control dispare. Am căzut în genunchi şi-am început să urlu:
- M-a săturat femeie! Mi-ajunge! Cum dracu să-ţi fie frig? Ce dracu’ ai? Ai două pături şi cinci perne pe tine şi încă zbieri ca o vacă hămesită că ţi-e frig! Te crezi aisberg în Antarctica şi eu îs pinguinul tău sclav? Ce naiba vrei să-i fac? Uite mă duc să iau mocheta borâtă de tine din faţa băii şi o pun pe tine, vrei?
Ea suspinând afectuos:
- Nu! Da’ mi-i frig! Mi-i frig!
Din disperare am început să apelez la ajutorul divinităţii că nu mai ţtiam ce să fac:
- Doamne iartă-mă tu femeie, ce-i cu tine? Ai frisoane? – Am avut! – Dă să văd dacă ai temperatură! – i-am pun mână pe frunte, nu era chiar fierbinte:
- Eşti rece, ia mâna!
Eu, în culmea disperării:
- N-ai temperatură! Nu te-nţeleg! Lasă-mă în pace! Taci dracului! Vreau să beau! Nu înţelegi că vreau să beau în linişte! De asta am venit şi am rămas aici, ca să beau, nu să fiu un slav prost, da? Mori dracului!
M-am aruncat pe fotoliu hotărât să nu mă mai scol. Urmă o clipă de tăcere. Am luat petul de pe jos, am luat un gât apoi m-am ridicat să caut ţigările. Deodată un geamăt slab şi înecat, izbucni de pe canapea:
- Daaaan! Mi-i frig!
Simţeam că un vas de sânge din cap mi se îngroaşă tot mai mult şi pocneşte. Mă holbam ca un psihopat la fata smiorcăită întinsă pe colţar. Imaginea mă zgâria, mă zgâria, mă zgâria, dar nu puteam s-o omor că-i sculam pe ceilalţi şi liniştea ar fi fost stricată de tot. Am căzut în genunchi, lângă canapea, la capul ei, continuând s-o privesc holbat. Printre dinţii care se frecau nervos unul de altul ieşi în svârşit un strigăt vlăguit:
- Taci! Taci! Ce vrei să-ţi fac? Zi ce vrei să-ţi fac? Mă duc până-n Areni, acasă, şi-ţi aduc 50 de plăpumi, numaţ taci!
Începu să mă privească atent. De-abia acum i se făcu milă de mine dar continua să fie calmă şi să mă privească cum mă manifest. Îi apăru un sentiment de vinovăţie pe faţă, o vinovăţie tipică unei altruiste emotive şi copilăroase ce era. Rămase cu ochii aţintiţi asupra mea, iar eu derutat, m-am oprit brusc din strigat. Imediat după ce se instală liniştea, ea veni c-o idee:
- Hai lângă mine!
Rămân un pic năuc. Mă aşteptam la asta. Acum în halul în care eram, cu nervii la pământ şi cu capul plin de vase sparte chiar simţeam nevoia să mă întind pe-o canapea sub o pătură. Însă colţarul cu pricina era prea îngust şi deci, prea incomod pentru mine:
- Unde să încap şi eu acolo? Nu vezi ce strâmtă-i! De-abia încapi tu, la cât de grasă eşti!
Ea, dimpotrivă, foarte hotărâtă:
- Hai că-ţi fac loc! şi se împinse mai la perete.
Eu încă ezitam ironic:
- Tu crezi că eu mă bag sub 2 plăpumi şi cinci perne?
Însă ea găsi soluţia:
- Dă două perne jos!
Am început să râd. Eram băut, obosit, nervos, răguşit şi disperat de linişte. Am luat 3 perne, le-am aruncat pe fotoliu şi m-am întins pe canapea îngrămădindu-mă lângă ea. După prima clipă mi-a urat bun venit:
- Eşti rece!
Dar mă calmasem prea mult şi am început să-i joc teatrul:
- O să mă încălzesc! Acum ţi-e frig, nu Ioana?
- Daaaaaa! Mi-i friiig!


IV
Ne săturam la un moment dat. Pofta de a mânca cu gura altă carne decât a noastră se pierdea pe moment, din păcate, neputând fi satisfăcută în totalitate. Atunci reapărea resentimentul şi amândoi rămâneam nemişcaţi cu ochii aţintiţi pe tavan, bombardaţi de un chem încâlcit de sentimente şi resentimente: vinovăţii, slăbiciuni, vise, încercări de revenire la raţiune şi în final la realitate. Însă cam toate rămâneau pe tavan iar eu doar cu ea şi ea doar cu mine şi amândoi cu-n pat strâmt.
Când resentimentele îi scăpau pe gura muşcată şi se împrăştiau prin camera plină de alcool şi de mucuri, era mereu calmă, senină, nu se plângea ci-şi mărturisea tristeţea ca un copil spărgător de vaze:
- Dar…să ştii că nu trebuia să facem asta!
Expresia o repeta insistent făcând-o să devină un laitmotiv al întregii nopţi. Uitase că i-e frig, acum îşi găsise altă obsesie pe care şi-o expunea la fel de obsesiv. Spre deosebire de mine, care eram mereu frustrat de pe urma defectelor mele de vorbire şi care atunci încercam să vorbesc logic şi destul pentru a mă face auzit, ea era mult mai simplă. Fără să fie persuasivă, chiar dacă intenţiona să fie, îşi rezuma toată nemulţumirea fizică sau sufletească printr-o expresie, printr-o propoziţie scurtă de maxim 10 cuvinte. Degeaba eu tot insistam să-mi explice, să zică clar şi în detaliu ce simte, ce gândeşte, ce visează, ce frustrări are în legătură cu noaptea de faţă, ea tot repeta aceeaşi propoziţie, iar apoi foarte interogativ mă întreba:
- Tu înţelegi?
Şi eu n-o înţelegeam, şi nici ea nu înţelegea că eu nu înţeleg.