Dimineaţa e prea plină de ceaţă. E plină de o ceaţă caldă care îţi dă accese de isterie şi nevroze şi nu te lasă să gândeşti.
Aici e cald iar eu sunt gros îmbrăcat şi-mi vine să-mi dau jos pulovărul. Simt nevoia cafelei, dar când o beau nu simt nici o satisfacţie, nici o trezire...doar zcâcniri de organe şi nervi. Se aud zgomote, vorbe spuse tare şi auzite în ecou. Dincolo e viaţă, e politică şi zbucium iar aici e ceaţă. Sunt supărătoare zgomotele, nu mă lasă să gândesc...
...S-au liniştit, dar cafeaua îmi pare prea tare acum. Simt că sunt prea mic ca s-o beau...
O să mă întâlnesc cu ea azi dar nu ştiu în ce minut exact şi nici în ce loc. Ceea ce ştiu e că aici e cald şi că nu pot respira decât greu. Mintea încă visează iar mâna scrie ce dictează mintea. Mintea refuză să se trezească şi asta scrie şi mâna, scrie o declaraţie de refuz...
...Însă acum sunt semne de trezire. Măcar semnele s-au trezit, pe când ochii rămân înţepeniţi. Nu se vede încă realitatea ci doar un vis colorat şi mişcător...
...După cum ziceam, singur nu poţi exista ci doar trăi. Dar nici pentru tipul de la masa alăturată eu nu exist, eu sunt doar o imagine vizuală şi auditivă care va fi ştearsă imediat ce eu sau el vom pleca...
...Am gâtul uscat de o boală banală care ori va trece ori mă va omorî. Poate va trece, ori poate mă va omorî.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu