în așteptarea alcoolului

Nici eu n-am înțeles ce-am vrut să scriu,dar hai să postez, mai schimb oleacă peisajul...

2010-11-26T02:55:00.000+02:00

Pauză mijlocie la scrijelit de litere, la încercat fraze și idei care iubesc inteligența ori bălegi din alea ce se mai citesc în ziua de azi. Nicidecum în cea de ieri. În cea de ieri nu se făcea nimic, se încerca a se lua aer cât mai curat și se mânca pate cu pufuleți. Apoi se fuma catana și se futea tot meciul.

Anyway m-am răcorit, cheltuind mulți bani mai mult sau mai puțin exagerați. Bineînțeles c-am băut. Dar am băut cu măsură, oprindu-mă conștiincios de fiecare dată când mi se făcea pofta să fumez. Așadar, vrea cineva chestii clare de la mine? N-am copt nicio chestie clară, nu am culori, nu vreau să termenul de” coptură galbenă” și cel de ”perdeaua mamei tale” în aceeași propoziție, în așa fel încât să formez vreo ironie. Nici nu mai am pretenția de a clarifica ceva, de a începe povestioare cu zâne ce se cred feministe, mint că sunt futute și fac cât mai multe poze frumoase. Dar whatever, era ideea de ceață. Ideea de ceață mereu m-o încântat și mi-o făcut să-mi clădesc imagini simpatice.

Nu mai vreau realitate, deși îmi afirm clar ipocrizia situației spunând asta. Adevărat este că încep să am tot mai multe găuri de realitate, la fel de adevărat e că voi mai face încă câteva. Regret aceste găuri că nu sunt mai colorate. Deci mi s-o acrit de realitate. Și nu fac apel la droguri, nici nu încerc să mă scot, deși poate pare că fac asta. Nu mă pot eu lăuda că până acum am fost un mare observator, jucător ori comentator al realității. Comentator nah hai să zicem. Dar niciodată nu mi-o plăcut banalul, nu am suportat rutina, societatea mi s-a părut că se joacă mereu în spatele aceluiași bloc, într-un mod tâmp, cu bancuri triste și acțiuni cât se poate de previzibile. Acum, nici nu mai înțeleg de ce m-am chinuit, ori măcar mi-am dat mie impresia că mă chinui, să înțeleg ori să mă integrez în lumea de-afară. Lumea de-afară e demnă doar de vomă, pișat, coptură galbenă, găinaț de cioară de Hașdeu și înjurături de tirist. Și multe alte decorații de genul.

Dar nimeni să nu creadă că sunt revoltat. Nimeni să nu mai creadă.

Îmi propun în continuare o vacanță, mică, subtilă și spontană. Nu trebuie explicate multe, trebuie vacanță. Vreau vacanță de la stat degeaba. Nu mai pot.

Lunea nu mă iubește, again.

2010-11-15T13:00:00.000+02:00

Menționez doar că și azi, fiind luni bineînțeles, am mers la facultă de-ampulea(și m-am chinuit mult până am aflat cum se scrie de-ampulea, deși încă am dubii). Așadar, în fiecare săptămână, entuziasmul existențial, pofta de cunoaștere și bucuria de a fi scăpat de viciosul weekend, se termină, brusc, sec, fără zahar și fără droguri ieftine, fix după ce trag de clanța sălii de curs. A câcat iarași am venit degeaba la facultă. Ce fac? Hai să-l sun pe Teiu să-l combin de-o cafea în Funky. Și Teiu, când vine vorba de Funky nu comentează. Și așa ajung eu să pierd fiecare luni, sperând totuși că săptămâna viitoare voi duhni a știință mai mult.
.........................................................................*...........................................................................
Nu știu dacă are legătură dar mi s-o făcut dor de liceu. Posibil să aibă treabă cu faptul că în Funky o pus Alifantis. Și Alifantis era prin esență muzica mea de cafea dimineața în Rynox, pe vremea când chiulul era încă un trill și când berea reprezenta încă o ocazie. Cu alte cuvinte, nu mi-e dor de liceul în sine ci de perioada în sine. Atunci îmi permiteam încă să fiu prost. Prostia era mult mai acceptată social. Dar nah, vorba aia, acum ajung și eu să spun la urmași că ”bacul e fix pula!” Și atunci nu credeam, nimeni nu credea. Era o impresie generală că după bac intri în Nirvana, că e cel mai important pas de trecere în viață. Dar eu n-am dreptul moral să mă plâng pentru că oricum îmi continui chiulul început în clasa 9a. Însă peste acest chiul se așterne precum zăpada în compunerea unei fetițe de clasa 4a, ideea de grijă, idee care precum multe altele nu le cunoșteam în liceu. Acum, deși în viața mea puțin lucidă nu s-au ivit schimbări vizibile observ că o mică schimbare de perspectivă. Banii mi se par tot mai puțini, în ciuda chinului(cam inexistent ce-i drept) enorm de a-i cheltui grijă, ziua de mâine parcă începe să conteze și bețiile de după ora 5 dimineața într-o zi de facultate încep să devină o problemă. Oricum, în 5 ani dacă doamne doamne nu se supără că i-am scris numele fără majusculă și mă lasă să-mi termin facultatea, o să zic la rândul meu că ”Liciența e fix pula!”
.............................................................................**.............................................................................
Mă simt snob știind că stau și scriu într-o cafenea, ca ăia doi poponari din Family guy care își citesc reciproc povestioarele scrise la Starbucks. Bine măcar că nu-s la Starbucks.
..............................................................................***.............................................................................

Ca un apropo zic că am mers sâmbătă la concert Relative în Irish. Băieții au făcut show simpatic ca de-obicei deși publicul părea cam obosit. Apoi am băut bere și am fumat Katana.:) și gata.

Banii nu se dau decât pe rețetă...

2010-11-13T15:07:00.000+02:00

Cu cât înaintez mai mult în nebuloasa studenției, cu atât noțiunea de bani și îndirect de proprietate privată îmi devine tot mai vagă și mai dubioasă. N-am să repet că sunt un om cariat de activități vicioase, care se pierde tot mai mult în fiecare zi, deși treaba cu banii are ceva legătură și cu asta.

În primul an am dus-o burghez, având și mai mulți bani de acasă, și bursă în primul semestru și destule ponturi de chestionare ori traduceri. Și mi-am permis să mă îngrop grijuliu cu un strat litosferic de alcool, tutun și otrăvuri de șobolani ori tranchilizante de elefanți. Am gândit idiot, teribilist și mi-am format un mod de viață care din păcate încă persistă. În toamna anului trecut, boem și romantic ca orice prost îmi ziceam eu mie că trebuie să mă învăț cu greul, că rău am nimerit în puful economicii și-n bursa sociologiei, c-o să mă stric. Și pentru a avea parte de greu, n-am învățat în semestrul I pentru a nu mai avea parte de bursă în semestrul II, și apoi să fiu mult mai motivat să-mi recâștig bursa. Un câcat! Nu pot înțelege acum, la un an după, ce câcat de gândire putea să fie aia. Am dat cu piciorul conștient, folosindu-mă de o listă bine lucrată de plângeri, ba că facultatea-i proastă și n-am fost destul de motivat, ba că eu nu sunt făcut să pot ține un ban, teorie care în că nu știu dacă am creat-o eu ori ea m-o creat pe mine, și alte tâmpenii, care mi-o încâlcit mintea și mi-o înmulțit problemele. Pe de-altă parte nu regret anul trecut. Toate enevimentele epopeice din 501, din Fire, de la lac ori de pe Cetățuie au și ele valoarea lor și o contribuit din plin la colorarea fenomenului studențesc. Însă eu în naivitatea mea, vroiam altceva.

După cum spuneam, am pierdut în mare măsură noțiunea banului. Când îmi vin banii toate pachetele de țigări încep să urle în magazine. Și trebuie să cumpăr un pachet pentru a se liniști apele. Totul începe cu un pachet de țigări, după care urmează cafeaua, apoi berea, apoi a doua și tot așa ajung să-mi pierd interesul față de banii rămași, care în continuare cer grabnic să fie cheltuiți. Dacă am prea mulți, prietenia mă obligă să dau cu împrumut, pentru a avea ulterior parte de prietenia altora. Încep să înțeleg pe pielea mea ce înseamnă criză economică, ce înseamnă să consumi fără să produci nimic, să observ că banii lichizi aproape că nu există, ei fiind înlocuiți cu-n tip de credit studențesc bine cunoscut: când unul are bani, îți împrumută, și la rândul său îți cere când nu mai are. Eventual acest schimb de credit se transformă într-un tip simpatic de comunism. Totul se împarte, se poștește, se împrumută reciproc, și nimeni n-are dreptul să fie nemulțumit de acest sistem, atâta timp cât face parte din el. Cel puțin asta e situația din mediul meu social, format dintr-un cămin mare și câteva crâșme adiacente. Și oricât m-aș distra în această situație, parcă n-aș vrea să persiste prea mult.

Începe să-mi fie tot mai rușine față de oamenii de vârsta mea, care deja nu mai cer bani de-acasă, care au reușit deja la 18-20 de ani să-și câștige un ban. În primul rând îi privesc cu stimă pe cei care ajung să cunoască banul și să-l cheltuiască pragmatic. Sunt conștient că pentru a ajunge într-o situație similară, să pot întreține măcar pe perioada căminului, trebuie să schimb multe, de la comportament, la principii și valori, și văd că încă multe din ele nu le vreau schimbate. Vreau să iau fiecare treabă, încet, cu pași mărunți, deși mai mult ca sigur nu-i cea mai bună variantă. Singura chestie de care am fost în stare o fost să cerșesc clickuri pe ads-urile de pe blog, ca ulterior, într-un viitor mai mult sau mai puțin relativ, să pot scoate și eu un ban, dintr-o chestie care-mi place.
Nu pot să zic prea clar de ce am deschis acest subiect, presupun că din lipsă de a face ceva productiv...

Și-am trântit niște poze.

2010-11-12T17:21:00.001+02:00

Evenimentul uber idiot cu răpirea elefănțelului m-o bulversat într-un oarecare fel existența și totodată cheful de a scrie. Aștept să vină la ușă un gabor și să-mi zică că sunt arestat pentru furtul elefănțelului Gimbo, mascota favorită a clubului Havana și risc o pedeapsă cu închisoarea pe viață, ori eventual până la o grațiere din partea lui Băsescu. Dar până atunci vreau să uploadez niște poze, lucru pe care-l fac bineînțeles din lipsă de ocupație și inteligență. Pozele de mai jos sunt cele mai răsărite cadre făcute în suprema-mi stângăcie, în plimbări aleatorii prin Cluj. Nu ve-ți vedea nimic interesant, ci doar bucăți de clădiri, copaci, cabluri de curent și eventual ceva norișori. Enjoy!

Fiare cu nori și cu râu.


This is the crane who arranges the blocks.

Turn cu cer.

church a nice sunset.

Mănăștur red sky.

Old street with cars.

Cars.

Ceas fără cuc, tăiat de-un cablu și c-oleacă de cer.

Când am furat elefantul.

2010-11-11T14:42:00.002+02:00

Aseară am comis o infracțiune. Îmi asum riscul de a povesti întâmplarea deoarece oricând aceste informații pot fi folosite împotriva mea la proces.

Aseară s-a desfășurat cu nedescrisă grandoare balul facultății de sociologie, în clubul Havana cocoțat mândru deasupra McDonals-ului, pe acoperișul marelui aprozar, ce se vrea să fie acea clădire. Numai lucruri bune de spus despre evenimentul în sine: domnișoare bisericesc gătite, domni mai mult sau mai puțin poponari, muzică de joc și voie, îndulcitoare de suflet, armonie și pace, Durkheim, Marx, etc, etc. Eu m-am învârtit pe-acolo, am mai ciordit o bere, am mai cerșit alta, mi-am exersat nelucratul talent de dansator și am încercat, în modul meu de-a încerca, să combin sublime domnișoare. Dar, văzând că tehnicile mele nu rodesc, m-am reîntors la ciordit și cerșit bere.

Toate bune și frumoase până când, toată lumea se pregătea să se întoarcă pe la bârloage, pe mine și pe prietenul meu A(nu am puterea morală de a-i divulga numele) ne-o izbit violent inteligența. La ieșirea din crâșmă era o mică grădină zoologică de plastic, formată din vreo doi lei și-un elefant care făceau tot anturajul mult mai aspectuos. Noi ce ne-am gândit? Hai să luăm elefantul și să-l ducem în Hașdeu! Logic nu? Și am apucat amândoi de elefant și l-am băgat în lift. Ajungem la etajul întâi și încercăm să fim cât mai subtili (deși nu știu cât de subtil puteai să fii la 4 dimineața cărând un elefant pe scările rulante) dar n-am avut noroc și onorabilul reprezentant al securității zis și portar, își exprimă o mare dilemă:

- Bă! Unde plecați cu elefănțelul?

Unde puteam să plecăm cu elefănțelul? Chiar am stat câteva secunde și m-am gândit la dilema portarului, încercând să-i găsesc soluționare. Bineînțeles că răspunsul, idiot ca-ntotdeauna în aceste situații a fost: Nicăieri! Apoi m-am prins și eu că trebuie să fug.

Ajunși amândoi în față la Mec, ne-o cuprins o mare dezamăgire și pentru a nu intra în depresie ne-am hotărât să repetăm operațiunea, de data asta mai organizat! Am urcat pe poteca se ducea la parcarea de sus și am ajuns din nou la locul crimei. elefănțelul era deja pus înapoi frumos fix unde era. Eu de coadă, el de trompă și elefănțelul prinsese poftă de plimbare încă o dată. Însă acum lumea se cam prinsese și o început ăia de dinăutru să urle la noi. Așa că am început să fugim, tot așa eu de coadă, el de trompă. Pe drum, cu cât oboseam mai tare, cu atât de dădeam seama cât de idioți eram, dar acum nu se mai putea da înapoi, zarurile fuseseră aruncate și elefănțelul furat. Ajunși jos, am avut noroc că cel din camera de comandă nu era acolo și am trecut neobservați până în parcarea din față la Mec. Acolo deja taximetriștii începeau să se mire de neobișnuita noastră achiziție iar noi din nou eram puși în fața unei dileme. Până în Hașdeu sigur ne prindea garda, și poate unii gabori n-ar fi gustat gluma. Așa că ne-am băgat pula și am lăsat elefănțelul acolo în parcare, profund dezamăgiți că n-am reușit să-l punem în fața lui Pinguinu, în 16.

Azi dimineață am fost telefonați că trebuie să ne cerem scuze în fața personalului crâșmei. Am decis după lungi dezbateri și voturi în plen, să nu ne cerem scuze.

Church tripping.

2010-11-09T13:12:00.003+02:00

De când sunt în Cluj n-am intrat într-un muzeu. N-am mers la teatru, nici la operă, nici la filarmonică, nici la galeriile de artă, nici la TIFF(deși am văzut ceva imagini mișcătoare pe-un panou, în P.Unirii când treceam pe-acolo și am mers ulterior la concertele moca). Deci am dreptul să spun că am fost paralel, cu ceea ce înseamnaă viață culturală în orașul ăsta. Sincer până acum, la câte ocazii și intenții de culturalizare am avut, mă mir că n-am apucat. Eee, mă mir, e un fel de-a spune, doar știu prea bine de ce n-am apucat niciodată. În fine, n-aș să zice totuși că nu mă informam cu privire la viața culturală din oraș, dar o făceam doar la suprafață, prin crâșme din Zile și nopți și de pe site-uri de ziare. Chiar acum un an prin noiembrie știam ce se cântă săptămânal la operă, fără să am niciodată onoarea de a-i murdări mocheta de la intrare. Așadar se poate spune cu toate măselele că sunt un tăran incult și ipocrit, un fuckin poser etc. Însă culmea:

Luni, eu cu Neacșu ne-am hotărât să mergem la vizitat muzee. Pentru mine era o chestie de orgoliu(acum serios vorbind, nu cred că m-ar umple de emoție culturală vreun muzeu ori vreo expoziție din Cluj) iar pentru Neacșu era mai mult o plimbare chillărească cu potențial de convorbiri telectuale. Așadar am purces să ne înzestrăm cu cufere de cunoaștere și maldăre de înțelepciune.

Primul obiectiv de pe listă era Muzeul de istorie, care din câte știam noi ieșise din perioada de renovare. Dar bineînțeles că aceste supoziții fiind false, o trebuit să renunțăm la idee. Dezamăgiți profund, aproape lăcrimând, ne-am îndreptat spre Muzeul de artă, bătrâna clădire barocă a lui Banffy. Am intrat în curtea interioară și am remarcat nu cu prea multă veselie că muzeul arată jalnic, zidurile crăpate, tâmplăria ferestrelor putredă și buruieni la temelie. Părea și părăsit pe deasupra, nu-mi puteam imagina că sunt opere de mare valoare înăuntru. Portarul muzeului cam ursuz și suspicios ne-o informat că muzeul nu este deschis lunea și marțea și să revenim miercuri. Așadar am ieșit tot mai triști și mai plânși, în marea noastră foame culturală. Am intrat în biserica catolică(care nu-i catedrală!) și inițial vroiam să vedem cum se ajunge în turn, dar văzând că e destul de exclusive excursia am renunțat. Am ajuns și-n Avram Iancu, pentru că eu în țărănia mea, nu intrasem niciodată în catedrala ortodoxă. Mi-a lăsat o impresie bună deși părea pe dinăuntru mult mai mică decât de afară. După, am mers și-am intrat în Turnul termopanizat al croitorilor, unde cică erau expoziții. Într-adevăr la parter erau vreo trei mâzgâlituri cu culori sclipicioase, la etajul I nimic, la II vreo 3 pistoale și-un cavaler medieval, și mai sus încă vreo două pânze. Nu zic că surpriza cea mare a fost când am descoperit că la subsolul turnului este un bufet unde se vând hamburgeri, zis ”cafenea”. Ideea că sub un monument istoric ce apare în toate vederile, care pe deasupra este țigănit cu termopane și tablă lindab, stă pitit un fast food, mi se pare foarte tare. Lăsând turnul în termopanele lui, am vrut să intrăm în Biserica reformată, de pe Kogălniceanu, dar din lipsă de clanță, n-am putut intra. Am trecut pe lângă sediul central UBB și-am intrat în biserica lipită de clădirea universității, și anume Biserica piariștilor. Aici nah, domnind barocul, am văzut mult aur, atâta aur încât s-ar fi format șiroaie sensibile de lacrimi la ochii fiecărui țigan. Am terminat church trippingul cu biserica greco catolică, aia de pe eroilor de la weed shop. Înăuntru nimic pompos, dar în schimb un joc foarte interesant de icoane bizantine și catolice.

Apoi, fix când gâtlejele noastre se pregăteau să îmbrățișeze berea din Paint, îmi vine mie fascinanta idee de a merge în cimitirul central, care de altfel mi-a făcut o impresie foarte bună. Pentru un cimitir e chiar arătos. E locul ideal de făcut poze de facebook pentru zânele goth, de spânzurat mâțe negre, de jucat ascunsa ori de fumat un cui. Am văzut în cimitirul central arhitectură mai bună decât în restul orașului. Sumedenia de cripte, capele, obeliscuri și piramide, construite cât mai sobru cu putință îți umple inima de seninătate și optimism. Am stat mult în cimitir: am văzut unde sunt înmormântate câteva nume mari ale Clujului, am mers până la cimitirul militar și săturându-ne de toate semnele care ne aminteau că-i plin de morți în jur, am coborât încet și am luat-o calm dar sigur și neclintit înspre Paint. După a doua bere, deja uitasem de biserici și cimitire.

Calm enervant.

2010-11-09T11:10:00.000+02:00

În legătură cu ziua de azi, m-am dezbătut îndelung eu cu mine și am ajuns amândoi la concluzia că mai bine rămân acasă. M-o pălit din nou o stare de netezeală creierească care pare să rămână peste noapte. Aproape c-am uitat ce-a fost ieri, ce culori mi-au mângâiat ori zgâriat retina, ce grad de intensitate a avut vântul!? Dacă am văzut vreo tipă bună, ori dacă s-au spune glume faine. O fi fost și din alea.

* Am plecat în Suceava miercuri seara, având bagaj mult îndesat cu chiloți foarte murdari. Ultimii chiloți pentru ultimul om, dar nu contează asta. Ideea care este, este că orașul era cu puțin mai săpat ca data trecută. Dar acum nu-mi mai păsa, am început să mă obișnuiesc cu el spart, cu eternele lui tranșee și capete de conducte și muncitori rotofei și foarte sârguincioși. Ca să rezum imaginea zic doar că o dărâmat Cinema-ul Modern, singurul cinematograf, măcar în teorie a Sucevei, loc față de care nu pot să zic că nu aveam un minim de atașament. Acolo am văzut primul film de cinematograf și în vreo două rânduri m-am alcoolizat pe acoperișul lui. În loc vor face un centrul cultural super pizdă plin de chestii și de cultură. În centru am observat că nenea Lungu s-o ținut de promisiunea lui milenară și o început să ne construiască, spre extazul nostru o ditamai parcarea subterană. Însă nu știu câți oameni știu de fapt pentru ce se sapă acolo. Majoritatea rămân pe ideea clasică cu pusul de conducte și țevi. Dar fără grijă încă se mai sapă pentru schimbat țevi. ”Marea canalizare” pare deja un proces veșnic, caracteristic pentru oraș și cu mare potențial turistic. În rest, crâșmele prosperă, țigăncile aleargă după tine să-ți vândă ”gratis” poze cu prea-sfinții și părinții își cumpără aparate de făcut pâine cu dulceață.

* Am ajuns înapoi în Cluj și am fumat mult.

Poveste studențească(partea I)

2010-11-03T04:16:00.001+02:00

Piezișa izvorî multă bere în acea zăpăcită seară de sesiune. Studenții, rumeni în obrăjori și bine îmbuteliați își luară studentele și merseră la cămine să joace mult remi cu ele. Alți studenți, acei mai fără de studente, rămaseră să mai curețe de prin paharele și sticlele teraselor. Unii dormeau, pe mese, pe jos, prin băncile Hașdeului, acoperiți bine de pătura călduroasă a studenției. Rămaseră însă câțiva vagabonzi derutați, care încă nu se încadrau în nicio categorie.

Patru bețivi, zdraveni ca trestiile, încercau din răsputeri să coboare Piezișa. Primul care ieșea în evidență din gașcă, părea hotărat și mândru, avea o sticlă pe jumate goală de bere în mână, cu ajutorul căreia își păstra echilibrul. Cel de-al doilea,care părea a fi altruistul grupului, se chinuia disperat să-l țină măcar formal pe picioare pe al treilea, care era pe trei sferturi mort de beat. Cel de-al patrulea cobora panta străzii încet și chibzuit, sprijinindu-se de garduri și stîlpi, flegma cumpătat și încerca să fredoneze balade rock. Toți patru aveau examen a doua zi.

- Băă! Aruncă bă sticla odată! Vrei să ne ia garda? Nu vezi că mă chinui să-l târâi pe mortul ăsta!

Într-adevăr individul altruist, nu mai avea nici puteri, nici chef să-l poarte-n spate cârpa de om, care de bine de rău, începuse să saliveze pe el. Așadar continuă problema:

- Hai bă, lasă sticla că borăște ăsta pe mine acuma! Ajută-mă să-l car calumea!

Însă cel cu sticla rămase la un subiect în urmă:

- Și ce dacă mă ia garda mă? Ce se întâmplă, n-am înțeles? Vin și-mi iau berea din mână sau ce? Să vină dracului, mă piș eu pe ei de lăbari!

Și invocând inconștient natura, cel cu berea, se duse după un colț de clădire să-și elimine greutățile. Cel cu mortu-n spate deveni și mai moralist:

- Bine mă! Ai rezolvat problema! Oameni în stare de ebrietate, unul aproape în comă, consum de alcool și urinare în spațiu public. Acum mai rămâne să ne luăm la bătaie.

Urinatorul reacționă vulgar:

- Mai rămâne s-o futem în cur pe mă-ta în spațiu public. Taci bă! Stai calm că încă nu se întâmplă nimic. Aici suntem încă pe Piezișă. Ăsta e un tărâm mirific și inviolabil, garda nu are puteri aici. Lasă că ăsta își revine el. Tu Andrei ești ok omule? Te văd cam melancolic așa.

Tipul iubitor de garduri și stâlpi, își auzi unul din numele de botez și realizând printr-o deducție nu prea matematică că el e singurul Andrei din zonă, se simți dator să răspundă:

- Da da, n-am nimic, ce să am? Doar că nah, noi unde naiba mai mergem acum? Eu mâine am examen!

- Da? Uite, îl vezi pe Alex? Ăsta așa mai leguminos de felul lui, cu zăbale pe la bot. Și el are examen! Ce zici crezi c-o să ia 10?

Andrei, student conștient și bursier decăzut răspunse iritat:

- Mă doare-n pulă de Alex! Nu eu l-am pus, să facă concurs de băut bere cu nu știu ce cocălar, ca să impresioneze o pizdă coșoasă de care i s-o sculat lui. Eu mâine am examen de la 10 și deși n-am învățat nimic, vreau măcar să fiu lucid!

- Tu vrei să fii lucid dar niciodată nu ești! (răspunse cel pișolcos, sorbind cu bărbăție ultimul strop de bere și aruncând stângaci sticla, jos în stradă.)

Cel ce avea grijă ca balele lui Alex să nu cadă pe astfalt, ci pe dânsul, renunțase de ceva vreme să-l mai miște pe individ. Se puse jos în fund pe astfalt, îl culcă și pe mort își aprinse o țigară, după care întrebă:

- Ok, înțeleg că Alex va avea o restanță în plus, dar totuși ce facem cu el?

Ceilalți doi rămaseră serioși, mestecând atent problema. Se uitară lung la tânărul corp studențesc, întins atât de vulgar pe astfalt. Nimeni nu știa că acel suflet fragil, ascundea vise, speranțe și un potențial demn de ridicat munții. Însă în ciuda acelui potențial, Alex, în moarta ipostază în care se afla, mai mult ca sigur nu ar fi produs zâmbete și voie bună mamei lui. Ori o poză cu el tot bălit pe la bot nu ar fi făcut cel mai bun cadou pentru ziua lui mă-sa. Însă ziua mamei era departe, iar Alex avea încă ceva timp să i se revanșeze. Cel de lângă el întrebă din nou:

- Deci ce facem?

Ceilalți doi răspunseră aproape într-un cor perfect:

- Îl îngropăm!

Și dintr-o dată, dintr-un purgatoriu inundat de bere, vocea lui Alex țâșni la lumină:

- S-o îngropi pe mă-ta!

După vreo 3 minute Alex hrănea din belșug rațele, la baza unui panou electoral. Dădea afară, cu multă părere de rău, bere după bere, tequilla după rachiu, și rachiu după vin. Obținuse el un coctail interesant acolo. Ceilalți trei așteptau cu câtiva metri mai sus, pentru a nu cumva să-l intimideze pe om în sensibila sa activitate. Apoi, după ce grohăiturile de rigoare încetară, unul dintre ei întrebă grijuliu:

- Nah băi, ce-ai făcut acolo?

- M-am lepădat de satana!

- Bravo mamă! Meriți un Scooby snack pentru asta! Poți să stai în picioare?

Alex răspunse la întrebare printr-o încercare. Se sprijini de panou, își ridică un picior, apoi pe celălalt, luă o gură strașnică de aer, luă mâinile de pe panou, se dezechilibră și căzu direct în propria creație.

Urmară înjurături și râsete, clipe de agonie și extaz și pentru ca totul să fie în ton cu voma lui Alex, băieții fură întâmpinați de veseli musafiri:

- Bună seara domnilor, agent Sumeag Paul, un act de identitate vă rog.

Cel agitat de mai devreme șopti un ”Vezi în pizda mătii, ce ți-am spus eu? Acum hai să te văd că te piși pe ei” și își pregăti un grandios discurs de ”Știți, eu nu am buletinul la mine”. Ceilalți doi, cetățeni mai conștienți, își scoaseră cuminți buletinele iar Alex de emoție mai vomită odată.

Subofițerul Sumeag îl adulmecă rapid pe cel de jos și făcu o moacă formal intrigată:

- Respectivul e cu voi?

Cei trei se uitară părintește la Alex, care tocmai încheiase operațiunea și rupea frunze pișate de câini pentru a se șterge pe mâini și pe față.

- Da, se pare că de-acum începe să fie cu noi.

Polițaiul nu gustă ironia:

- Bă borâtule! Scoală-te și dă-mi un buletin. Cum te cheamă?

Alex se ridică clătinat, trase o flegmă consistentă, mai călcă odată pe balta sa, și se apropie încet de organul legii.

- Dar dumneata cine ești?

Polițistul răspunse poetic:

- Agent de poliție Sumeag Paul de la secția nr. 4 Hașdeu.

Alex mai flegmă odată și mai vârtos, bulgărele ajungând între picioarele polițistului. Acesta inimidat făcu un pas înapoi.

- Să mori tu că ești agentul pulii?! Arată-mi legimitația, insigna, sau ce bucata de carton trasă la imprimantă primiți voi.

Polițistul se enervă de atitudinea bețivului:

- Domnule vă rog să vă măsurați cuvintele. Legitimația mea e în mașină, dar pe tine n-ar trebui să te doară capul de asta. Zi-mi cum te cheamă!

- Dar ce domnule? Nu aveți buzunare dar aveți mașină? Eu până nu văd o legitimație, n-am dreptul să-mi arăt decât pula! Dacă vreți v-o arăt!

Ceilalți trei, impulsionați de tupeul lui Alex, începură să prindă și ei curaj. Se întoarseră spre celălalt polițist, care mai timid de felul lui, rămase în spate să noteze datele de pe buletine. Se vedea că-i speriat și puțin cam tremurând. Andrei răbufni:

- Domnule, vă rog să ne dați actele înapoi. Știți că e interzisă înmânarea buletinului altei persoane decât reprezentantului legii?

- Dar noi ce suntem băi?

Alex începu să râdă:

- Sunteți martori de-a lui Iehova culegând ciupercuțe, din câte îmi dau eu seama! Dar nu-i treaba mea. Dacă nu-mi arăți o legitimație, atunci îmi pare rău dar voi fi nevoit să întrerup prea-frumoasa discuție și să vă urez toate cele bune.

Între timp băieții tăbărâră pe polițistul mai timid, și smulseră buletinele din mâinile înfricoșate ale organului. Agentul Sumeag era iritat de situație și-i ordona încontinu celuilalt să cheme ajutoare prin stație și să aducă legitimațiile. Dar agentul timid, ne mai suportând situația îi șopti rușinat: ”Băi, dar știi că nu avem. Hai să plecăm!”

Băieții se arătau mândrii de victoria lor și începură cu sfaturi de viață:

- Măi oameni, nu vă pierdeți timpul. Mergeți la o bere, scoateți o fată de mână. Știu, înțeleg, și eu vroiam să mă fac polițist când eram mic, dar nu s-o putut. Așa că mergeți și lăsați-vă de lăbării din astea.

Fix după ce Alex pronunță cuvântul ”lăbării”, se opri la baza Piezișei un Logan alb, pe care scria foarte caligrafic: Poliția municipală Cluj – Napoca. Portiera se deschise încet și sumbru și din mașină ieși o chestie de vreo 2 m, care cu tot cu șapca emblematică ajungea la vreo 2, 30. Omul sorbi dintr-o privire scena și întrebă zâmbitor:

- Ceva probleme băieți?

Sediul central al poliției din Cluj părea mai simpatic pe din afară decât pe dinăuntru. Încăperea unde trebuia să înceapă buclucul, avea un subtil aspect de spital, dar era puțin mai îngrijită și mai călduroasă. Pe peretele din fund era un afiș mare cu ”Nu fuma marijoana, pentru că heroina ucide!”sau oricum asta înțeleseră băieții. Apoi mai era unul cu violența domestică, altul cu traficul de carne vie și cu crima, dar toate erau atât de morbide încât păreau capuri de afișe, Cannible corpes ori Mayhem. În orice caz, nu era un loc prea ”user friendly”.

Băieții erau neliniștiți și speriați. Fuseseră aduși în acea încăpere, dar încă nu veni nimeni să le spună exact ce avea să li se întâmple. Erau tăcuți și nemulțumiți că nu aveau țigări. Alex fiind cel mai îngrijorat, sparse liniștea:

- Băi, oare mai prindem ceva mișcare în Fire?

- Ce mișcare băi? Ție îți mai arde de Fire, după toată treaba asta?

- Care treabă? Ce? Ne-am plimbat cu duba, am văzut și noi cum e poliția. Eu zic c-o fost frumos. În primul rând m-am trezit din beție, deci e bine că o să mai pot să beau.

- Bă voi știti că mâine avem examen?

- Nu, uitasem. Mulțumesc Andrei că mi-ai adus aminte, deși nu era necesar.

- Și totuși ce credeți c-o să ne facă?

- O să ne pună să futem o grasă urâtă care ascultă Nightwish. Ce crezi c-o să ne facă? Așteptăm să ne aducă buletinele și apoi plecăm în Fire.

- Și cu ăia doi gabori care era treaba până la urmă?

- Poponari în luna de miere, nu știu! Aflăm îndată!

Imediat, ușa camerei se deschise calm, și polițistul gigantic de mai devreme apăru, serios și obosit. Îi privi dintr-o bucată pe cei patru Făt-Frumoși. Arătau unul mai jerpeli și mai fricos ca celălalt. Le aruncă în scârbă buletinele și își fixă privirea sprâncenoasă pe Alex:

- Domnule Stângu, știți că vomitatul în locurile publice este interzis, nu?

Alex fu marcat de-o vinovăție pură:

- Da, știu!

- Și știți cât e amenda aferenă, nu?

Alex tot mai vinovat:

- Nu știu. E mare?

Polițistul zâmbi:

- E destul de mare. Poți cumpăra multe beri pe Piezișă cu banii ăștia.

Alex aproape pierdut:

- Păi cât?

- Nu mai contează acum. Ce-ai făcut tu, a fost un pur gest studențesc, demn de iertare, față de situația celor doi agenți care v-au interceptat mai devreme.

Brusc luminați la față, cei 4 întrebară în cor:

- Dar care-i treaba cu ei?

- Treaba cu ei, continuă polițistul, e că s-au dat drept organe de poliție, folosind legitimații false.(Alex tresărind: Deci am avut dreptate!) Îi vom ține 30 de zile în arest și între timp le vom stabili sentința.

Alex, nerăbdător:

- Deci noi am scăpat?

- Da voi ați scăpat. Dar mai e o chestie la mijloc...

Cei patru reînghețară. Polițistul continuă:

- Am găsit o sumă 400 de lei la ei și nici unul n-o poate justifica, neavând vreun loc de muncă stabil. Așadar luând în calcul ipostaza lor de pretinși polițiști, vom considera că banii i-au adunat de pe amenzile cerute. Prin urmare vă întreb, le-ați dat bani?

Băieții rămaseră dezorientați de întrebare. Nici unul dintre ei nu-și aminteau când fusese ulima oară când dăduseră vreun leu, fără să primească nimic în schimb. Și doar mai primiseră amenzi, dar pe toate le plătise mama. Deci răspunsul lor în unalimitate fu:

- Ăă da! Le-am dat bani. Ne-au dat amendă și le-am dat bani.

Polițistul serios:

- Cât?

Niciunul nu se gândise la cea de-a doua întrebare, lor pur și simplu li se păruse amuzant să mintă. Acum minciuna trebuia continuată, iar răspunsul trebuia să fie gândit. Și încercară să dea un răspuns gândit:

- 200 lei! Fiecare! Ba nu, mă scuzați, în total, la un loc! Atât i-am dat!

- De ce i-ați dat fiecare? Când doar Stângu a fost singurul ce a comis o infracțiune, într-o oarecare măsură...

Marele polițist era intrigat și anume își păstra sprângenele oblice. Băieții erau aproape morți. Nu știa nimeni de ce Alex mințise. Prostul, în loc să profite de bunăvoința polițistului și să jure c-o să fie cuminte, el se băga mai tare în câcat. Cel mai moralist și mai etic dintre băieți, Tibi, cel ce cărase adineaori cadavrul lui Alex, avu un impuls divin și spuse:

- Știti, noi de fapt...

Polițistul, sătul să stea de vorbă:

- De fapt ce?

Alex sări eroic:

- De fapt eu nu aveam 200 de unde să platesc, și băieții m-au ajutat, fiecare cu cât a avut!

- A! Păi așa zi băi. N-am timp să stau toată noaptea după voi. Mă duc imediat și vă înapoiez banii iar apoi puteți pleca.

Un zâmbet mare și entuziasmat acoperi de-o dată fețele celor patru. Alex se autointitulă rege și în gând, începea să-și sculpeteze un tron, Tibi oftă ușurat, iar ceilalți doi începură să-și șoptească: ”Avem bani de bere! ” Polițistul dădu să plece, dar remarcă schimbările de mimică ale indivizilor, și ceva îi mirosi urât:

- Vă ia mama dracului pe toți, dacă mă mințiți! Ați înțeles? (și spre Alex) Ai înțeles mă?

Iar Alex zgribulit:

- Da, domnule! Nu, nu mint! Adică nu mințim! Nimeni, niciunul dintre noi nu minte!

Polițistul, mulțumindu-se cu moacele speriate și zăpăcite ale băieților, deschise ușa și vorbi hotărât:

- Bine atunci! Oricum veți avea ocazia de a vă reconfima sinceritatea, la procesul celor doi distruși care în seara asta, brusc și subtit și-au terminat cariera ca polițiști. Veți fi informați prin poștă, când și unde trebuie să vă prezentați.

Lunea nu mă vrea, nu mă place, nu mă dorește.

2010-11-01T11:13:00.000+02:00

Și încerc, și mă chinui și mă strufoc să fiu om, și student silitor și cuminte și din alea, dar existența îmi propune mereu altceva. Lunea se joacă cu mine, cu umor de clasa 3a.
Și mă scol eu bătrânește la ceva minute după ce mi-o sunat alarma. Chiar m-am mirat că am reușit să ating realitatea cu ochii la ora 8,55 luni dimineață. Primul impuls, ăla de lene universală, despotică chiar, pe care-l exprimi mereu prin ”îmi bag pula în școală” și-l continui prin a cădea înapoicu capul pe pernă, mi l-am învins. Așadar, împungând balaurul, m-am pus în două labe, mi-am tras izmenele nespălate(dar totuși destul de spălate pentru a ieși în lume) și am ieșit repejor din cămin nu cumva să întârzie băietu la școală. Afară - frig enervant de dimineață, care te împinge înapoi în căldura patului, și puțină lume. M-am mirat totuși, știind că oricât de dimineață ar fi studenți adormiți tot mai vezi prin Hașdeu. Acum nu era aproape nimeni. Un nene ce-și hrănea copii din strâns frunze publice, strângea frunze publice, mai colea unul venea de la gară ca melcul cu casa în spinare. Cobor pe Clinicilor, si deja mai multă aglomerație. Grăbiți, împiedicați, bătrâni, prea bătrâni etc. Așa deci tătu era roz, mirosea a plăcintă de mere și tăt era plin peste tot de curbee simple ori duble(double rainbow all the waaay!) până când am ajuns pe memo. De pe Memo deja lucrurile începeau să nu mai pută a plăcintă cu mere. Multe chioșcuri, buticuri, restaurante ori crâșme nu erau încă deschise ori de-abia se deschideau. Ceva nu puțea bine în Danemarca de vreme ce se simțea până în Cluj. Deci care era prostia. Se plimbase ora, încet și galant ca o domnișoară respectabilă, puțin înainte. Deci nu era 9,20, ci 8,20, nu mă sculasem la 8,55, ci la 7,55. Instinctual totuși mi-am continuat drumul spre M. Viteazul(trebuia să ajung la sediul Poliției pentru un field trip cu grupa de securitate) dar ajuns deja în față la Mec m-am oprit, m-am uitat în jur, am cugetat, am analizat, și mi-am băgat ce aveam de băgat la ora aia și-am plecat înapoi la cămin.
...Și ca să vezi că nu-s eu prost, ci ziua de luni e rea, acum o săptămână tot așa, mă duc la școală, încrezător și plin de vise, ajung la Casa studenților și mă întâlnesc cu-n coleg: Cică nu se face de la 12, că s-o mutat de la 10. Și peste o săptămână la 10 trebuie să mergem la Poliție să observăm cu fac ăia cazuri, vii? Și eu bineînțeles: Da, normal că vin, foarte tare ideea că ne bagă deja în pâine.....”
Cu două luni inainte îmi reveneam cu greu după Fight Club-ul cu Neacsu, deci mi-am imobilizat toată ziua.
Cu trei luni înainte m-am molipsit de la lenea lui Teiu și n-am mai mers la școală.
Acum patru luni țin minte că am mers de la 8. Prima dată în viața mea când am aflat că ora asta poate fi petrecută și la școală. Oricum după aia am mers și m-am culcat...
Oricum cred că nu-i lunea de vină cred că-s eu prost de fapt. Dar asta încă e doar o mică bănuială.

Cele două borale.

2010-10-31T23:31:00.000+02:00

Mereu când mă duc și eu ca omul să preaslăvesc mama natură, mă indispun admirând borala din pișătoarea vecină. E o compoziție urâtă și diformă, dar împrăștiată în mod curios și armonios pe toată suprafața pișătoarei(chiar nu știu cum îi zice la chestia aia unde te piși. Auzeam prin bătrânii cu liceu de prin satele de munte, că se zice urieră. Dar acest cuvânt îl bâlbâi și nici nu mi se pare frumos). Dar nu existența în sine a boralei mă intrigă(vroiam să folosesc un cuvânt mai chizdos precum dez-fenq-shui-ește, dar mi-am dat seama că nici pe ăsta nu-l pot pronunța calumea), ci faptul că o borât cineva acolo. Ca s-o iau sistematic, la intrarea în baie era io chiuvetă, mare și vânjoasă, ivită chiar și de ce ce-i mai proști, apoi mai sunt cele 7 bude(nu știu dacă-s 7) unde prin definiție și în conformitate cu legile morale și imorale ale societății, acolo borăște lumea. De ce să borăști în pișătoare? Pișătoarea este un element respectabil, un prieten ce te susține la nevoie. Și să zicem că nu-i mare câcat că o borât ăla în pișătoare, dar încercând să-mi imaginez scena crimei, iarăși nu mă pot dumeri de-o treabă. Adică cel borâtor a borât în timp ce se pișa ori doar pur și simplu i se părea lui simpatic să bage capul acolo și să borască. Nah, oricum nu-i treaba mea. Poate că borala a fost creată genetic acolo, poate cineva o primit o pedeapsă la adevăr sau provocare, ori poate în tavanul de la baie este o gaură și o cioară foarte mare s-o câcat și câcatul o căzut prin gaură fix în pișătoare. Doar Dumnezeu știe.
...Și pentru a face o legătură(deși nu știu de ce insist pe subiect, dar hai nah), în comparație, tot la etajul meu, pe trepte, fix cum cobori, se distrează alt exemplu eșuat de beție umană. Numai că asta e mult mai violentă. Se întinde pe vreo 3 trepte, dar pe prima e cea mai mare bucată. E dubios dar să zicem că în aceste condiții, nu existau alternative. În acest caz, toată treaba împrăștiată și nestrânsă de 3 zile e enervantă că trebuie s-o obolești, să-și dibuiești picioarele în așa fel încât să te contopești cu dânsa.
...Trebuie să fie o legătură între cele două borale. Însă ce fel de legătură? În primul rând, care dintre borale a fost cea primordială? Ori, a fost unul singur, ori doi borâtori? Să fie asta o primă încercare conspirativă de a bori în întregime căminul 16? De la ce anume s-a borât? Să fie Katana? Să fie vin de masă de la Recaș? Să fie Katan plus vin de masă de la Recaș? Andreea Marin? ...nu se poate ști.
...Sper doar ca femeia de servici să nu-și pună aceleași întrebări ca și mine și să șteargă măcar alea de pe scări...

Cum arăta Clujul, dacă nu era criza?!

2010-10-30T21:50:00.000+03:00

Întrebare pe care bineînțeles că mi-am pus-o, dar nu mi s-o părut o chestiune interesantă decât de ceva timp încoace. În navigările mele zilnice, căutând proiecte de dezvoltare urbană, imobiliară, construcții de ansambluri rezidențiale și treburi din astea, am dat peste tot mai multe articole de ziar vechi, anterioare începerii crizei (sept.2008). Și din articolele respective am aflat că acum 2 ani, multă lume se pregătea să transforme Clujul într-o metropolă, să-l blindeze cu zgârie noare și trenuri suspendate. Prima dată am văzut proiecte de genul pe skyscrapercity unde arhiecții plănuiau un mare centru de afaceri în Mărăști, dar nu le-am prea băgat eu în seamă, crezându-le speculații. Dar se pare că 2008 oamenii vorbeau mai serios despre zgârie nori, ori vorbeau la fel de serios precum cei din 2010 despre lipsa pâinii. Așadar diverite companii mai mari ori mai mici, investitori de toate tipurile de burți, plănuiau mari proiecte imobiliare în municipiul Cluj Napoca. Astfel, bazându-mă pe ce informații am auzit, Kolozsvar-ul anului 2010 dintr-un univers fără crize financiare, arăta cam așa:

În Observator, ar trona falnic pe locul fostei clădiri Sigma și a clubului Obssesion, două turnuri a câte 35 etaje, zise nah evident Sigma towers, gemeni ai lui nenea Paszkany. Turnurile ar fi urâte și construite în stil chinezesc. Apoi în Bună Ziua, zisă cu entuziasm ”Pipera clujului”, compania Carmel Land development ar fi câcat deja un cartier cu 24 de blocuri de 6-9 etaje, unul de 30 și alte două de 24 de etaje. Și asta fiind doar o singură companie! În Bună ziua, din cîte știam eu se îngrămădeau mai multe. Mănășturul ar fi fost mai frumos cu 3 blocuri a câte 18 etaje fiind botezate cu multă aluzie ”Tower park”. Pe Calea turzii deasemenea niște englezi ar fi vrut să facă blocuri de 13 - 20 etaje dar nu le-o ieșit. În Gheorgheni se plănuiau două clădiri de 14 etaje. Dar spuma spumei, Manhattanul Manhattanurilor ar fi fost Mărăștiul. Les tours de Cluj ar fi fost un proiect destul de prea fantezist, care încă n-are ceva căuta în orașele din România, amplasat în Mărăști în Spatele turnului BRD. Așadar noul centru financiar ar fi trebuit să fie format în partea de nort dintr-o clădire cu două corpuri, de 21 și respectiv 20 etaje, apoi să continue cu o clădire de 12 etaje iar în est, despărțite de restul de o grădină publică vor fi încă două clădiri de 20 și respectiv 16 etaje. Plus, în planurile de dezvoltare a Clujului de dinainte de marea bubă financiară includea construirea cartierului Tineretului, ori a cartierului Lomb. Tineretului se vrea a fi la marginea orașului, la capătul Bld Muncii, dincolo de zona industrială și se vrea a fi foarte mare, you can see for yourself.

Cartierul Tineretului

Proiectul din câte știu este activ și o început ceva lucrări la el, dar în nici un caz nu văd să-l finalizeze fix cum arată în poză.
Cartierul Lombului este deasemenea un loc unde ne-am fi jucat acum dacă nu era criza: 30.000 loc. 10 cămine studențești, 5 hoteluri.
În fine, să zicem că astea două cartiere nu ar fi fost finalizate până în momentul de față, dar în rest, dacă e să credem ce zic investițiile, orașul ar fi arătat cu mult altfel. Deci cumva că doamna criză o fost și este destul de rea. Însă revenind la ideea de newyorkizare a Clujului, țin încă să-mi afirm nobilul scepticism. Orașul ăsta, trebuie întâi să-și recondiționeze clădirile vechi, să dezvolte zonele sărace, n on. Zgârie norii îmi plac, dar nu oricum și oriunde. În concluzie, mă bucur c-a venit criza și-a stricat multe planuri, pentru că a început lumea încet încet să nu-și mai facă planuri fanteziste și să nu se supraevalueze prost, pe ei și bunurile lor.

Clujul în anul 2010 - univers paralel

Imitație bună de Floyd.

2010-10-29T14:59:00.001+03:00

Și-am purces până la urmă la concert Speak floyd, ținut spre exazul fiecărui fan Pink Floyd prezent, în Fashion club - summer lounge. Într-adevăr duhnea a high class, a oameni îmbrăcați în armonie cu muzica ce aveau s-o asculte, fiecare cu sclavul negru ori cu mexicanul, la 3 m în spate. Lăsând exagerările de anturaj la o parte concertul și-o meritat banii. O fost multă lume, o trebuit să așteptăm până intra ultimul nobil cu rezervare, ca să intrăm și noi studenții, mi-o amorțit picioarele și coloana dar oamenii din Speak floyd s-o făcut impuși. Dar ca s-o luăm mai realist, valoarea acelor omuleți cântăreți e c-o reușit să creeze chiar o atmosferă de Pink Floyd, în rest nu se poate vorbi de mai mult.
...Pe domeniu de câcare interioară, că tot nu mă pot abține s-o dau și pe din astea, am reușit în sfârșit să dorm. Dacă ieri eram cuprins de un fel de optimism existențial, asta era din cauza nesomnului. Ciudată stare indeed. Faptul acum sunt la curent cu cele biologice nu mă mai face să mă simt special, nu mai sunt ăla chizdos care învinge somnul, deci prin urmare am tendința să revin la cele casnice, la văicăreli și câcări de creier. Dar pentru a păstra totuși loc pentru cuvinte mai pline, voi continua mai târziu cu altceva.

Impresii și cărți.

2010-10-28T11:52:00.000+03:00

Nu s-a schimbat de mult nimic, și totuși mereu am impresia că mă învârt cu chestii noi. Îmi e frică de monotonie, de rutină, de mecanismele sociale ce voi fi obligat să le însușesc mai târziu, pentru a supravețui, dar eu în impresia mea de zăpăceală continuă sunt un om cu habitaturi fixe. Nu mare brânză ce zic și nici nu-i prima oară când o zic, însă de ceva timp încoace și cu precădere de azi, încep să mă cam satur de vechile obiceiuri. Mă văd nu pierdut, dar ținut mereu la un anumit stadiu intermediar, care nu mă mulțumește, care lasă de dorit mai mult. Nu pot să acuz pe nimeni pentru propria-mi indispoziție, și nici pe mine nu-mi mai vine să mă acuz, pentru că m-am plictisit s-o fac. Trebuie să dibui mai clar toată treabă, să văd în ce colț întunecos sălășluiește buba. E o bubă misterioasă. Momentan încerc să-mi umplu timpul cu chestii cât mai diverse, și nu neapărat ce să necesite ieșirea afară.
Așadar de când am venit în 16 am reînceput să citesc, nu mult, dar cu potențial de mai mult. Preainteligentul domn Neacșu mi-a împrumut o carte cu titlu simpatic: Narcoticele în cultura română de Andrei Oișteanu. Cartea e serioasă, detaliată și nu tratează din păcate etnobotanice. Citind-o vei afla că gălbenelele din ceaiul bunicii, dacă te porți într-un anumit fel cu ele, te vor face mai zâmbitor, deși autorul nu insistă pe procedeul în sine. Pe deasupra vei afla că magiunul pe care-l gustau boierii români nu era făcut din prune, vei începe să respecți mai mult secara și îți vei confirma supoziția referitoare la moralitatea scriitorilor din care ai dat bacul. În concluzie ideea e că nu suntem doar o țară de junkălăi ci o țară de junkălăi cu tradiție.
Mi s-o redeschis foamea pentru lectură, deși nu o foame foarte mare. Mi-am luat Diplomția lui Kissinger și am făcut rost de Al treilea val de Toffler, cărți care se înțeleg bine cu ce fac eu la școală și sper să-mi prindă bine pe viitor. Nu vorbesc despre ele că plictisesc mințile firave ale cititorilor, motiv pentru care, până acum pe blog nu am scris chestii istorice.
Diseară cântă Speak Floyd, trupă tribut Pink Floyd cu destul de mare renume în treaba asta, și mă gândesc dacă să dau două zile de mâncare pe bilet. Balanța fiind foarte balasată, încă mă mai gândesc.

Început de dicționar de crâșme

2010-10-15T14:56:00.001+03:00

Așadar de când am ajuns în Cluj toamna asta am reluat în parte procesul de crâșming masiv început cu entuziasm și speranță anul trecut. Și precum zice expresia ”în Cluju cela e tăt o casă ș-un bufet”, marea capitală ardelenească are cu ce se mândri la capitolul crâșme, cărciumi, baruri, cafenele, bufeturi, bodegi, cluburi, restaurante, localuri. Și culmea la cât de bețiv împuțit am fost până acum încă mi-au scăpat o bună parte din locurile în care poți bea. Prin urmare mă tentează să trec în revistă, ziar și-n cartea de bucate niște locuri unde am șezut în ultima vreme și care înainte nu erau pe lista mea de băut:
Casa Taufer - jazz cafe: e un loc destul de fancy, unde principalii respiratori de aer sunt oameni bine îmbrăcați și care miros burghez. Prin urmare și prețurile sunt la fel de bine îmbrăcate. Timișoreana e 5 lei, un preț care iese clar din standardele studențești de max. 4 lei. Însă nu se poate spune că locul nu-și merită prețurile. Decorațiile sunt de bun gust, predominând țambale pe pereți și multe alte gadget-uri trendy pe care mintea mea umilă nu le poate descrie. Atmosfera e și mai interesantă mai ales dacă îl ai pe Teiu lângă tine să-ți spună bancuri cu negrii. Locul e între Casa Matei și Piața muzeului, perete-n perete cu Krajczar(Croița).
HLC - High light cafe: Cafenea care după nume bineînțeles că sună pițiponecește și te-ai aștepta să vezi mulți indivivizi cu ceafa atârnândă. Dar din ce-am văzut nu-i chiar așa. Crâșma cumva deasupra Fire-ului cum dai colțul spre Casa Matei și e un loc destul de chill ziua. În genere aduce mult a Zorki, Le general ori altele de tipul lor doar că are o cameră super-secsi cu saci dă șezut și mese joase. Muzica e ambientală și merge mai bine dacă pe lângă cafea ai la dispoziție și-un cui. Cafeaua m-o cam dezamăgit, eu care în fiecare cafenea cu nume pompos caut cafea bună, n-am prea avut ce alege. Mi-am luat o cafea vieneză, la 6 lei(deasemenea mult prea scumpă pentru standardele studențești) care în afară de frișca în abundență și gustul asemănător cu al cafelei nu prea m-o impresionat. E fain totuși că poți inspecta Piața Unirii de pe geam și poți vedea cine traversează pe trecerea de pe Memo.
Paint: crâșmă împuțită de rockeriști pletoși cu TIMI LA 3 LEI, fapt care bineînțeles mă convinge să respect locul foarte mult. Paint-ul e pe Clinicilor, cum vii de la BCU fix înainte să ajungi la Tavernă. Lumea zice că locul e viitorul Fire, chestie pe care nu pot zice c-o cred și nici c-o vreau, dar într-adevăr e tot aceeași brânză grotă cu multe cămăruțe. Se cheamă Paint pentru că vei găsi mâzgâlituri ce se vor a fi psichodelice pe pereți. Oricum e urât că dau muzica prea tare și nu te poți înțelege cu nimeni. Dar n-ai ce-i cere, Timi la 3 lei și 100 de vodkă cu 6 lei.
Deși nu vreau eu să le fac concurență la ăia din Zile și Nopți, dar văd că-i simpatic să descrii crâșme, la urma urmei la ce naiba is bun eu pe lumea asta. So, o s-o mai fac.

Nu se întâmplă nimic.

2010-10-14T19:04:00.000+03:00

Nu știu, nu-mi vin cuvinte frumoase ori care să imite un tip de inteligență. Nu-mi vine un subiect interesant. Și interesant e un cuvânt destul de plictisitor și numai bun pentru a descrie toată treaba. Însă treabă e unul cu substrat și cu potențial de inside joke. Mi-o crescut prea mult unghiile și scriu mai incomod ca de-obicei. Și n-am unghieră, și dacă aș avea unghieră mi-ar fi lene să-mi tai unghiile. Deci voi aștepta să-mi cadă.
...Clujul se poartă mai frumos cu mine toamna asta. Și bineînțeles din respect și bună cuviință am început și eu să mă port mai frumos cu el. N-aș putea încă să-l descriu într-o culoare de orice fel. Nu știu ce s-a schimbat, nici nu-mi bat capul să-mi dau seama. Oricum am început să nu mai văd așa de mult. Și într-un mod ciudățel e bine că nu mai văd atâta. Am chiorât, deci vreau câine și baston.
Deși timp de 3 săptămâni până acum nu mi-am mai dat nicio impresie de scriitor, continui să-mi scriu romane de succes în unele tripuri. Dar încă nu mă las impresionat de puterea imaginativă a fumatului. Tripurile bune oricum le uiți, iar cele care atunci ți se par bune și te chinui să ții minte, îți apar a doua zi dimineața mult prea infantile. Poate nu ție, dar la mine așa se întâmplă. Și asta e printre puținele chestii pe care le mai iau în considerare. În rest nu prea știu ce mi se întâmplă.
așadar toamna o început dacă nu chiar promițător, măcar ok și calm. N-am ce să mă plâng referitor la colegi, la budele nu chiar curate ale 16-lui, ori de faptul că niciodată nu prea am bani. La noua facultă merg încă cu entuziasm, fac doar acele chestii pe care le vorbesc în cârciumă cu oamenii. E ok și e legal. Dar în ciuda entuziasmului existențial îmi rămâne frustrarea scrisului. Nu îmi mai plâng, nici critic postările de umplutură, începuturile de proze ori ideile pe care nu le pot exprima din lipsă de cultură. Nu mă mai critic pentru mi-e lene, și oricum încerc să mă lăcuiesc de atitudinea asta.
Deci totul e bine, deși nu se întâmplă nimic.

Deci se pleacă la Cluj.

2010-09-23T07:46:00.000+03:00

Deci se pleacă la Cluj și se profită de mica minune trimisă de Doamne Doamne. După cum mă lăudam la auzirea veștii, deja mi-am reglat conturile cu divinitatea: Dumnezeu există. Deci am cămin! În 16, ce-i drept dar fuck it, 40 lei pe lună. Acum așteptsă văd cât de mult o să-mi lipsească comoditățile burghezești din economica.
Deci se pleacă la Cluj. Însă acasă parcă tot e prea frumos. E frumos că-i comod, și după cum ziceam și mai devreme sper să nu-mi lipsească asta așa mult. Aș mai fi vrut măcar o săptămână în plus de făcut și gândit nimic.
Și dacă încep să mă apuc de tras linii, observ că apartamentul alor mei e cam singura chestie pe care-o las aici. Alex și Roxana pleacă în Anglia, ceilalți câțiva ce-o rămas prin preajmă au și ei la orașele lor de mers, iar Rynoxul pare tot mai îmbătrânit și mai trist. Mă întreb cum o să fie o venire acasă anul ăsta. Nu-mi propun să vin des, poate doar la crăciun, între semestre și la paști, dar și atunci mă tem că va fi ciudat. Ori va fi la fel și eu voi avea într-un sens mai mult sau mai puțin fals, alt aer și altă privire. Suceava nu se schimbă deloc, deși se sapă canalizări și se construiesc blocuri și șosele de centură. Ciudat. Aici timpul s-o terminat acum un an și ceva după ce-am dat bacul. Asta în cazul meu, fiecare cu timpul lui acuma, sunt și oameni care au timp și-n Suceava. But whatever n-are rost să nmă apuc de decojit pachete goale de țigări.
E interesant oarecum că anul trecut pe vremea asta era un adevărat ritual de plecare. S-a și bocit chiar. Anul trecut eram parcă încă un grup. Ne înțelegeam, ne vorbeam și ne vedeam nu doar întâmplător în Rynox. E trist când văd cât o rămas din vechiul grup. E trist când aud insistent de la cei din jurul meu că eu m-am închis și m-am distanțat de așa zis-ul grup. Și e trist când văd treaba asta pe fețele celorlalți. Eu m-am răcit de grup când am văzut că el nu mai este. De mult timp n-am mai mers în Rynox să stau cu oameni anume, ci am mers să stau în Rynox să fumez o țigară, să beau o bere și să schimb o vorbă.
...E interesant că eu devin mai optimist, mai stăpân pe mine și mai încrezător când aud povești triste și văd fețe mai triste decât a mea. Și am auzit multe povești triste în ultima vreme. Chiar iritant de multe. Fiecare îți sare în brațe și te întâmpină cu povestea lui tristă. Din seria de chestii complementare: berea și sticla, crâșma și bețivul, omul și povestea lui tristă; și multe alte armonii sociale care îți zglobesc inima.
Deci se pleacă la Cluj...

Picări de restanțe și alte povestiri.

2010-09-21T13:08:00.000+03:00

A venit toamna și-o trebuit să-mi acopăr inima cu-n pulovăr să nu crap la dracu de frig. Dar nu mi-o ieșit prea estetică intertextualitatea cu Stănescu. Și intertextualitate e un cuvânt prea lung, deci fuck it! O să mă abțin să mai scriu asemenea cuvinte pe multe viitoruri de-acum încoace.
Dar trecând peste inutilități, vreau să punctez niște detalii apărute în ultima vreme în fabuloasa mea viață.
La sfârșitul lui august, pe 30 ori 31, am plecat la Cluj cu speranțe și emoții, fiind hotărât să-mi iau restanța la statistică. După cum tot m-am plâns până acum, aveam ceva câcaturi de recuperat, câcaturi care negate ori exagerate, trebuiau scoase și trimise la locul lor, în gaura budei. Așadar, dacă nu luam statistica, nu primeam 50% reducere pentru taxa celei de-a doua facultăți, nu aveam șansă să prind cămin, riscam scandal urât și piperat cu ai mei, etc. Și nu am luat statistica. M-am chinuit eu să mă chiorăsc pe niște foii trase la xerox, am mai întors o problema pe orizontală și diagonală, am mai zis vreo două de ”Câcat! Câcat! Pizda măsii!” dar n-o prea ajutat. Am ajuns la examen cu mintea albă și imaculată, având încă niște ”iarbă a lui Dumnezeu printre dinți, m-am uitat la subiect, la întors pe orizontală și diagonală - treaba asta n-o avut din nou niciun efect, și-am început să întorc un gât, un ochi, să mă uit că poate alții îs mai deștepți ca mine, cine știe poate o să-mi dea și mie să copiez din salba lor cu înțelepciune. Dar nah, după cum se zice prin satele Maramureșul de munte, toată treaba o fost un epic fail. N-am reușit să pun prea multe mărgele pe salba înțelepciunii.
...Și pe lângă examen, nu m-am dus nici să-mi semnez contractul de muncă la firma cu practica, chestie destul de simplă ce necesita un bilet de autobuz dus întors și aprox 30 min. timp pierdut. Dar nu, la momentul respectiv sarcina era epopeic de imposibil de colosală și am preferat să-mi ocup timpul cu alte jocuri de societate. Pe de-altă parte, toată excursia cu restanțe din Cluj o fost foarte mișto. S-au întâmplat multe evenimente prevăzute și neprevăzute, s-au curs lacrimi și s-au auzit multe râsete, dar nu vreau să detaliez acum, cine are de știut, știe ce și cum o fost.
...Ajuns înapoi în Suceava, având încă sechele vizuale de la PDP, am fost brusc întristat de moartea unei cunoștințe, mama unei vechi prietene, femeie care merita tot respectul din lume. Înmormântarea a fost cât de poate de sad, și toată imaginea morții în sine m-a făcut încă odată să-mi reiau feedback-ul tipic, și toate câcaturile de până atunci s-au organizat frumos și armonios în gânduri nașpa. Condoleanțe încă odată familiei respective.
...Vreo 3 zile după, le-am petrecut cu taică-miu și cu frate-miu la Breaza, la niște rude, timp în care m-am străduit să inhalez cât mai mult aer curat. Am făcut poze la viței și la stimabilele lor mame, la bordeie și grajduri de-o dărăpănătură impecabilă și la alte multe landscape-uri demne de orice desktop de Windows.
...Înapoi în mondena capitală a județului Suceava, am fost întâmpinat de multe chestii mondene: am stat în Rynox și am băut cât am putut de mult pe datorie, am mers să-i iau lui Săndel iaurt și mici și am asistat la rockoteci cu sold out-uri record. Nu vreau să detaliez din nou faptul că orașul e depressing, boring, bored, urât, îngropat în propriile canalizări, colorat de fețe triste și momente goale. nu de alta dar nu mai merită să detaliez. Mi-e frică într-un fel să merg înapoi în Cluj, deși pe de-altă parte de-abia aștept. Mă așteaptă multe chestii ce necesită un pic de maturitate, însușire pe care acum încă n-o vreau. Mi-s încă comod la ai mei acasă, cu broadband internet, shitty soap operas and long hours of sleep. Încep să simt toamna și asta nu-i bine.

Introducere de septembrie.

2010-08-30T16:12:00.002+03:00

Începe să-mi fie frig la picioare, în semn de toamnă. Într-un fel sau altul am așteptat să treacă vara, perioadă pe care am comparat-o deseori cu o internare fără succes într-un sanatoriu. Recunosc că am avut nevoie de vară, anul devenind prea greu și iritant la începutul lui iunie.
M-am obișnuit ca începutul unui an să nu fie în decembrie ci în septembrie. Așadar am entuziasmul de New Years eve acum. În septembrie de-obicei se începe ceva: un nou an școlar/universitar, o nouă facultate un nou loc de muncă. În septembrie se adună lumea de la mări și țări și repopulează respectabilele crâșme. În cazul meu încep să se reînfiripească mici bucățele de entuziasm pierdute de ceva vreme. Sunt curios cum va fi noua facultate, dar nu înainte de a fi curios dacă voi putea copia la restanță și dacă domnișoara/doamna Fizeșan va onora increatul meu proiect cu 5. O chestie nouă pe care o credeam principiu inviolabil înainte e faptul că acum îmi place Clujul. Nu i-am simțit dorul pe parcursul verii, știam doar că o să trebuiască să mă întorc acolo cândva și sincer mă cam deprima gândul plecării. Clujul era sinonim cu restanțe, cu frica de a primi loc la cămin, cu ruperea din nou de lenea extrem de comodă a Sucevei. Dar acum deși niciuna din aceste chestii nu s-a rezolvat mă bucur mult c-am revenit. Mi-am adus aminte plimbându-mă până la primul magazin de pe Plopilor în cumpărare de țigări, de toate momentele nice and warm din orașul ăsta. Și de-abia după ce am fost copleșit de politețea mai mult decât ardelenească a vânzătorului de la magazin, o început să-mi fie dor de Cluj.
Entuziasmul meu de toamnă ține de-obicei ceva timp, pierzându-se după Revelion. E o situație care văzută în ansamblu poate fi considerată drept disperantă, deoarece oricât de fericit sunt în septembrie ajung mereu la fel de bolnav de viață în iunie. Și jocul e interesant că de fiecare dată sinceritatea entuziasmului de toamnă e la fel. Sper mereu că anul ăsta mă voi pune pe picioare, voi reuși chestii, voi scăpa de pesimism și deprimare. Și chiar sper și cred în asta. Însă într-un mod mereu tipic dar totdeaun a diferit față de data trecută, mi se fute fenq shui-ul. Observ că din chestiile propuse nu m-am ales decât cu încercări eșuate și cad în zilnice prosteli existențiale care mă îngroapă la rândul lor și mai mult.
Cu toate astea reușesc să mă târâi, să plutesc în semi-inundație dar să nu mă scufund.

Vara asta...reabilitare fail, here we are again...

2010-08-23T13:46:00.001+03:00

Sevrajul vămii se întinde leneș peste timpul alocat restanței. Și într-adevăr restanța vine grăbită dar serioasă, adunând nori mult prea negrii pentru studenția mea fragilă. Deci încep să mă gândesc să învăț...
...Mi-am înviat blogul din regretata lui comă și mă gândesc să-l reumplu cu prostioarele mele tipice. Dar înainte de toate mă tentează să mâzgâlesc o mică recapitulare a celor întâmplate:
- De stimata mea zi de naștere am băut pe Zamca din lipsă de imaginație financiară. O fost o tipică zi a lui Popa, în sensul că s-o băut bătrânește din obligație pentru gazdă. Gazda apoi o avut plăcerea de a cădea ca sacul de barabule prin râpi, și-a completat colecția de belituri, și-a pierdut geaca secsi dă firmă Loto iar în rest nu-mi amintesc nimic.
- Am mers la Iași și m-am chinuit să respir un aer copt ori fiert. Mi-am vizitat rudele și pe soră-mea. Am mers la Ciric și nu prea m-am bucurat de manele și de veșnicele nunți îngrămădite printre gunoaie. Locul e frumos dar oamenii îl sugrumă.
- Pe la jumătatea lui iulie m-o apucat stresul practicii. Am mers la Cluj unde mi-am făcut o idee în ceea ce înseamnă viața de om muncitor. Am observat acolo lucruri noi și interesante: se poate trezi la 7, se poate trăi cu un pachet la 3 zile, se poate rezista cu o bere la 2 zile. Dar luându-mă după faptul că încă nu mi-am terminat practica, ajung la concluzia că încă nu sunt pregătit ori deloc făcut pentru așa ceva. Am avut noroc de Nemo care mi-o ținut de urât și mi-am reamintit că bonzaiul rupe suflete. M-am înscris la a doua facultate, Istorie - Studii de securitate și oricât de nesigur sunt că mă voi ține calumea de ea, sunt măcar entuziasmat. Am plecat destul de împlinit din Cluj și am rămas până în momentul de față fără niciun chef să revin, deși voi fi nevoit.
- Ajuns în Suceava m-am apucat de făcut chestionare, pe care însă le-am lăsat unor oameni mai practici decât mine. Am mers la țară, am stat la țară, m-am deprimat la țară, n-am fumat la țară, am asudat la țară, nu mai vreau să plec la țară.
- M-o apucat cheful de Vamă și am apucat să merg în Vamă, asta bineînțeles după un sacrificiu de 3 zile la țară. Însă nu-mi vine să povestesc, imaginea încă mi-e prea proaspătă ca s-o despic. Pot zice că m-o impresionat oarecum atmosfera. De 2 de ani de zile lumea mi-o umplut urechile cu multe basme sadice la adresa Vamei. Eu am văzut în mare ceea ce-am lăsat acum doi ani doar cu ceva asfalt mai mult, lucru care nu m-o incomodat neapărat. Am prins un camping bun, la Nea Ilie (cel puțin așa am reținut eu că-l cheamă), nene simpatic în felul lui dobrogean de-a fi, dar cu-n umor mult prea subtil pentru urechile mele. Un exemplu de umor a la nea Ilie ar fi:
Nea Ilie:- Ooo dar ce cort mare și frumos aveți. Aici cumva o cameră e pentru fete și una pentru băieți nu?
Eu: Nu, nu neapărat o să stăm cum apucăm.
Nea Ilie:- Păi da, lasă că știu eu c-o să vă amestecați!
...Dar spre dezamăgirea lui Nea Ilie nu ne-am amestecat între noi. În mare am stat ca mămăligile în cur pe plaja cu promoționalul pet de Skol și-am admirat admirabilii vamaioți mai mult sau mai puțini spălați. Am consumat substanțe dubioase și am încercat să agăț domnișoare, chestie care fără nicio mirare nu prea mi-o mers. Am încercat eu să fiu cocălar cu o poloncă care sădea singurică pe plajă dar din păcate avansurile mele foarte bine puse la punct nu prea au rodit. Per total Vama n-o fost ceva de povestit la nepoți. O fost fain că era Vamă, și că erau jâdanii lângă mine. Și normal, ca după fiecare drog bun, sevrajul Vămii va continua destulă vreme...
...Acum, acum trebuie să învăț, să iau imposibilul 5 și să reînvăț să scriu, pentru că încă mă oftic să scriu nimicuri. Spor tuturor aflați în agonia curentă...

Gărgări flegmate-n ploaie...

2010-06-28T18:57:00.000+03:00

...Ploaia câteodată are civicul rol de a spăla chestii. Dar ea, de cele mai multe ori, nu spală, ci udă și năclăiește...
...Așadar primul an universitar, dacă se poate numi așa, a fost năclăit și trimis la canal de ploile de iunie. Examenele cele ușoare au fost date, iar cele grele așteaptă cu nerăbdare luna septembrie. Și fără restanța/ele din toamnă,anul tot nu pare gata. Nici dacă scot și practica din calcul. Pare c-o fugit neterminat, și a lipsit ceva tot acest timp.
...M-am făcut c-am terminat anul și-am fugit acasă, lăsând în Cluj multe peturi de bere înăcrită, o cameră goală și încă jegoasă, datorii și multe amintiri neclare. Acasă am găsit ce-am vrut să găsesc. Lume adormită într-un Rynox atemporal, ploaie, mai multe străzi sparte ca de Paște, net bun și părinți care-și continuă divorțul început acum 25 de ani. Am ajuns în halul în care văd Suceava ca pe-o crâșmă în care mă ascund de chestiile alea de om mare. Și un mă refer la Rynox, la băut, la vorbării inutile, mă refer la un tot din ce în ce mai dubios pentru mine, în care mă simt tot mai laș. Și ajung să mă ascund tot mai mult, până în momentul când n-o să mă mai caute nimeni. Interesant moment va fi ăla.
...Ajung nu doar să fiu trist, ci pe deasupra să par trist. Asta mă oftică și mî face să fumez și să beau mult. Faptul că nu mai pot ieși între oameni cu moaca mea de om trist, că e prea tristă. Iar tristețea feței mele se bagă în seamă și îi provoacă pe ceilalți la socializare: Dar ce-ai pățit bă? Până acum nu erai așa. Eu cred că înnebunești, am văzut ceva nelalocul lui la tine...etc. Prin urmare tendința e de a rări ieșirile. Dacă tristețea mea îi inundă pe toți și răbufnește atât de violent, înseamnă că mai bine stau în casă. E totuși ironic să fii catalogat de trist, în rynox! Unde nah, nu pentru asta e crâșma? A sad guy, walking with he-s sad steps, going inside the bar, picking a table, ordering a beer, lighting a cigarette, drinking the beer, thinking about he-s fucking miseries while drinking the beer, listening some gibrish to forget about the shit, and on. Eu de asta vin în crâșmă cel puțin. Și presupun că nu-s ăla special...
...Am venit acasă pentru a reveni la vechile obișnuințe, pentru a sta cu ai mei, pentru a mânca mâncare caldă, pentru a mai vorbi cu vechile cunoștințe, și a asculta veșnicele sfaturi repetative ale lui tata. Și deși știam că fix asta se va întâmpla, totuși ajung să mă întreb, de-abia după 3 zile de când am venit, De ce dracu am venit? Ajung la concluzia că la mine în casă nu s-a întâmplat nimic, cât timp am fost eu plecat, că toți m-au așteptat 2 luni jumate pe mine, ca să-și continue vorbele...
...Nu-i așa ciuat cum pare la prima reacție, ironic e că așa ciudat trebuie să fie. Without a fucking sense...

Jegoasa oglindă (partea I)

2010-06-16T16:04:00.001+03:00

...Crâșma era ca de-obicei plină. Plină de studenți, de bețivi, de bere și vodkă pentru studenți și bețivi, plină de zgomot, mizerie și prosti. Deși infect și frecventat de tineri dubioși, era printre cele mai bune locuri din oraș. Berea aburindă, vokda foarte ieftină, muzica ok și fetele ușor de combinat. Dacă ajungeai student în Cluj, aveai multe șanse să-ți bei facultatea în Fire. Și dacă erai trist și slab ajungeai să rămâi în Fire și după facultate.
După ultimul flux de oameni, cel de la ora 2 noaptea, prima incăpere începu să devină mai aerisită și coada de la bar se micșoră. Aici nu se auzea decât puțin bucuria zgomotoasă de pe ring. Puteai sta și schimba o vorbă fără să urli, și în același timp admirai cururile studentelor ce se adunau însetate la bar. Dar ca să stai la bar, trebuia să fii unul dintre veteranii crâșmei, oameni nobili și de bază, care din milostenie și altruism au contribuit la dăinuirea locului ani de-a rândul. Iar acești veterani erau pe de-o parte oameni îmbătrâniți de prea multă studenție și stafidiți de țigări, pe de-alta oameni care în ciuda frumoaselor vicii din tinerețe, au avut puterea de a se desprinde și de a se pune pe picioare. Aceștia din urmă veneau în crâșmă puțin mai rar, dar mereu, prinși de melancolie, se fericeau mult mai cu poftă și se îmbătau mai obraznic, amintindu-și de studenție.
Însă pe la ora aceea, lumea nu era alcoolizată, așadar nici foarte zgomotoasă, ci se vorbea banal, se creau priviri melancolice, se făceau plimbări anemice de la o masă de cunoscuți la alta. Era lume, era muzică, se dansa, dar toată imaginea era atât de standardizată încât n-o puteai băga în seamă.
- Auzi scuză-mă, n-ai cumva o țigară?
Tipul întrebat întoarse capul mai repede și mai speriat decât ar fi trebuit s-o facă în mod normal. Se uită cu ochi nelămuriți la cel ce-l abordase și pentru o secundă sau două nu înțelese întrebarea. Rămase subtil surprins de fața acestuia: era bărbos, pletos, avea un ochi mai mic și unul mai mare, și atitudine de cerșetor. Avea impresia că-l știe de undeva, deși acest lucru, având în vedere Fire-ul, nu era cu nimic deosebit.
- Da, da. Desigur. Stai așa.
Și își scoase pachetul din buzunar, și i-l înmână grăbit. Se simțea stingherit și vroia sa-și dovedească formalul altruism fără prea multe adăugiri. Cunoștea tipul ăsta de indivizi, întrebători de țigări, crescuse printre ei și de multă vreme nu mai vroia să aibă nici o treabă cu dânșii. Exista riscul ca după înmânarea țigării, acesta să ceară și foc, apoi să întrebe de sănătate, să mai ceară o țigară și eventual o bere și să înceapă o superbă epopee despre experiențele lui de bețiv prost. Și marea parte a acestor bețivi erau al dracului de enervanți.
- Mulțumesc mult!
Individul bărbos își puse în bot țigara și începu să se caute încet și zăpăcit prin buzunare un aprinzător. Era la mijloc un fel de scenetă, omul mimând că se caută prin buzunare doar ca să nu fie nevoit să-i ceară și foc respectivului, iar acesta din urmă sa se ofere el. Ori cel puțin așa vedea celălalt tip. Se enervă văzându-și teoria cu bețivii pusă în aplicare, și nemaiavând răbdare îi jucă sceneta.
- Poftim! Ia de-aici.
Și bineînțeles automat veni a doua tură de mulțumiri.
- Mulțumesc mult încă odată!
Bărbatul aprinse cu poftă țigara, trase un fum adânc și cu alt doilea încercă să facă cerculețe, și se vedea că nu se pricepe. Scotea niște forme dubioase, de stafidă ori de minge spartă, nicidecum cercuri. Ceru o sută de vodkă și întinse paharul spre celălalt individ în sens de ciocnire. Acesta din urmă, c-o indiferență discretă îl intinse și el pe-al lui.
- Pentru alcool! exclamă bețivul.
Celălalt zâmbi dar nu răspunse nimic. Se temea încă să aprindă vreo discuție cu respectivul bărbat. Vroia să se întoarcă nederanjat la amintirile cu care i se juca mintea , înainte de venirea bețivului. Nu venise în Fire pentru socializare, nici pentru a combina ceva, se simțea deja prea bătrân pentru chestiile astea. Venise de dor, pentru reamintirea studenției.
- Parcă te-am mai văzut mai demult pe-aici. Nu-i prima dată nu?
Deci în sfârșit frica lui se adeveri. Bețivul îl provoca la discuție, iar el având printre altele păcatul bunului simț, nu putea să refuze. Luă o gură de vodkă, își aprinse și el o țigară și răspunse:
- Păi da, am mai venit pe-aici. Dar demult. N-am mai venit de mult timp.
Bețivul rămase puțin derutat de răspuns. Nu prea înțelegea el vizitele astea așa rare în crâșmă. Pentru el, venirea aici devenise mult un simplu reflex al picioarelor, nicidecum o alegere spontană. Acum când se gândea mai bine, nu-și prea amintea bine cînd venise în Fire, ori dacă mai plecase vreodată.
- Da? Și cum e acolo?
- Acolo unde?
- Acolo sus, cum unde? Afară! Că eu mereu cînd ies de-aici sunt beat. Nu-mi aduc aminte.
Și începu să râdă sec, mândru de gluma lui. Celălalt nu prea gustă auto-ironia bețivului. Îl izbea mereu morala când auzea glume cu bețivi, mai ales cînd erau spuse de unul.
- Păi nah, cum să fie. Greu de imaginat.
Bețivul râse. Luă o gură mare din pahar și-și schimbă automat moaca. Obișnuit cu oameni ce aveau aceleași nobile hobby-uri ca și dînsul, se simțea prost când se lua cineva de beția lui. Și atunci când se simțea prost, se chinuia să bea cât mai mult și mai repede încât să uite momentul.
- Și-atunci? Dacă tot n-ai venit de atâta timp, cum de-ai venit acum? Sărbătorești 10 ani de căsnicie?
Individul moralist zâmbi, simțindu-se și el la rîndul lui puțin atins. Știa că orice bețiv se ferește de căsătorie ca de sticla de bere goală. Ori mai bine zis, căsătoria se ferește de bețivi.
- Oau, dar cum de m-ai prins? Într-adevăr, pe nevastă-mea am lăsat-o pe ring în grija unui necunoscut ras în cap și c-o svastică tatuată pe frunte, și eu am venit aici să mă îmbăt.
- Frumos, frumos! Îmi place treaba. Și eu dacă aș fi avut muiere, aș fi făcut la fel. Tot muierea asta din față e mai frumoasă și mai de încredere( și făcu un gest spre vodkă).
Și mai luară amândoi încă o gură din cele două muieri de pe tejghea. Moralistul începea să zâmbească mai deschis acum. La urma urmei, venise să-și amintească de vremuri din astea, cu bețivi, cu glume misogine și cu vodkă. Bețivul doar îl ajuta să reintre în peisaj. Însă nici prea sociabil nu vroia să fie. Încă se temea de bețivi și de crâșme, venirea lui în Fire fiind aproape ca o provocare. Se temea să nu fie din nou luat de val. În mod ironic, bețivul îi citi temerile.
- Mai trebuie una din asta ca să mă ia valul! Mai bem una? Fac eu cinste!
Propunerea îl înfioră pe bărbatul căsătorit. Căscă ochii speriat și se dădu înapoi subtil. Avea 10 ani de când nu se mai îmbătase și se mândrea cu performanța. Reușise foarte greu să-și mențină controlul în tot acest timp. Nu exagerase nici la luarea licienței, nici la nuntă, nici la botezul copilului, dar parcă acum, ajuns din nou în Fire, în locul unde căzuse pe sub mese de atâtea ori, parcă toată abstinența lui începea să cedeze.
- Nu, nu mulțumesc. Eu oricum mai am în pahar.
- Păi dă-i gât și hai să mai luăm o sută. Ce? Te miroase femeia acasă și fuge la ăla cu svastică pe frunte?
Rezistența devenea tot mai slabă...
- Nu-i de asta. Oricum e plecată.
- Păi atunci?
- E mult de când n-am mai luat și al doilea pahar. Mi-am format o reticiență pe care vreau s-o mențin.
- Și atunci de ce ai început să bei?
Bețivul începu să se enerveze. Nu pricepea cum poți refuza o vodkă. Și mai ales când te afli în bodegă. În primul că e un gest jignitor la adresa celui care îți oferă. Dar ținând cont că era de-abia la a 2a ori la a 2a vodkă, încă avea răbdare și nu obișnuia să se ia în gură cu oamenii.
- De dragul vremurilor de demult.
- Păi de dragul vremurilor de demult mai ia una. O să le îndrăgești mai mult după a doua sută. De când ziceai că nu te-ai mai îmbătat?
- Păi de aproape 10 ani.
Răspunsul îl șocă atât de mult pe bețiv încât uitase să mai comande vodka. Pentru el, deși timpul se măsura în pahare, 10 ani păreau un număr infinit. Încercă să-și aducă aminte ce se întâmplară în ultimii lui 10 ani, dar renunță repede și își aduse aminte să comande vodka.
- Păi atunci hai să-ți sărbătorim cei 10 ani de abstinență...Domnișoară dragă mai pune două...

Savurând sudoarea înconjurătoare

2010-06-12T16:06:00.000+03:00

căldura îmbăta orice cățel. Studenții erau deja beți, dar mai vroiau. Și cu alte câteva detalii mai mult sau mai puțin mult picante, cam așa se înfățișa nobila sesiune de vară. Vremea era un picuț cam ironică, deoarece pe astfel de fierbânțeală nu puteai decât să bei, nicidecum să stai cuminte și silitor cu ochișorii concentrați pe cursuri. Nah, bineînțeles că doar tocilarii hardcoriști rezistau eroic, asudând ca animălurile în sălile de lectură.
...acestea fiind spuse, gândul că există Piezișa cea izvorâtoare de bere, îți alina restanțele.

...Primul an de pierdut vremea, banii și mințile prin crâșmele Clujui, cu alte cuvinte de studenție, se termină dubios, neclar, nesigur și nemulțumit. Am un sentiment ciudat de ”va urma”, că lipsește ceva din peisaj, că totuși nu așa plănuiam eu să-mi trăiesc primul an de facultă. Încerc să trag o linie strâmbă și sub ea să așez frumos o concluzie. Și mă cam sfiesc să afirm că anul ăsta am băut, și am alergat zăpăcit să mă țin de facultă. Ce-i drept e că m-am autodeprimat în orașul ăsta, fără să-mi dea nimeni motiv. M-am văitat că-s prost în lo să tac și să merg la școală, unde să desenez floricele frumoase pe marginile foilor de curs și să analizez cururi de studente. Și mi-e lene să-mi aduc aminte. Măcar dacă tot am băut, și-am fumat, și-am petrecut, și-am făcut gaură-n pat, măcar să mă aleg cu amintiri, să-mi creez o antologie de povestiri cu care ulterior să-mi pot adormi nepoții. Dar mi-e prea lene și mă sim acum prea moralist ca să povestesc. Însă din simpatie pentru idee o să fac o listă la nimereală:
1. Am căzut mort de bat de pe cetățuie, dar m-am prins de-o buruiană fermecată și am supravețuit.
2. Am mers fumat la un examen și am avut cel mai mare debit de scris din toată istoria consemnată.
3. Am fost dealer de țigări de la ruși, și aveam mulți clienți fideli, eu situându-mă în top.
4. M-am îmbătat în: Fire, Elite, Insomnia, Memories, Funky, Cleopatra, Stuff, Janis, Niko, Booha, Irish, Taverna(nu pun în calcul restul unde am băut dar n-am apucat să mă imbăt);
5. Am fumat iarbă în fața sediului cenral al UBB de vreo 5,6 ori și odată chiar pe trepte, simțindu-mă mândru că sunt student.
6. Am băut în 501....hmmm....cel puțin 501 l de bere.
7. M-am implicat în treaba cu chestionare și sondaje de opinie, și din 27 de chestionare nu am făcut nici unul pe bune.
8. Am șters un taxi de borală.
9. Am mers cu liftul în 16(presupun că e cea mai curoajoasă chestie ever)
...și restul ori mi fi dar fierbânțeala măsii nu mă lasă să-mi aduc aminte. Și totuși, când revăd lista, nu pot zice că am multe chestii de laudă. Măcar de beam mai mult ori nah...

...să sperăm că luna asta n-o s-o las din nou moartă cu blogul. Până una alta, mă bucur c-am postat...

După ce-am evadat de la reintoxicare...

2010-05-13T17:24:00.001+03:00

Şi totul începea să miroase a boală. Singura explicaţie rămânea boala. Era una cu tentă serioasă şi pe de-altă parte cuminte, şi la urma urmei simplă. E una să spui că te simţi puţin deprimat din cauza unor mici eşecuri şi neîmpliniri, şi e alta să spui că eşti bolnav. Închizi gura lumii şi te mulţumeşti şi pe tine...Însă totul începea să miroase a boală pentru că de data asta lipseau vechile raţiuni, vechile explicaţii, frământări, planuri de viitor, revolte şi entuziasme. Totul ajunsese într-o ciudată linişte, o nepăsare clară...
...Încă persista neputinţa de a povesti, de a prezenta ori a descrie un fapt, de a închega o propoziţie cu un predicat, dar în primul rând subiectul persista să absenteze.
....
Iaşiul e cuminte ca un sanatoriu. Aglomeraţie caldă, bătrâni târâtori de geamantane grele, oameni cu ochi curioşi, atenţi şi dubioşi. Aseară, după cele 9 ore jumate de apăsat canapele cfr-iste am ajuns în sfârşit în capitala uitată a Moldovei. Pe tren am văzut mulţi munţi, am numărat 12 tunele, 21 de staţii, şi-am privit soarele cum urcă şi coboară. Am fumat cu naşu, om care aducea a ţigan, însă cu un limbaj de învăţătoare bună, şi aspect îngrijit. Omul poate în conştiinţa lui puţin naivă ne-o avertizat că amenda pentru fumatul în tren e de 7,5 mil şi că sunt foarte mulţi tineri rebeli care fumează ţigări preparate în tren. Noi am promis că vom sta departe de ei iar el a zâmbit părinteşte. Când am ajuns în gară la Burdujeni m-am simţit foarte ciudat, creierul meu fiind obişnuit să coboare. Aşadar ajuns în Iaşi, m-o impresionat rugina tramvaielor şi viteza lor agale. Clădirile erau la fel amărâte ca şi-n iarnă, iar un ţigănel m-o întâmpinat cuviincios:
- Nenea, dă-mi un ban!
- Scuză-mă dar n-am!
- eee, cum n-ai? Cum n-ai bă?
şi dacă ţigănelul cu pricina nu avea 4 ani, cred că-mi luam bătaie. Am ajuns în burghezul nou cartier Green park şi soră-mea m-o băgat în duş pentru derapizare...
...Hope will be for the a best! Or at least a random best...

Recuperăm, dezintoxicare...

2010-04-30T14:36:00.001+03:00

E-o zi frumoasă și blândă precum o mioriță scărmănată. O mioriță scărmănată care o fumat verde și acum e blană!
...M-am trezit într-un sfârșit aflat la marginea târziului, din tot mai patologica stare de beție și melancolie scârboasă. Două nopți de nesomn și jurământul biblic că n-o să mai beau, m-au pus un pic pe picioare, și m-au trimis amândouă la școală, de mânuță. Acolo am observat că ceilalți rumeni în obraji studenți nu erau nici pe departe atât de silitori cum îi credeam eu, cu pesimismele mele. Mai erau mulți din ăștia ca mine, treziți la a șaptea chemare, care veneau să-i facă puțin masaj realității. Și realitatea era puțin mai frumoasă decât ți-o imaginai,dar tot nu demnă de luat în seamă. La școală o fost frumos și culmea, am avut răbdare să rămân fără să-mi tremur picioarele, 4 ore. Până atunci eram un copchil din ăla neastâmpărat, care după ce se pune pe scaun, începe să-și bălăngăne picioarele, să se joace într-un mod aleatoriu cretin, cu-n pix, apoi se uită la ceas, și începe să se uite o dată pe minut la ceas, se uită pe geam și vede că ceilalți copii se joacă, mâzgâlește haotic pe foaia de curs, apoi, când profesorul dă primele intenții că seminarul s-ar termina, răbufnește și în maxim 10 secunde se află afară. acum chiar am fost atent...măi! Așadar, mi-am predat temele la Norbert, m-am înscris la practică, mi-am spălat rufele și am băut ceai...
...Analizându-mi noua stare de entuziasm existențial, stau și mă fumez curios și zâmbitor, gândindu-mă până la ce oră o să țină. Și aici mă refer la așa zisa abstinență alcoolicească, la strângerea tot mai aprigă a ciorapului și lărgirea cantității de ceai băută, chestii, la urma urmei noi pentru mine. Cu alte cuvinte aștept băieții să se adune din străinătățurile împrăștiate unde au purces, ca să bem.

...Mâine e 1 mai și în cel mai probabil caz o să mă uit la documentare care-i ajută mult pe copii retardați să treacă clasa 2a, de genul BBC ori History, chestii absolut lame dar care-ți umplu timpul cât de cât. Nu sunt obișnuit cu ritualurile sociale de 1 mai. Toată lumea se screme să plece undeva, să plece chiar la bunica la țară doar să poată spună ulterior că n-o stat acasă. Nu zic, și eu aș fi vrut să fiu cu poporul hipiot în Vamă, să-mi beau my insides outside dar mi-e foarte indiferent. Oricum n-am bani de excursii...

...Băieții din Toy Machines, au cântat aseară în Suburbia, pentru a emoționa inimile ascultătorilor în așa fel încât să câștige. Aceasta o fost finala concursului Battle of rocksin, iar cine câștigă va obține un EP gratis, la o firma decentă de înregistrări. Din informațiile de ultimă oră de care le am, trupa a ajuns la departajarea finală, și așteaptă rezultatele. Eu cel puțin îmi țin toate patru membrele încrucișate pentru băieți, că sunt simpatici, beau bine și cântă frumos.
...Happy 1 mai...

Scriu dezordonat.

2010-04-19T04:24:00.001+03:00

Inutil și plictisitor spus, că am uitat. Am uitat aproape tot și resturile nespălate de memorie apar doar la venirea insomniei. E un blank ce demult, în epoci puțin mai teribiliste avea statutul de dorință. Nu-mi vine să cred că acum ceva ani puteam să-mi doresc blank-ul. Mă amuz acum amintindu-mi și fumez mirat că-mi amintesc. Island blues e aluzivă, și doare cu cât e mai aluzivă. Dar cu toate cafelele fumate, era într-adevăr un timp de adolescență timpurie, în care chiar îl credeam pe Eminescu din Odă. Nu înțelegeam ideea de îmbătrânire, de delăsare, oboseală...de alcool. Eram poet(vorba vine), prozator, pictor, arhitect, om politic, urbanist, istoric, și mă jucam cuminte cu toate visele de mai sus, aruncate grămadă în sufragerie. Acum mă dor șelele gândindu-mă că din toate, nici măcar sociolog nu sunt. Nu mă vait, nici nu bocesc, că n-am mai mers la o înmormântare de mult timp. E scena cea mai tristă, demnă de multe șervețele. Că Popa a uitat să se plângă. Eram bun la asta odată. eram bun la multe.
...O fată înflăcărată de amoruri învechite ar spune că e astenia de primăvară. O fi, deși eu de-obicei eram destul de cu vlagă primăvara și nu-s obișnuit cu noua modă. Momentan îmi diluez cafeaua cu apă nobilă de chiuvetă. Mă diluez cu totul. Dar eu care n-am putut niciodată să fiu poet, nu am ce comenta frumos în domeniu. M-aș gândi că totuși mâine am școală și că viitorul prea-luminat de sociolog mă așteaptă. Însă eu, prin raționamentul meu am renunțat a mai gândi inutil. Și încă renunț.
Renunț să mai scriu în aceeași măsură cu cât devin mai prost și mai neinspirat. Rahatul ăsta de blog mă lasă frustrat, motiv pentru care, entuziasmul devine tot mai mititel, calitarea postărilor tot mai searbădă. M-am săturat să scriu un nimic despre nimicuri mai mici, să mă cac în metafore iritante despre o viață de student mizeră și banală, unde totul se reduce la a bea, și ulterior a borî nemulțumiri penibile de om ratat. Și renunț a mă revolta când ajung la concluzia că despre altceva chiar nu pot scrie, că ăsta mi-e vastul univers și asta mi-e inteligența.
...Și revin la blank, și sprijin tastatura precum sprijineau bețivii sec. XIX foaia și pana ruptă de la curul găinii...și continui s-o sprijin...și cam atât. Eu sprijin.

Printre altele...

2010-04-19T02:07:00.000+03:00

- Asta e datoria fiecărui cetățean care are puterea de a se intitula cetățean al acestei țări. Orice cetățean are nu că datoria, are obligația de a muri pentru patrie, pentru oricare patrie, fie chiar și România, fie și una mai de câcat, dacă aia e patrie, merită să te sacrifici. Voi nu vă dați seama, dar vă dați seama că țara asta v-o hrănit pe voi, v-o învățat să citiți și să scrieți, și să agățați tipe, sau orice lucru, orice lucru pe care-l știti voi în prezent, se datorează patriei mamă. Și hai să n-o dăm chiar în comunisme din astea elaborate, hai să nu ne luăm de patrie, dar uite ca exemplul UBB-ul! Noi ca studenți, eminenți sau doar din ăia, pozărs, trebuie să avem un mare respect pentru universitatea la care suntem. Că vă dați seama, vă dați seama că toate condițiile pe care le avem acum, nu știu, tot ce învățam, șansa de a profesa într-un domeniu pe viitor, totul se datorează UBB-ului. Eu cel puțin, am toată stima și tot devotamentul pentru UBB. Și da, eu aș muri pentru patrie, aș muri oriunde și în orice condiții...doar pentru patrie, penru nimeni altcineva...
- Coae! Fumează și pasează.

2010-04-17T18:24:00.000+03:00

Și-am scris băi! În limbaj din ăla de gem oltenesc de prune de drăgălani(la Drăgășani sper să fie prune aslfel nu-mi iese). Deci am scris băi. am postat, am scrijelit cu limba-n tastatură tot morcovul de moldov-bucovin-oltenesc(mai nou) ce-l aveam în mine în ultima vreme. Și ce mama voastra de ne-501 vreți de la viața mea mea fastouasă de Rome total war vreți? scriu da!...
...am uitat că pot scruma pe jos, și l-am sculat pe Neacșu să-mi dea scrumieră. vai ce meltean sunt. Să scol omul din vinul și cafeaua lui, asta nu se poate sorbi bine în societatea multivicioasă a României.mai bine zis multibețivănoasă. am zis!
...pe jos mlaștină de 2 metri măsurați cu mațul. Că nah! culmea! Am venit la Kolosvar cu frica că mă maghiarizez la dracu, și am ajuns oltean de Drăgășani. So...fuseși la băut, să-ți moară mama de foame! Haules! Citez haules again!...am uitat ce-am vrut să zic...
...Deci...

...Am fost acasă, am și scris un blog din ăla drăgăstos plin de parabole romanticos-sucevencice, dar plm, n-o mers, m-am complicat prea mult în versuri cu rimă eminesc-bacovianestică. Par-aș fi un adolescemnt satanist cu gânduri năstrușnice, ce plm! Eu m-am maturizat, sunt un om nou, cu gândire pragmatică și cu agățare de sex opus...adică ăl femei-pizdăricesc. pă bune, frate adică cum plm, în plm de plm. dar cum plm?
...deci ziceam că-n cameră e un metru de jeg. e și sticle frate, adică fratele meu e...e sticle din alea fără cantitate...dar ce măsa-nfiptă-n bețe... am fost acasă, am savurat un net din ăla burghez cu 6mb pă secundă, și am asistat cu multe bocituri la Festivalul Hinternațional dă teatru și prosteală pă scenă hân limba engleză, alias Majic festu, și m-am simțit mai bătrân ca Noe la 943 de ani, după 175 dă ani de la faza cu Arca. deci o puțit în mare parte. generația tânără așa cum spunem moralicește noi bătrâni o Sucked ass rău de tot. tăt tineretul e prost băi! E tont! apăi ce plm!Dc am vrut eu Clujul...că măi, rostind moralist și etichecesc că vorba vine...am băut și-am fumat...și-am jucat Rom! Rom totăl wăr! di m-am căcat pă mine frate...dar stai... săzi molcom de moldovean ostracizat...că cântă cucu-n Bucovina...
...băeții olteni din ăia băețași dă vâlcea din ăia...iar am uitat ce-am vrut să zic...o trecut cântă cucu...acum mi-o cerut unu să-i fac rost dă verde, și eu ca omul nah, eu sunt în vedere cu nenumărați mahări ai etnobotanicelor acute... și îmi permit să am anumitb statut(joking, im a almost fucking loser)...
...și oricum am uitat care era subiectul anterior. Oricum, o să revin cu postări mai comerciale...

Bucata de creier adoarme.

2010-03-25T04:03:00.001+02:00

Borhotul vieţii prea frumos înmiresmat mă ia gingaş de gât şi mă strânge fără intenţii rele. Dar metaforele nu au roade îndeajunse încât să procreeze o imagine corectă. Sintamga NU, folosită deseori de copiii sugători de ţâţă prin oscilarea orizonală a capului, repetat şi ritmat, bineînţeles, apoi evoluată spre dimensiuni mai complexe, de genul: nu fac pipi la oliţă, nu mănânc brocoli(asta la americani), apoi nah, căpătând multe alte forme, conotaţii şi stilizări mai mult sau mai foarte mult estetice, a devenit finalmente, scop împărătesc în perfida existenţă. Prin urmare, NU mai ştiu ce vroiam să spun de fapt pentru că nu sunt în acel stadiu de absolută conştientizare zburdalnică social-înţeleasă. Nu vreau să adorm haiduceşte cu degetele unse de varză călită cu oase cărnoase(de la mama) pe tastatură, pentru că altfel voi fi nevoit să plâng bisericeşte a doua zi că nu am terminat.
...Clujul e splendid de mirific atunci când calci zgomotos pe trotuar şi nu te uiţi la el. Altfel urâţenia devine clişeic explicabilă. Şi deasemenea Calea Dorobanţilor e frumoasă ca o mireasă beată, îndestulată de gropi, taxiuri harnice şi pupături pe după blocuri...
...Când am ajuns la falnicele porţi ale căminului am constat cu tristeze că portarul, demn apărător al sanctuarului, ştergea pe jos, umplând de prea-curată zoaie podeaua. Femeile de servici ar trebui gazate cu mr. propper şi apoi împuşcate, pentru că l-au lăsat pe dumnealui portarul, să se ostenească cu treburi murdare de femei. Portarii trebuie să stea, să fumeze, să fugărească indivizi dubioşi şi să-i ciomăgească vitejeşte şi să ne lase pe noi, prea-credincioşii studenţi să intrăm cu alcooale frumos mirositoare, sacoje de droage şi fete dubioase. Prin urmare susţin drepturile tuturor portarilor morţi la datorie pentru căminele patriei. Portarii sunt şi ei oameni...
...Bucata de creier este câteodată mai uitucă chiar decât o găină petrecăreaţă. Eram adineaori şi fumam încruntat o ţigară boemă şi sociabilă şi mă gândeam la multe peripeţii cognitive, care mai de care mai viu colorate. Şi le-am uitat fix după ce-am băut apă din antica sticlă de poiana negri. O fi vreo legătură socio-culturală la mijloc dar momentan sunt prea buimac şi uitat prin plăpumi întortochiate pentru a mai da o bere pe cauze şi motive. N-am bani să dau o bere. Recunosc că nici nu m-am scărpinat în amintiri prea impulsiv ca să-mi aduc aminte ce vroiam eu de la viaţă atunci când fumam sus-citata ţigară, dar măcar am avut bunăvoinţa de a-mi aduce aminte, şi de a comemora momentul cu coroane de flori şi mici parade militare. Bucata de creier vrea să aţipească, dar în acelaşi timp mă înştiinţează, că dacă mai am bere, s-o trezesc. Dar eu cum n-am bani de bere o s-o mai amăgesc un pic, până se prinde.
Mă întreb oare morile de vânt cu care se bătea Don quijote, măcinau grâu, ovăs ori secară? Vroiam să iau în calcul şi porumbul, dar mi-am adus aminte că atunci era rar şi rezervat oamenilor spălaţi. Era un profanator al bunurilor statului, Don quijote. Mă mir cum de nu l-o luat garda!?
...Mâine va fi o zi neputincioasă şi sleită ca o ciorbă fără perişoare. Nu-mi pasă ce tip de soare vine mâine, preconizarea rămâne şi este neclintită. Mâine nu există şi poimâine e cu dubiu, dar totuşi în cazul lui pronosticul nu e sigur. Din partea mea să nu vină nici poimîine. Deşi mint, poimâine, pe limbajul acelor arătătoare din colţul plin de muşte al monitorului de fapt e vorba de mâine, o să cânte Phoenix pe moca la polus şi asemenea bogda-prosteală n-o să mai prind. Deci să fiu sănătos cu bucata de creier la mine...

Azi nu mă trezesc.

2010-03-23T16:35:00.000+02:00

...Nu m-am trezit, şi azi nici nu prea am gând să mă trezesc. Statistica e amânată pe vineri,şi dacă nu-i statistică nu-i şcoală. Şi totuşi începe să-mi fi dor sa merg la facultă. Însă ar trebui să-mi păstrez dorul pentru pentru laboratorul lui Norbert.
...Am avut un vis demn de toată transpiraţia, definit în limbajul meu ca vis "fucked up". Iar visul fucked up e o combinaţie între simularea realităţii(spre ex. aşteptam banii de la mama; am îceput să-l înjur pe Făgă că mi-o furat o ţigară; am condus-o pe Andreea acasă, etc.), scene morbid-hardcorice de coşmar(am afirmat eu la un moment dat că "Mă cac eu în religia voastră!" - nu ţin minte cui mă adresam, ori de ce vroiam să mă cac în religia lor - şi imediat de la o casă vecină, o început să iasă ţigani, muncitori bărboşi şi alţi reprezentanţi ai plebei socialiste care mi-au spus că i-am jignit şi pentru trebuie să îndur o pedeapsă ritualică. Eu aflat sub pesiune, am acceptat. Şi fiecare din indivizii cu religia lezată au începu să mă bată, dar în mod organizat, pe rând, şi doar pentru 20 sec. maxim fiecare. Interesant că la scena de faţă era cumva şi Andreea, care venise să-i dau de mâncare, dar ea, când o începu ţiganii să mă bată o afirmat un ţipăt dubios şi o fugit.)şi bineînţeles la sfârşit, creierul meu o începu s-o dea pe SF-uri(Scăpat din mâinile religioase ale indivizilor, am mers s-o caut pe Andreea, şi într-un fel am luat autobuzul, unde am dat de Făgă - aici o intervenit scena când Făgă îmi cere o ţigară, şi eu îmi dovedesc jâdănia subconştientă -dar în paralel cu firul clasic al scenariului, o apărut un zgârie nor de 8mii şi nujtcât de metri înălţime, care era sediu unei puteri supranaturale, şi care înghiţea oraşul tot mai mult. Astea fiind spuse, eu cu Făgă, din autobuz am ajuns într-o staţie foarte mare de metrou, iar eu în toată splendoarea ţărăniei mele subconştiente am început să înjur ceva de-acolo, cred că lumea, ori am râs de moace, ce-i drept eu cu Făgă ne-am făcut loc prin mulţime şi am ajuns la o fereastră măricică de unde am observat că staţia de metrou se scufundă într-o gaură. Dacă nu mă lua cu înţepături la inimă poate vedeam şi unde ajungeam...
...Dacă tot am dat-o pe freodisme din astea, stau şi mă gândesc că am avut prea puţine vise pe care să le ţin minte, legate de frustrări, chestii intime ori obsesii prea extravagante. Nu mi se activat prea multe dorinţe dorinţe ascunse, ci doar mi s-au repetat înt-un fel încâlcit experienţele şi stările emoţionale din realitate...Poate sun prea chill şi am o viaţă prea monotonă pentru a inspira vise mai complexe. Ce-i drept, o să încerc să-mi mai scriu visele, o colecţie nu sună rău...

...Ca s-o dau şi pe mondenităţii: aseară am fost să beau pe chetă la "Sărbătoarea psihologiei" ori ceva de genul, care s-o ţinut în Irish. băieţii din Toy Machines o avut public mare şi ascultător ca de-obicei, şi o cântat piese psihologice, adecvate evenimntului. S-o ţinut un fel de rockotecă după aia, şi pe la 3 ne-o dat afară. Psiholoagele sunt simpaticele ele, dansează doar după min. 3 beri, şi sunt generoase la ţigări. S-o găsit şi specimene mai dubioase care au dat culoare şi bună dispoziţi atmosferei...

Seară aproximativ veselă.

2010-03-18T15:21:00.001+02:00

I-am ajutat aseară pe băieţii din Toy Machines să-şi lipească prea-giganticele afişe, ce aveau scopul să anunţe cu entuziasm, noul lor concert de pe 23 martie(marţi) din Irish. Drept să spun afişele erau de fapt destinate formaţiei MOPA(My own private Alaska), trupă franţuzească, interesantă ea în felul ei, cu vocee urlătoare, tobe şi pian, şi care le oferă prea-mult merita onoare băieţilor, de a cânta în deschidere. Afişele erau mari, cât un neam prost, iniţialele trupei putând fi văzute de la 1 km depărtare. Însă, cineva cu-n ochi mai curios, dacă se apropia, putea citi, jos în colţul afişului, scris cu markeru, "toy machines" şi "alternative quartet"(formaţie foarte bine pusă la punct, care meriă toată ascultarea). Treaba în sine deşi nu pare prea plină de corectitudine morală, este în sine normală, băieţii fiind la început şi neavând dreptul să comenteze de felul cum sunt pe afişe. Deci dacă vedeţi prin centrul Clujului afişe mari cu MOPA, pe alocuri puse pe diagonală, să ştiţi că ele de fapt sunt destinate Toy Machines-ului, şi că o fost o greşeală de tipar.
...După ce-am stat să ne îngheţe tot ce putea fi îngheţat din noi, i-am luat pe Teiu şi pe Andy să-i îmbăt, ca un prieten plin de moralitate şi intenţii bune ce mă aflu, profitând de faptul că îmi venise simbria de pe tradus. Am făcut un mic crâşmă-scavenging şi în final am găsit o masă secsi în Insomnia.
...Scena care mi-o rămas în minte, e cea în care Andy cu Chiril s-o luat pe vorbe telectuale, polemizând despre moraliatea cheltuitului de bani. Şi normal că m-am simţit prost, că fix eu eram ăla risipitor de la masă. Toţi suţineau că e bine să cheltui banii cu măsură, că de la o vârstă începi să vezi altfel banul, că altfel îi cheltui cât îi munceşti tu, şi multe alte generalităţi, care pe mine începau să mă oftice. Adică eu, comparându-mi situaţia cu teoriile de faţă, am muncit, m-am chinuit să termin treaba, n-am dormit 3 zile, am primit banii şi mă găseam să-i folosesc la cinstirea celor de faţă. Şi ei vorbeau despre moralitatea banilor, toţi erau conştienţi de acţiunile lor, de evoluţia vieţii lor, doar eu eram prostul ăla beţiv care îşi bea banii munciţi fără nici o remuşcare. Tot mai mult încep să nu mi suport discuţiile pe teme "importante", "inteligente", schimburile înflăcărate de argumente şi principii, care rămân la urmei urmei vorbe goale, spuse la o bere. Asta nu se poate numi dovadă de cultură ori de maturitate. Dar trecând peste, eu am devenit melancolic şi am băut cu Teiu, care spre deosebire de restul intelectualilor, era fericit în lumea lui, ciocnea la fiecare 30 secunde, râdea, făcea glume proaste a la Teiu:
"Eu: Observ că deja m-am încălzit oleacă.
Teiu: Păi dezbracă-te!
Eu: Nu mă, m-am încălzit de la alcool.
Teiu: Păi dezbracă-te!"
...În final toţi erau prea beţi ca să mai polemizeze. În Cleopatra jucat sah cu Teiu, like the old times, am fumat narghilea cu vodka şi-am tras o macauă de neam prost.

Popa muncă nu.

2010-03-16T01:53:00.000+02:00

...Recunosc că deşi n-am nici un drept să comentez, să mă bocesc ori să par măcar un pic că fac revoluţie pe subiect, dar mi s-o cam acrit de tradus îmbrobodeli despre şi cu Uniunea Europeană. Nu sunt nu un traducător cu carte de muncă, ci bineînţeles contrabanist ca de-obicei şi nici unul foarte entuziasmat de meserie. Dar am jurat că eu sunt batman şi pot stoarce limba englezească şi nu-mi permit să dau napoi. 10 lei pe pagină(sper :-s) sună oricum a salariu de senator pentru un student cu leafă obişnuită de la 50 bani în jos. Aşadar, după cum cu jale afirmam mai devreme, mă simt mai înăcrit decât orice borcan nespălat din frigider, şi încă am frică de cafea.
...Ieri, dis de dimineaţă(pe la 3 fără PM), după ce-am ieşit eu din entuziasmul zilei lui Andy şi al agăţatului de unguroaice prin Fire, am început să mă îngraş cu multă cafea, astfel pregătindu-mă să mă apuc de lucru. Textul, foarte simpatic şi interesant de-altfel, având rolul unei lucrări de licienţă(cică!), se respecta a include fiecare modalitate de linguşire îndoctrinatică a Uniunii Europene, care din ce în ce mai oficial devine Fratele mare de la apus. Spre deosebire de ăla răposat de la răsărit, ăsta nu-ţi intră în casă cu tancul ci cu zăhărelul şi limonada, deşi bineînţeles, scopul este tot acelaşi. Prin urmare(încep să am ticul conectorilor) m-am distrat eu cât m-am distrat cu măsurile "de obţinere a suportului şi a atenţiei publice", dar nu după mult timp o început să mă ia cu înţepături la inimă, şi să mă vai că nu-s bun de muncă şi viaţa nu are sens şi din astea. Ce-i drept, sincretismul dintre prea-iubita stalinskaie de c-o seară nainte şi chintalul de cafea băgat în isterie, m-o făcut să simt ca o cârpă, sau mai frumos, ca un prosop, şi mi-o trebuit încă pe atâta cafea ca să-mi revin...
....Seara deja mă făcusem om serios. Pentru prima oară de când tata şi sis m-o binecuvântat cu laptop, l-am luat pe ăla micu de pe eternul scaun, am făcut curat pe masă şi mi-am improvizat şi eu un birou ca omul, mi-am pus un număr de la Foreign policy pe post de mouse pad, o jumătate de ţigară stinsă, în bot(prin hotărâre de guvern, la noi în cameră nu se mai fumează) şi m-am repus oportunist pe treabă, având ecou de marşuri irlandeze în urechi. Am mai tradus ceva, şi pe la vreo ora 2 mă puteam lăuda că am ajuns la aproape un sfert din treabă. Am zis că-i semn bun şi optimist(deşi mă mişcasem c-o viteză apropiată de inexistenţă) şi mi-am mai făcut o cafea. M-o pus dracu. În jumătate de oră îmi tremurau ambele 4 membre plus capul şi dumnezeu ştie ce-am tradus eu acolo, mi-e şi frică să mă întorc să verific. Mi-am dat seama după un timp că randamentul meu de muncă ar falimenta toate companiile multinaţionale şi am zis să mă culc, era 4 fără, deci până la 9 aveam timp destul să dorm....hmm....nu mai ştiu, dar cred că era trecut de 8 când final am reuşit să adorm, păţind tipica scenă cretină, din Looney tunes, să-mi sune ceasul după câteva minute. Nu insist deloc să-mi aduc aminte alea 4 ore, când am avut sublima ocazie de a admira răsăritul şi primele ciripituri primăvăratice.
...Am dormit cam 2 ore, m-am sculat ca un muncitor din ăla supărat care într-o oră tre să fie pe şantier şi m-am pus pe diluat cafeaua, care încă predomina în stomac şi-n sânge...
....Azi chiar am rumgat cuvinte barbologice englezeşti ca ultima bovină flămândă de pe imaşul din sat de la bunica, dar acum câteva ore o trebuit să îndur ceva ruşine, implorând-o pe tipa căruia i-am promis traducerea, să mă mai amâne o zi. Nu-mi plac situaţiile astea de câcat în care mă bag cu atâta veselie mereu. Dar trecem peste. Începe să-mi treacă frica de cafea şi m-am plictisit să scriu...
ps. Iniţial vroiam să scriu despre unguri, despre ziua lor asta foarte plină de jovialitate intergalactică, dar mă umplu de prea multă milă şi compasiune inutilă, dă-i în...

Doar pentru că am fost obligat, atât!

2010-03-14T15:39:00.000+02:00

Sunt prea mahmur ca să văd rostul şi farmecul trebei respective dar fie. D-şoara Delia alias Pepuşe alias Chiloţi o iniţiat ea o chestie cu prima carte pe care-o vezi, nujce. Dau copy paste şi mă dumiresc şi eu.
1.Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Găseşte a 5-a propoziţie/frază.
4. Postează pe blog textul urmatoarelor 4 propoziţii/fraze cu aceste instrucţiuni.
5. Nu îndrazni sa scotocesti prin rafturi după cartea aceea foarte deosebită sau “intelectuală”.
6. Dă leapşa mai departe la alţi 6 prieteni
Deci, deşi nu mi se pare încă funny dar Jew Lee m-o pălmuit şi trebe să fac chestia asta. So:

"După 2 campanii victorioase (754, 756), Pepin îl sileşte pe AISTULF să retrocedeze teritoriile cucerite (Exarhatul Ravenna, Pentapolis), pe care le dăruieşte papei (Donaţia lui Pepin). Aceste teritorii, împreună cu Ducatul Romei, formează Statul Papal (p. 140)
760-768 După campanii victorioase, anexarea Principatului Aquitania.
768 Pepin împarte regatul între fiii săi CAROL şi CAROLMAN; acesta din urmă moare îainte de izbucnirea unui conflict deschis (771)."
Andreea your it!

Mic tratat de antropologie

2010-03-13T21:33:00.000+02:00

Că tot mă plângeam că am o viaţă monotonă de beţivan încuiat şi uitat de societate, aşa de ciudă, ca să rezolv cumva situaţia şi să mă trezesc şi eu cumva oleacă-oleacă la realitate ghici ce-am făcut?!? Evident că am continuat să beau şi să profit de faptul că tata o fost dubios de darnic cu mine în ceea ce priveste paralele. Şi normal, ca un om monoton ce mă respect şi mă auto-stimez, m-am dus în mult prea băutul şi fumatul Fire. Aceeaşi mâncare de peşte cu usturoi şi mămăligă. Ne-am pus navetele (goale unfortunately) sub cur, ne-am luat fiecare rachiul în pumn şi-am început să drojdim însetaţi ca nişte jite neadăpate ce ne respectăm şi ne auto-stimăm. Muzica mult mai proastă ca de-obicei, şi nu dau de înţeles că altădată ar fi mult mai bună, care te făcea doar să te legeni anemic doar aşa ca să pari de-al casei, să nu pari roacker supărat cu tricou cu Maiden(acea rară categorie de exemplare umane sunt foarte bine văzuţi mereu mai ales în rândul preacuratelor d-şoare şi au de-obicei ataşată o coadă şi-un inel supărat cu craniu). Altfel spus un blackerist, un deathrist şi-un Popa nu prea erau potriviţi pentru cântecele reghe despre floricele, iarbă, pace mondială, Che Guevara ori despre ce plm cântă ăia. Deci legănându-ne anemic încontinuare am început să belim ochii la lume şi să aşteptâm să ne-mbătăm.

...Mi-am propus deseori să încep un tratat antropologic despre diversitatea acelui adevărat plancton cârciumăresc ce se află, se respectă şi se auto-stimază Fire-ul. Dar subiectul nu merită chiar aşa de multă atenţie, e mişto să faci doar câteva catalogări mici. Spre exemplu, detaliul care în mod biologic e firesc să-mi capteze interesul când belesc ochii cu rachiu-n pumn sunt prea-curatele şi mult prea gingaşele d-şoare, care luminează îmbelşugat Fire-ul şi îl umlu de iubire şi pace mondială. Ca s-o luăm pe scurt, sunt câteva tipuri de prea-curate d-şoare mai interesante:

1. cele de tip Predator-Xena: sunt pe departe cele mai fioroase şi mai temute prădătoare ale junglei. Se împart în genere în două subclase: cea masivă, bolovănoasă şi pusă pe treabă şi cea mică şi slabă, prăpădită, bătută de soartă şi de viitorul bărbat dar mereu pusă pe şotii. Se poate spune că provin din familia cornutelor, având prelungiri dubioase ale capului, care după unele cercetări, sunt folosite la auto-apărare. (mă refer la dreduri) Figura facială e ori total inexpresivă ori hâdă ca ula, sunt cele mai active social, având o vocee războinică dar iritantă. Capacitatea neuronală nu a fost încă studiată dar ea în nici un tratat serios de specialitate nu a arătat interes ori importanţă.

2.Fata din coşciug: este o specie introvertită, iese rareori din cuib şi se reproduce pe durata vieţii doar cu-n singur mascul, care de cele mai multe ori este imaginar. Penajul este asemănător ciorii, iar atitudinea este comparabilă cu a cucuvelei, dar cele două specii pomenite sunt mai demne de studiat. Ascultă neapărat muzică cu soprane ori burzumăială cu tăiat de vene şi poveşti de de iubire nemuritoare.

3. Fata din coşciug cu perdeaua pe dânsa: e o subclasă importantă a speciei prezentate anterior, doar că în acest nefericit caz se obşnuieşte o ţinută cât mai ştergătoare pe jos. De-obicei părul este în conformitate cu rochia, având şi el un aspect de perdea. S-a observat în jurul lor este foarte curat şi din acest motiv sub apreciate în spaţiul public, fiind chiar angajate în salubrizare.

4. Grasa înflăcărată: ca s-o luăm şi fără formalităţi, grasele din Fire sunt, în ciuda aspectului ieşit total din limitele esteticii, printre cele mai îndrăgite reprezentate feminine, iar motivel sun numeroase. O grasă înflăcărată duce mereu lipsă de sex, deci sunt foarte dispuse să accepte chiar şi cel mai lăbăreşti mijloace de agăţare, oferă mereu bere, ţigări şi servicii financiare. Când vă apropiaţi de aşa un specimen să nu-i spuneţi niciodată că-i frumoasă, cazurile au arătat reacţii total opuse, deci la fel de violente: ori te ia în braţe şi te duce acasă, loc de unde nu vei mai ieşi niciodată ori începe să bocească şi se sinucide pe loc.

5. Magazinul de haine, obiecte religioase şi de ocazie: personal, mi se pare cel mai fascinant specimen dar şi cel mi greu de analizat. Niciodată nu te plictiseşti doar privind o tipă de genul. Găsesc agăţate pe ea, într-un mod sau altul, o gamă uriaş de mare de chestii. Descriu acum foarte pe scurt aspectul uneia de genul: obligatoriu minim 3 feluri de fuste de mărimi şi culori total diferite, min. 3 eşarfe, automat ceva pe cap: palărie Michael Jackson bonetă poponărească de franţuzi, ciorapi etc. min. 3 inele pe deget, min. 234546778875 de brăţări la mână, min. 3 tipuri ştranguri la gât. De-asemenea e nelipsită geanta rustică, ce trebuie să fie destul de încăpătoare să încapă o cantitate de chestii de min. 3 ori mai mare decât suma tuturor chestiilor de pe ea. De-asemenea poţi căra foarte lejer cartofi în acele genţi.

...Enciclopedia completă ar trebui să includă şi multe alte specii rare, dar se pierde farmecul. Cel mai frumos e să mergi la faţa locului să le admiri în habitatul lor natural.

...În seara asta e ziua lui Andy(happy 20 dude!) deci ghici unde voi merge din nou...

Culturalisme

2010-03-12T00:39:00.000+02:00

Nu-mi pot abţine entuziasmul de a descoperi în sfârşit un set de site-uri inteligente în tot maglavaiţul ăsta de net. Obsesia mea conştient crescândă faţă de istoria oraşelor şi în special a câtorva anume, poate fi acum hrănită de câteva bloguri care studiază clădirile vechi, prezentându-le uimitor de inteligent istoria. La adresa prea-frumoasei capitale am găsit mai multe surse decât mă aşteptam, şi mi-e ciudă când ştiu că până acum am fost prost şi nu m-am prins câte poţi găsi pe net într-adevăr.
...Cel mai muncit site în domeniu de care am dat până acum e http://bwshots.blogspot.com/ . Colecţia de poze de epocă e enormă, caliatea e bună şi comentariile demne de citit.
http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/ se axează detaliat pe clădirile uitate alte capitalei, şi e burduşit cu poze arhitecturale, explicate pe rând foarte frumos.
Alte linkuri nu dau, pentru că oricum fiecare din astea două au la rândul lor multe ramnificaţii. Nu am deloc pretenţia ca această postare să intereseze, am scris-o doar pe post de reminder. Recunosc că nu multă lume împărtăşeşte obiceiul de a studia şi fotografia clădiri şi a citi istorii de oraşe şi nu mă laud că eu obişnuiesc, mă întristez că n-am cu cine.

Calm normal alcoolizat.

2010-03-10T15:21:00.001+02:00

8 martie o trecut cu destulă nebăgare de ori în seamă.Vorba lu Gheorghe, pentru noi ăştia girlless 8 martie e doar zi inofensiv de neimportantă pe care o bem. Nici de bere nu pot zice c-am avut parte. O fost trist de-a binelea. 3 peturi amărâte, culese aleatoriu de la trecătorii 501-ului şi băute anemic printre veşnice gunoaie şi glume obligatoriu amuzante. Nu pot să zic că m-o apucat sentimentăraia nici când am ajuns în contact cu umblătoarea societate. Se cunoştea de-altfel că-i 8 martie: oameni şi femei plimbându-se cu mâinile încâlcite între ele, oameni care îşi aşteptau îngrijoraţi femeia la colţuri de stradă mondene, femei care alergau îngrijorate spre colţuri de stradă mondene, babe care îşi lichidau stocul de uscăciuni înflorate, şi alţi oameni îngrijoraţi care profitau de lichidările de stoc. Noi mergeam să căutăm robinete, n-aveam nici o treabă cu ce se întâmpla în jur. Ori am fi vrut să avem. Nu mai luasem robinete din vară, de când făcusem combinaţia cu Hrib şi nu pot zice că acum aveam un dor deosebit de dureros faţă de chestiile alea, dar 8 martie părea un moment destul de prielnic de a lua. De dragul neîmplinirii noastre spirituale, farmaciile erau închise, farmacistele grăbindu-se îngrujorate să ajungă la colţuri de stradă boeme...Aşadar ne-am supărat iar eu mi-am luat un pet de bere şi m-am dus acasă şi am plâns toată noaptea că n-am ţigări.
...A doua zi zicea lumea că-i ziua bărbatului, că atuncea is 40 de mucenici şi se beau 40 de pahare, şi simbolistica e simpatică ea aşa. Adică de ziua femeii, e o abundenţă roz de ghiocei şi multe alte floricele foarte frumoase, e plin de dragoste şi renaştere spirituală şi all that crap. De ziua bărbatului se bea! Simplu şi practic, fără prea multe formalităţi şi complicaţiuni birocratice. Şi recunosc că mahmureala de azi dimineaţă mi-o povestit că într-adevăr aseară-am băut. Iar eu mahmur întreb mahmureala: Ok, am băut, asta-i clar, asta fac în fiecare seară, dar aseară cu ce-o fost mai special? Măi n-o fost ceva anume, aţi băut, aţi cântat, aţi băut jucat poker ori aţi comentat la jocul altora, nah, ce vrei să-ţi spun mai mult? A, nah, e bine atunci!
O fost câţiva oşteni conservatori din armata noastră de beţivi care au respectat tradiţia şi au băut 40 de şoturi, dar nah, şoturi de bere, vorba aia, rachiul îi scump...
...Prea cinstita gazdă care şi-a riscat la pierzanie mândrul bârlog chemând o gaşcă haotică de derbedei însetaţi, trăia destul de burghez acolo pe Dorobanţilor. Apartamentul era mai mult decât mare, şi avea multe gadgeturi care îţi trezeau pofta curiozităţii. Se găseau chitări, bâte de baseball, gantere, statui din Micronezia şi multe alte jucării pentru copii. Eu am adormit la un moment dat, dar sun sigur că restul au simţit multe miracole.
...Concluzia este tot legată de faptul că viaţa mea e o cocină tristă, nesătulă de evenimente monotone, deprimante şi seci. O agonie leneşă, şi o eternă aşteptare de şuturi în cur ori de alcool. Aş vrea multe chestii să fie altfel colorate. Aş vrea la un moment să fiu eu în locul oamenilor grăbiţi pe care-i primesc cu atâta delectare. Să aştept o tipă la un clţ monden de stradă şi un tâmpit să mă vadă şi să scrie pe blogul lui necitit despre mine, iar eu să nu aflu niciodată cin e el şi ce scrie el. Lamentabil într-adevăr...
...Şi aşa va rămâne...schimbarea e încă vag percepută.

Când am plecat eu la țară...

2010-03-07T13:36:00.001+02:00

Și s-o dus și treaba cu Bucureștiul. O fost o plimbare simpatică, plină de metrouri și țigani precupeți, cu bere prețioasă și crâșme mai mult sau mai puțin banale. Castrații câini ai capitalei nu erau mânioși pe tine, ci te admirau ca pe-un turist respectabil, iar patronii afro-români de pe pod în Unirii îți vindeau șervețele la sacrul preț de 3 la 10 mii...Dar să fim mai detaliați...
...Momentul anume nu mi-l reamintesc clar, dar știu că după a 2a bere în Insomnia m-am hotărât să acompaniez Toy Machines-ul în frumoasa capitală. Băieții cântăreți proaspăt introduși în birocrațiile muzicale, trebuiau să cânte în Suburbia la un concurs de rockeriști, și puțin suport moral din partea mea și cadetului Costi era profund îmbrățișabil. Mai ales că eu aveam țigări, deci puteam oficial să mă laud că-s cu trupa!
...Am strâns eu la nimereală câteva hârtiuțe cu moaca lui Grigorescu și am alergat spre tren. Alergarea o fost totuși oleacă încetinită când Andy și-o uitat chitara acasă (ha! ha! laughable) și cu ocazia respectivă, ne-am plimbat și cu taxiul. Trenul de București chiar te făcea să-ți scoți pălăria în fața lui, și dacă n-aveai pălărie merita să-ți cumperi apoi să repeți ritualul. Am avut un compartiment de fiecare omuleț, am avut chiar și curent, deși evident, în rații foarte mici dar bine intenționate, am putut să și fumăm lejer, și-am tot fumat...
...Gara de nord e mai curată decât spun legendele. Fiecare părinte conștiincios își sperie educativ copilul cu povești monstruos de înspăimântătoare despre gara de nord. Pe mine cel puțin nu m-o mușcat nimic...Din gară, ne-am împrăștiat fiecare în treaba lui, într-o amplă încercare de colonizare a Bucureștiului. Eu mi-am început una dintre micile mele plimbări urbane, și l-am cărat pe Costi după mine. Am făcut 40 km și am aberat 5 ore despre arhitectură și istorie. Îl compătimesc pe Costi, dar fiecare soldat are nevoie de inițirea lui...Seara ne-am învârtit anemic prin Lipscani. Foarte trist Lipscaniul. Unele zone chiar nu mai aveau străzi, ci doar ganguri pitorești, colorate frumos în glod. În rest e vesel că are multe crâșme. Am fost în Fire, dar automat mi s-o făcut dor de Fire-ul din Cluj, după mine nu prea merită atenție locul. October-ul mi s-o părut simpatic, cu cele 100 de doze de bere de jur împrejur și cu halbe de bere la prețuri aproape studențești. Oricum în prima seară am capitulat devreme, duhnea prea mult a oboseală...
...Prea mult lăudabila, complimentabila, și atot-onorabila Sânziană, asta ca să nu-i spun gazdă că supăr lumea, binevoiește să locuiască într-un bârlog foarte secsi, în piața Regina Maria, la nici o flegmă de Măgăloaia aia mare. Așadar, am fost primit mult mai călduros decât mă așteptam, și am fost copleșit de atmosfere boeme și comportamente delicate. Înconjurat de atâta farmec, am ațipit repede.
...Am fost sculat la oră inxistentă a ceasului meu biologic și de nevoie am continuat plimbarea căscătoare de gură. Și într-adevăr, Bucureștiul continua să mă încânte subtil cu străduțe franțuzești și blocuri interbelice, dar parcă deja ochiul obosea mai repede, și entuziasmul primei zile, când rămâneam chiar și-un minut să salivez calumea o clădire, parcă pălea acum. Începeam să fiu sătul de clădiri vechi și importante. De aia, plimbările mele au început să fie tot mai scurte. Seara o trebuit să pun la bătaie toate mijloacele de persuasiune învățate ori furate, citite ori inventate pentru a o convinge pe d-șoara Bârsanu să vină la concertul băieților. Sânziana veni vidi vici: a venit, a dat din cap, a urlat, a aplaudat și-a plecat.
...Băieții o cântat cu strufocare și cu punere de sentiment. Au avut public mic dar ascultător. Și din câte-am înțeles o fost și cam cei mai blânzi cu publicul, dintre toate trupele participante. Ce-i drept e c-o câștigat etapa, și merg în semifinale. Dacă câștigă finala li se înregistrează EP jmecher, deci au nevoie de multă dragoste și afecțiune în continuare, și noroc și baftă și alea alea...
...După concert am fost în October, și din October în A. A-ul e mișto așa, auzeam că are și tradiție mare. Skol-ul la 4 lei m-o făcut din nou să-mi fi dor de Fire-ul din Cluj, dar în genere o fost oki. Am dansat otzâră, am băut...nothing much...
...Ziua de vineri o fost mai scurtă decât mă așteptam. Aveam tren la 6 și n-am apucat să mai fac mare lucru. Am făcut o ultimă plimbare și o ultimă fugă spre gară prin proaspăta zăpadă și ne-am urcat în tren aproape când să-l pierdem. O fost prima dată când mă rugam să întârzie trenul, ca să pot prinde primele autobuze în Cluj. Și în ciudă trenul o ajuns la 4 jumate. Am mers pe jos până la cămin, și prima parte o fost urât că mă pișcau urechile și mă dureau picioarele. Pe la jumate oricum nu-mi mai simțeam nimic....dar am ajuns.

*
Bucureștiul dacă e să-l iau ca pe-un mic tablou, e frumos tocmai pin mizeria lui, prin furnicăria mecanizată de oameni, prin multitudinea oamenilor colorați, a cerșetorilor profesioniști și a câinilor mereu emblematici. Recunosc că în nici un alt oraș n-am văzut mai multă mizerie, dar fără doar și poate Bucureștiul e cel mai frumos oraș din România. Pe când celelalte orașe se chinuie frustrate să se impună c-o biserică mai șlefuită ori c-o firmă mai răsărită care vinde bomboane, capitalase impune și nu merită contestată. Ai tot ce vrei aici, și faza frumoasă e că pe lână asta ai tot ce nu vrei. Încă nu pot înțelege oameni care urăsc Bucureștiul. Nu vreau să fiu prea descriptiv ori să mă cac în argumente, dar eu cel puțin, păstrându-mi o naivitate sinceră, de-abia aștept să-mi fac masterul acolo.

Retrospective de martie

2010-03-02T13:22:00.000+02:00

În mod straniu și bizar, m-o apucat melancoliile de dimineață. Nimic care să sară în ochi de deprimant, dar cert e ceva mă foiește. O venit martie, cu tot tacâmul de veselie virtuală de care tot vorbeam, și spre nedreptatea mea, chiar e chizdă afară. Mărțișoare n-am dat nici n-am primit, și respect lipsa de formalism. În liceu, 1 martie era mereu pont de chiul, de băut săniuțe după internat și alte năzdrăvănii năstrușnice. Colegele mă blindau de mărțișoare înfipte adânc, violent, dar cu dragoste...
...Azi în prima jumătate a laboratorului de statistică vine herr Chiribucă, ză ultimate decan al prea-prestigioasei facultăți, să ne ofere personal, nouă de la studii urbane, cele mai profunde condoleanțe, pentru decizia ministerului de a nu oficializa secția noastră. Cu alte cuvinte o să fim niște sociologi cu-n P.S. la urmă ”specializat în studi urbane”. Mă întreb oare viitorul burtos ochelarist la care o să merg eu peste 4 ani să cerșesc slujbă, ce plm o să înțeleagă prin diploma mea, și părințește pe după ochelari o să-și exprim dilema: Mă tu ce știi să faci? și o să-și imortalizeze o moacă de bou holbat. Iar eu bineînțeles foarte indimidat și făcut boț o să-mi iau toate inimile-n dinți și-n măsele și-o să-i spun poezia învțată în facultate: Eu analizez societatea urbană de la mahala până-n centru! Dar nenea respectiv va da o crâncenă dovadă de inteligență și imi va prezenta niște informații dureroase: Eu știam că urbaniștii se ocupă ce treaba asta, tu ești sociolog, specializat pe studii urbane, tu ce poți să faci până la urmă? Răspunsul final mereu aceleași la fiecare angajator presupun că va fi: Păi eu sunt ajutor de urbanist... Și bineînțeles urbaniștii se pot ajuta și singuri. În concluzie ori ajung poștaș ori punător de cabluri la RDS. Las că-i bun și-așa...
...Și ca o ultimă supărare, țigările alea cu inscripții chirilice pe ele s-o scumpit. Niște ucraineni cu simțul patriotic reaprins s-au hotărât într-o bună zi să cucerească Siretul, mare fortăreață și metropolă multicontinentală. Și nu știu cum o procedat ei misiunea că s-o încheiat totul cu vreo 3 victime și o ceată răzbunătoare de polițai emancipați care au cam confiscat multe din jucăriile ucrainenilor. Astfel în piețile pline de mafioți cu batic ale Sucevei marfa sacră luată de la ucraineni, s-a împuținat și partea rămasă s-a scumpit. Au ajuns țigările de contrabandă să fie cât erau acum un an alea din magazin și bineînțeles pe plan local treaba încă convine. Dar eu personal care trebuie să cumpăr marfă de la un oltean bărbos și chel ce-și păstrează și el un comision simbolic, nu prea îmi surâde evluția evenimentelor. De lăsat nu se pune problema, chiar din contră, încep să fiu ot mai scârbit de campaniile to mai retardate antitutun. Mă oftică tenta aia nesimțită de solidaritate națională care predomină orice campanie publicitară anti-tutun. Tipica replică: Tutunul ucide! este foarte adevărată dar e inutil să enumăr ce alte chestii ucid. Eu nu înțeles de ce guvernul ori organizațiile alea poponărești ce promovează viața sănătoasă insistă tot mai prost pe ideea că le pasă de tine, de organismul tău, de banul tău. Guvernul ar trebui să fie fericit - cu cât mai mulți fumători, cu atât mai multi bani la buget, iar restul care militează împotriva fumatului trebui lămuriți că ei nu sunt mai conștienți și mai înțelepți decât tine, că e alegerea ta dacă vrei să continui să fumezi ori să te lași. Vorba lui Badea: Dacă o pui pe rădulească crăcită pe-un afiș antitutun, nu cred c-o să se lase prea mulți. Personal, eu ca fumător cunosc cel mi bine părțile nașpa ale țigării dar cât m-or ține plămânii o să continui să fumez și să-i înjur pe toți cretinii care tremură pentru atenție...

Îndată voi bea bere la terasă.

2010-02-26T18:29:00.000+02:00

Geamul stă deschis fără CA CUru să înghețe și noutatea e mult binevenită. Prin urmare se pare iarna, care încă teoretic administrează jâdănește luna februarie, începe să obosească și să se culce. Păsărele și berze și toate celelalte chestii care îi vesteau lui Alecsandri primăvara, văd că n-o apărut încă, ghioceii se ivesc doar în gălețile corporatiste ale afro-românilor din piețe, dar măcar te poți căsca gura pe străzi în tricou și geacă un pic mai subțire. Și acum chiar poți căsca gura fără s-o umpli ulterior cu farmacii de pastile. Neaua cea căzută ca din povești, o fost treptat agresată penofilicește de fenomenele de încălzire climatică, coborând cuminte în preacuratele canale, urmînd ca apoi să fie semi-filtrată și bineînțeles băută. Iarna în felul ei, poate fi cel mai bun politician: ea ascunde cu o grijă maternă tot ce putea fi considerat urât înainte, gunoaie diverse, gropi de carosabil, lucrări de canalizare uitate fără vină, diverse mortăciuni, iar ca agent guvernamental, zăpada, ce-i drept, mai mult decât abundentă anul ăsta, îndeplinea eficient misiunea de înfrumusețare a patriei. După aia, fiecare educatoare avea curajul să-i scoată pe copii în parcuri și să le prea mărească concepția lor despre mediu: ”Uitați-vă cât de mirific/ edenic/ fascinant/ frumos etc. e afară! și copii o luau de bună, și ajungeau să-și belească picioarele prin șanțurile ascunse de zăpadă. Iarna de-asemenea acționa asupra oamenilor ca un foarte bun activist de partid. Pe timp de ger toți oamenii pe străzi, sunt la fel de urâți, îmbrăcămintea cojocărească și pielea albastră și inertă obligându-i pe respectivi să arate toți la fel. Deasemenea, la -20 moda este ultimul lucru la care ar trebui să te gândești, deci se ajunge la o oarecare aparență de egalitate financiară. În plus, nici nu te mai poți mândri că ai casă cu lindab pentru că o ai îngrpată în zăpadă. Dar lăsând sociologismele la o parte, chestia care mă amuză pe mine în fiecare splendită primăvară e prea vizibilul fapt că odată cu topirea zăpezii, poți savura nesăturându-te de covorul falnic de gunoaie. Amploarea umoristică a contrastului lunii martie este cu atât mai grasă cu cât de la an la an, toată culoarea publicistică a anotimpului devinde din ce în ce mai roz, mai puffy și da, mai gay. Spre marea uimire a entuziaștilor, boscherii nu sunt roz și nu sunt împodobiți cu fundițe alb-roșii, gunoaiele nu sunt în formă de inimioară și nici nu cacă ghiocei. Din păcate, nu poți nici s-o scoți la plimbări umplute de sentiment pe duduia care ți-o înfipt țărănește bucata de plastic colorat în cămașă, pentru că de-obicei la începutul lui martie e mai iarnă decât la bobotează, ori în cel mai sigur caz doar plouă și se face un glod foarte drăguț.
...Partea bună care-ar fi. Că reapar terasele cu bere la kil, că de-obicei omuleții sunt mai puși pe socializare și surprinzător de mulți, că te poți întoarce lejer pe jos acasă după închiderea crâșmei, fără să fii nevoit să dai echivalentul la 2 beri, pe taxi, și că nah, tipele sunt mai altruiste în vestimentație.

Don't mind.

2010-02-25T02:25:00.000+02:00

Inconștientul ori subconștientul, încă nu știu exact care din ele, nu mi-am bătut capul să stăpânesc niciodată psihologia în modul ăla clear n smooth, așa cum reușesc din ce în ce mai mulți oameni astăzi, important e că-mi stârnește sentimente trecute dubios de neclare, pe care în marea parte a zilelor superficial senine, nu le cunosc.
...O imagine care până în toiul iernii mă bântuia sistematic era excursia de vara trecută de la Lucina, moment frumos dar lăsat să fie ciugulit. cel mai trist e că atunci când imaginea Lucinei mi se reactualizează, mă implic prea mult în rememorare, încerc să-i dau o structură momentului, și ajung să mă indimidez și să mă scuz. Mi se limitează puterea de redare, uit scopul amintirii și îmi piered încrederea tot mai mult în litere și capacitatea lor de exprimare. E o regulă arhi-răspusă cum că nu poți scrie despre un moment doar atunci când ai trecut peste el, când îți pierzi ultimele emoții pe care tu încă îți amintești că le-ai avut acolo. Nu mă refer la ceva concret, nu e vorba doar de Ea-ua ceea veche, găsită și automat pierdută acolo, mă refer la un întreg sistem de sentimente pe care herghelia cu pricina m-a făcut să mi le exteriorizez ori să mi le închid. E vorba de acțiuni și de stări, care după cât îmi amintesc erau atunci, pe loc, mai vagi și mai fucked up decât îmi par acum, după jumătate de an de cooldown.
...presupun că am vrut să-mi las la Lucina multe dintre chestiile până atunci definitorii, am vrut să folosesc momentul pentru a regla vechile frământări de aluaturi și de a stabili clar, altele noi, aluaturi pe care atunci nu știam încă să le frământ. vroaim să uit că merg la facultate, și că orașul viitorului meu de student e fix cel pe care și acum îl găsesc cel mai deprimant și mai dezamăgitor dintre toate. Vroaim să uit de liceu și de toți acei ani frumos băuți într-o orchestrală veselie, pe care și acum îi neg ca fiind regretați. Vroiam mult mai mult de la acel loc.
...după 6 luni normal că am impresia că am ratat momentul. că momentul o fost la fel de frumos cum o fost dat să fie, și că eu cu nemulțumirea mea continuă, l-am ignorat, l-am scuipat și l-am urât. am urât că șederea pe deal noaptea urlând ”când s-o-mpărțit norocu” n-o avut efectul estimat. Nici scena când mă înjuram cu propriul eu pe același deal, fix după ce mă plictiseam de cântat. nici vodka furată de la însetatele guri prezente la motel nu m-o îmbătat. Atunci chiar vroiam să se întâmple faitoane de minuni, să iasă un urs în cale și să mă înjure. ori măcar un iepure. orice vietate. Am încercat să scriu un kkt de poveste după scena respectivă, vroiam s-o dau pe mitologii bucovinene și alte lăbării de genul.
...încercam teribilist să-mi ies forțat din adolscență, să mă pregătesc penru viața canalizată și retardată a marelui oraș universitar, pentru viitorul pat de cămin și pentru viitoarele lucrări de seminarii pe care aveam să le am. câte prostii poate avea un biet absolvent de liceu în cap. are multe. partea tristă că are și mai multe după ce intră la facultate și se vede în fața monitorului așteptând disperat să se încarce un nou episod dintr-un serial...
....e mișto când ai simțul exagerării. fiecare scenă oricât de trecubilă cu vederea ți se pare un mare câcat împlit ori neîmplitit. în orice caz unul mare. și e normal ca simțul ăsta să se activeze când nu ai ocupație, când în general nu ai ocupație și te prefaci să-ți șlefuiești o imagine de om ocupat și preocupat.
...poate o să am stăpânirea și tupeul de a scrie odată despre lucina. poate o să am tupeul să pot face multe altele. până atunci văd că s-o încărcat serialul.

În așteptarea alcoolului. I

2010-02-23T19:01:00.001+02:00

...Doi dintre ei își vedeau forțat de treaba lor, în colțul lor bine acaparat și delimitat. Ăla mai gras și cu cioc proaspăt ras, își muta ritmic laptopul, de pe burtă pe genunchi, apoi se scula și îl punea pe masă dar nemulțumit îl repoziționa pe burtă, continuându-și agonia. Celălalt, un pic mai nemâncat ca primul, dar cu un cioc mult mai mândru viziona diverse emisiuni de divertisment, cu scop informativ și valoare dubioasă, mângâindu-și sobru podoaba păroasă a bărbiei. Mai devreme se făcură multe referiri la organe genitale proprii ori la cele materne în scopul exprimării unor nemulțumiri imposibil de eliminat. Acum se emiteau mai puține sunete. Aleatoriu se auzea totuși cum unul ticăie cu degetele în laptop și altul cu pumnul în masă, în rest, după cum spuneam, fiecare își vedea de treaba lui.

...Al treilea respirator al încăperii număra monede. Le scotea dinr-un pahar ciobit dar de-altfel frumos și le punea pe o saltea jegoasă, cu grijă și pe categorii de mărime. După ce repetă ritualul de 3 ori rămase fixat pe niște gânduri negative. Începu și el să-și miște degetele pe saltea în semn de ticăit, dar aceasta fiind moale, nu-l lăsa să scoată vreun zgomot. Prin urmare, nemulțumit că nu-și poate exterioriza refulările prin activități tactile, acesta vorbi:

- Avem 2,57 lei. Nu ne ajung pentru bere. Ce facem?

Izbucnirea celorlalți doi fu milimetric imediată:

Replica grasului: Cum băi să avem doar 2 lei 50? Ce-ai făcut băi cu banii? Băi tu ești prost, așa puțin să avem? Tu ce gândești când spui așa ceva, vrei să ne întristezi? Să ne distrugi toate visele! Tu ești nebun!

Replica bărbosului: Vezi băi ce-ai făcut?! L-ai supărat pe gras! N-ai putut și tu să ne iei mai ușor așa, cu-n zăhărel, c-o treabă. Să pui măcar 2,60 în loc de 2,57. Nu știi cum să iei pe om.

Cel de-al treilea om fu cuprins de-o panică urâtă. Se simțea atacat și le dădea toată dreptatea. Era indiscutabil vina lui. În fața lor apărea acum ca ultimul găinaț de pe parbriz după o ploaie de vară. Puțini ar fi rezistat fără un act sinucigaș această presiune, însă el se zbătu să existe. Trase în gând aere adânc în piept și formulă calculat o mediere:

- Putem lua o doză cu banii ăștia, totuși!

Acel totuși amplasat la sfârșitul afirmației demonstra o clară nesiguranță și inspira neîncredere, iar consecințele sale nu au întârziat să apară:

Replica bărbosului: Biberon din ăla să sugi tu băi!

Replica grasului: Du-te bă, aia nici în gaura de la măsea nu încape. Nici gingia nu ți-o umezește. La nimic nu-i bună!

Cel de-al treilea trase imediat o mânie hotărâtă. Lipsa de alianțe în inevitabilul și prea coloratul conflict ce se contura, îl convinse că violența este singura cale dreaptă. Așadar, în mod barbar multitudinile de organe umane și femeiști fură pronunțate pe tonuri înalte.

Replica celui de-al treilea: Mama voastră de evrei jâdani istraeliți ce sunteți! Eu am pus ce-i mai mulți bani în pahar, și erau mai mulți, dar grasul și-o luat pâine și bilet de autobuz din ei! N-ați contribui și voi vai doamne că vă cade ula...

Grasul se simți adresat.

Replica grasului: Eu am abonament! Era imposibil să fi luat eu banii. Jur pe toate sticlele pline și voluminoase de alcool de calitate din lume! N-am fost eu!

Continuarea replicii celui de-al treilea: Mă cac eu pe abonamentul tău! N-ai încă doi lei să luăm odată petul ăla?

R. bărbosului: N-are că și-i o băut!

Grasul își trase laptopul de pe genunchi în semn de gravă furie. Dragostea lui pentru pace și prietenie pieri pe loc.

R. grasului: Ce vorbești bă?! Nu-i adevărat! Eu n-am băut de când mă știu, nici apă n-am băut! N-am băut nimic! O trebui să plătesc căminul!

Ceilalți doi încremeniră compătimitor cu ochii flămânzi de bere în direcția grasului. A pomeni căminul în așa discuție managerială era o gravă încălcare a regulii colegiale. Mișcările și sunetele încetară pentru câteva clipe. Doar mirosul continua nesimțit să plutească.

...În momentul în care tipa de jos deschise ușa și rosti salutul ei mlădios, până și mirosul încremeni. O fată în acel sanctuar bisericesc al alcoolului și frunzelor narcotice, printre ciorapi și printre peturi pierdute, era, cu tot respectul, un element neînțeles și deseori neadecvat.

R. tipei de jos: Servuuus! Ce faceți?

Cel de-al treilea se scăpă în răspuns fiind încă nervos pe gras: Vrem bere! Și ceilalți doi încuviințară automat:

Grasul: Alcool!!!

Bărbosul:DA! Vrem bere femeie! Vrem bere acum!

Frumusețea izbitoare a tipei de jos, fu zdruncinată de reacția total nepotrivită a bărbosului. Grasul sări altruist să rezolve problema:

R. grasului: Cu alte cuvinte, după cum foarte diplomatic încerca să expună colegul meu, poți cumva să contribui cu doi extrem de umili 2 lei pentru achiziționarea unui pet de bere?

Tipa dintr-un exces subînțeles de feminitate se simți agățată. Își diluă excentric ochii și își exprimă neînțelegerea:

R. tipei de jos: Ce? Nu mă prind, eu am venit după țigări!

R. celui de-al treilea: Țigări? Mai avem țigări?

R. bărbosului: Nu mai avem. Le-o fumat grasul!

R. grasului: Ce vorbiți băi, nu-i adevărat! Eu n-am fumat nimic! Dați-mi pace.

R. tipei de jos: Ce? Nu mă prind...

Noul moment de liniște părea mai gras și mai bine închegat decât primul. Era o reculegere fără un sens prea bine definit. Tipa se resemnase că nu va primi țigări, ceilalți trei că nu aveau bere și că nu-i puteau vinde țigări tipei. Bărbosul își aminti că n-o poate combina pe tipă, iar grasul începu din nou să-și foiască laptopul. Cel de-al treilea întoarse capul spre maldărul de monezide pe salteaua jegoasă.

R. celui de-al treilea: Deci, mai luăm bere măi?

III

Tipa nu avu doi lei pentru bere dar împrumută de la băieții de pe palier în schimbul unei vorbe bune și bine aleasă. Grasul fu pedepsit pentru probabilele lui excese, iar pedeapsa consta în a merge după bere. Inculpatul se apără eroic, înjură, flegmă, făcu mizerie și aruncă cu sticle pe geam. Sticlele izbiră o babă și paralizară un cocalar, dar grasul nu putea scăpa de îndatorire. Ulterior bărbosul hotărî să-l însoțească pe gras în misiunea cu pricina, care mai mult decât probabil nu putea fi dusă la bun sfârșit doar de un singur om. Cel de-al treilea și tipa de jos rămaseră să aștepte răbdători în cameră. Cel de-al treilea promise să fie cuminte, tipa în schimb nu înțelese afirmația.

....Cel de-al treilea nu se sinchisea de-obicei să țină companie complicată tipelor sensibile precum se auto-caracteriza tipa de jos. Lui îi plăceau tipele bune la suflet dar cu intenții rele, cu aspect dubios dar frumos îmbrăcate, iar respectiva nu promitea nici unul din aceste daruri. Cu cât o privea mai mult cu atât idealurile sale feminine se prăbușeau mai adânc. Furia frustrată a existenței îl schimonosi. Începu să ardă satanic. Dar dintr-un bun simț învățat de la bunici deschise televizorul și puse telecomanda în mâna tipei. Pe Realitatea se difuza cu entuziasm procesul de ilegalizare a Coffee shopurilor și se arătau fețe anemice de specialiști. Tipa de jos avu un fior subtil, stinse televizorul și începu să tremure cu nervozitate.

R. celui de-al treilea: Lasă nu fi nerăbdătoare. O să vină imediat ăștia cu berea. Poate chiar se combină ei cumva la o vokdă. cine știe, is băieți descurcăreți.

...Tipa începu să se legene mlădios.

Trecut la pers. a II-a

2010-02-22T20:12:00.001+02:00

E un frumos mic acasă. Orașul e murdar de prea multă zăpadă clădită anemic fix în locul unde vrei să calci. Multe străzi, care de-obicei vara au asfalt, au acum pitoreasca priveliște de ulițe ale copilăriei, înfundate, umblate doar de picioarele îndrăznețe de cățeluși fără de casă. Crivățul și alte multe rude bine-intenționate ale lui, se plimbă boierește, înghețând cu atenție fiecare cîine trecător. Lumea e total inertă, iar singurele trasee umblate sunt drumul până în rynox și drumul până în piața mare la cumpărat țigări. În rest doar liniște și pace.
...Acasă oricum e o eternă impresie de mană cerească. Mâncarea e surpinzător de caldă și internetul nu are restricții. Totul aici ți se dă pe gratis, mama te sponsorizează, tata te ceartă părintește iar nenea de la cârciumă îți dă pe datorie tot ce-ți poftește inima. Fumezi țigări cu inițiale ciudate și gust aluziv, iar prietenii sunt nenumărați și mereu foarte buni...
....Cu alte cuvinte e un venit acasă în toată regula cu toate plictiselile lui, și lipsit de orice nostalgie. Sunt câteva faze care-ți atrag de fiecare dată același tip de atenție. Liceul în pauzele căruia ai stat 8 ani de zile, e o clădire cu moacă de spital, cu ceva copchii zăpăciți întrânsa. Nu merită la nici o ocazie mai mult decât o atenție. Pe foștii profesori îi recunoști în crâșmele de lângă școală, dar ei sunt prea beți să te mai recunoască. Domnul Cazacu spre exemplu, cufundat în licoarea sa geografică, nu prea și-o dat el bine seama cine l-o întrebat de sănătate. Bănuia el că-s vreun fost elev, dar nu știa exact din care categorie. Pe de-altă parte Tanti Viorica, matroana sfântă a anexei B, cea care de ani nenumărabili le face plinul domnului Cazacu și celorlalți indivizi cultivați la marginea paharului, m-a primit cu o oarecare bunătate. M-a întrebat de sănătate și eu i-am răspuns că n-am văzut-o. Tanti Viorica a avut mai mulți elevi decât domnul Cazacu.
....Am călcat pe 6 Noiembrie mult. E o stradă ciudată 6 Noiembrie. Să demonstrez că-i ciudată nu pot. Sunt case, pe partea stângă mici, pe partea dreaptă mari, apoi mai sunt niște gropi și încep blocurile. E lipsită de cea mai esențială valoare estetică. Nu sare nimic în ochi dar ceva te face să te uiți în dreapta, în stânga ori înainte, într-o căutare instinctuală a deosebitului. Sunt zile la rând când vin acasă și pe altă stradă nu apuc să calc. Acasă-Rynox, Rynox-Acasă. Puține alte puncte de interes.
....Deci vii de-acasă, vântul te împinge pe 6 Noiembrie la vale, și Rynoxul așteaptă la capătul străzii, mereu ascuns viclenește după dubița albă. Crâșma e mai obosită decât astă vară când ai părăsit-o și înșelat-o repede cu altele, mai bine vopsite și mai scumpe. Fiecare bețiv e cuminte la locul lui, face aceleași lucruri și arată la fel. Vechii cunoscuți de-o vârstă cu tine îi simți bătrâni și triști. Bătrâni cum îi vezi, ei încă aparțin perioadei liceului. Facultatea lor, aflată puțin mai la vale de casă, e doar o școală nouă, mai serioasă și mai importantă. Facultatea ta e în primul rând altă viață, n-o prea vezi ca pe-o școală în nici un caz. ...E de înțeles că te simți superior lor. Tu ai timpul tău acum, iar prezentul lor îți este ție trecut. Nu ești mândru de asta, dar indiferent ești privit ca om mândru. Replica ”Ai scăpat la facultate și acum faci pula mare!” continuă cu tristețe să persiste în privirile ascuns frustrate ale celor din jur. Și bineînțeles că nimeni nu te acuză pe tine, nici tu nu te poți plânge de ceva concret, dar se vede că indiferent de situație nu prea mai ai multe chestii în comun cu acești oameni, pe care înainte îi ai aveai în ochi zi de zi. Și răceala nu e confortabilă.
....Momentele bune sunt rare și mici, dar demne. În rynox deseori nu există timp, și lipsa de timp adunată cu bere readuce tente de prietenie. După câteva zile cu bere și fără timp, te molipsești de acel dulce stil clasic al vieții de crâșmă. Pentru ceva timp chiar te simți din nou ca într-a 12a, și auzind vorbindu-se de proba la română, te miri când realizezi că tu ai dat-o deja. Și nu mai vrei să pleci la Cluj, nu vrei pat de cămin jegos. Călătoria de 7 ore cu Timișoara-Iași ți se pare o nedemnă pedeaspă a existenței. Și în momentele respective nu înțelegi cum tu ai la 330 km un pat nefăcut și o școală cu examene încă nedate. Așadar îți amâi plecarea, te apucă idei frumoase de boemie și îți arunci energia și banii de drum pe niște momente menite să-ți alimenteze ulterior dorul de casă.
...Faci plimbări inutile cu autobuzul, îți înfigi picioarele doar acolo unde zăpada cere găurită, intri și ieși din case străine, bei enorm și fumezi monstruos, în final te obosești cât de tare poți, pentru a dormi pe tren.
....Călătoria e curată și perioadele de somn scurtează distanța. Ajungi pe peron și îți dai seama că în ciuda tuturor reacțiilor anterioare, ți s-o făcut dor de Cluj. Alergi foarte urban spre stația de taxi, te bați cu ceilalți studenți, la fel flămânzi pentru transport ca și tine, intri în mașină și începi o discuție foarte complexă pe tema vremii, cu taximetristul. Taximetristul nu-ți mai ia în seamă accentul. Te simți de-al casei.

Postare de umplutură...

2010-02-22T00:01:00.000+02:00

Nimic n-o să se schimbe! Cel puțin asta e impresia.
...Am terminat sesiunea, evenimentul descris cu atâta patimă și furie. Am luat examenele cu note prea banale pentru a fi amintite. Am mers acasă o săptămână și la fel, șederea fu nedemnă de amintit. Am promis că mă prezint entuziast la măriri și la restanță și am ajuns în final să trec beat și dezorientat, doar restanța. Nici nu știu încă dacă am luat-o. M-am împotmolit de tot într-o rutină zilnică demnă de toată lenea. Am văzut și revăzut filme. M-am obișnuit să adorm pe Starwars: The revenge of the sith și să mă scol cu gândul că mai sunt episoade din How I met...E o lene banală, lipsită tot mai mult de-o oarecare doză de conștiință. Am reînceput să beau vodkă și să rezem din nou pereți de crâșme, comunicând cu la fel de triștii omuleți înconjurători, nimicuri, formalități, glume din ce în ce mai searbede. Camera s-a umplut înapoi de jeg, dar un jeg mai trist decât până acum. Uit în continuare cuvinte și ajung să pot vorbi doar după o sută de vodkă. Mi-e tot mai rușine să mă exprim, simțind o nouă adolescență zăpăcită. Ajung la concluzia că am scăpat de ticul verbal cu ”chill” din toamnă și l-am înlocuit cu ”fucked up”.
...N-am deschis blogul de ceva zile. Mi-am format o frică nemulțumită vis-a-vis de scris. Nici acum nu mă simt prea mândru să-l updatez doar așa de umplutură, să rămân în pas cu moda. Aștept șutul magic, o lamă de ras, un frizer bun, și bani de țigări. Aștept să mă împac cu blogul. Mâine încep cel de-al doilea semestru, și de bine de rău e singura noutate de pe listă...

Dry n short love story I

2010-02-05T00:59:00.003+02:00

25-ul era, ca în fiecare zi promițoare de iarnă, înmiresmat de borhotul sutelor de omuleți zâmbăreți, care dintr-o greșeală sau alta, deveniră locuitori temporari ai vestitului trolebuz...

///25-ienii sunt mereu o mare și frumos mirositoare familie. Ai crede că toți se nasc, cresc, descoperă femeia, și eventual mor, în acest trolebuz. E un ecosistem închis, unde toți indiferent de vârstă, statut, social ori limbă, sunt obligați să supravețuiască în interdependență. Acolo, în 25, îți vei da seama că un scaun liber, fără babe care să-l cerșească cu ochiul, este mult mai important decât faptul că pe celălalt scaun stă un nobil ungur, ori un homosexual entuziasmat de viață, Britney Spears sau oricine altcinva care îți creează scârbă și disconfort. Să stai lângă ușă este un lux cu două tăișuri - la fiecare stație te împinge înăuntru și-n afară (adică te fute) hoardele de 25-ieni, dar ulterior ți-e foarte ușor la rândul tău să ieși, fără să ai parte de băi băseșciene, de mulțime. Și nu în ultimul rând, simbolică este alergarea maratonială până la stație pentru a prinde 25-ul, atunci când ai dumnezescul noroc de a-l vedea, fără să-ți înghețe toate mațele în tine de frig, așteptându-l. ..///

...Printre cele multe mâini unsuroase ale clasei muncitoare, care țineau încordat bara de sus a trolebuzului, era și o mână cam zăpăcită, osoasă, și deseori purtătoare de țigară, care aluneca deseori spre lumi înfrumusețate de mâini mai calde și mai albe. Mâna cea prinsă în fapt, aparținea unui titular ce întruchipa într-un fel obosit, studenția. Titularul mâinii avea o față liberală, unde părul creștea fără autorizație, peste tot, iar corpul părea subtil undulat de mișcări spasmatice. Îmbrăcătimentea lui deasemenea nu mulțumea ochiul fițos și cu gust...

...În colțul privilegiat al trolebuzului, foarte aproape de ușă, dar nici chiar să muște riscul împingerii citadine, având la dispoziție o bară de siguranță aproape neatinsă, se afla mâna cu tente gingașe ale unei domnișoare aleatorii. Ochii strident de mari și de albaștrii a individei, se uitau cuminți în gol, neavând permisiunea imorală de a intercepta alți ochi. Pardesiul era deasemenea pudic, fabricat anume pentru o iarnă geroasă și matură, care nu lăsa voie la interpretarea unei forme, pe corpul domnișoarei. Pe deasupra nici celelalte figuri corpolente și cu potențial verbal-violent, ce se împingeau ritualic încontinu, nu lăsau o imagine prea clară a domnișoarei, din direcția individului descris.

-Mă scuzați, coborâți?

Domnișoara cu pricina fusese pe parcusul derulării stațiilor, depărtată de locul ei călduț, până în străfundul mulțimii tăcut furioase, iar acum, stația ei favorită apropiindu-se, se chinuia să înoate vitejește să ajungă la ușă. Ușa era parată de individ, deci formalismul era necesar.

-Mă scuzați, coborâți aici?

- Nu, poftim.

Domnișoara ieși după o schimbare iute de priviri cu individul. Stațiile așteptau mai departe cu nerăbdare.

Piața muzeului era o mare exponată umblătoare. Nenumărații bișnițari se foiau vioi, împărtășindu-și tarabele cetelor nestăpânite de căscători de gură. Aveau găluști fierbinți și zorzoane spoite care lăsau apă multă la gură. Totuși ei nu lăsau la preț, păstrându-și un jâdănism adecvat, însă erau foarte primitori.

///E un loc tipic cosmopolit al Clujului, Piața muzeului. Tot maglavaițul ăla diform de români, maghiari, chinezi, indieni, negrii și maghiari, își are ramnificatul cuib, acolo. E frumos într-adevăr, pentru tarabele aferente, care de la sântgiorgi până la sândunitru, sunt nelipsite de mărfuti alese și de guri flegmatice fără de bani. Acolo găsești expoziții de tablouri, scenete de teatru, shaorme zemoase căzătoare pe jos, cărți prăfuite și mulțumitor de ieftine. E locul potrivit pentru o cafea trendi, unde lumea veșnic trecătoare se uită mai atent la tine, tot acolo vara bei o bere înfierbântată de un soare mare, și toamna ”dai drumul la un cui tovărășesc”. Interesant că puțini știu, piața a cărui muzeu e. E un muzeu care împărtășește cam aceleași exponate ca și piața în sine, doar că ale lui sunt moarte, inerte și gros prăfuite.///

...Populația era flămândă de mărțișoare. Deși țurțurii tronau încă vârtoși la streșinile caselor mai mult sau mai puțin mediavale, ambele sexe sociale își lăsau cu entuziasm grăsimea pe mulțimea de forme metalice prinse cu textilă roș-albă. Boemi conștient întârziați, se târguiau țigănește cu babele pitorești, pentru teancurile masive de ghiocei. Școlari silitori se calculau cuminte la bani, ca să le ajungă și de bani de bere și țigări la bucată de la florile impuse de mama și destinate dragilor profesori. Vânzătorii, întocmai ca niște adevărați patroni ai evenimentului, erau ciudat de atent la tot ce se ia de pe tarabă, ce se cumpără, ce rest trebuie dat, sau ce rest trebuie uitat, ce fețe merită băgate în seamă și care trebui alungați...

...Alungat trebuia și individul cu mâna visătoare din 25, dar o babă ce-și lichida stocul avu răbdare cu el, și-l încurajă să cumpere niște ghiocei. Individul bineînțeles era deosebit de boem, ori doar avea vreo iubire lăbărească pentru o tipă rece și mult mai boemă ca el. Oricum tranzacția suna cam dubios. Fiecare buchețel din firavii și prea-gingașii ghiocei, se îngălbeneau miraculos după ce treceau prin mâna babei. Astfel, omul alegerea optimist alt buchet, și tot așa îngălbenindu-se toți, ajunse să-i cumperepe pe toți. Și-așa că era lichidare de stoc, individul luă mai ieftin marfa, și baba ofilindă tufli adânc în batista mucoasă, bancnota sacră de 5 lei.

...Domnișoara cu privire cuminte din trolebuz, imbucurată copilărește de pumnul consistent de mărțișoare cumpărate, se izbi la întâmplare de individul care, grijuliu își potrivea mulții ghiocei în punga de cadouri. De la impact câțiva ghiocei căzură, și ochii se revăzură inconștient:

- Scuză-mă, chiar n-am văzut!

Tipa, zâmbăreață ca orice fată care se respectă, fugi neglijent, de la locul crimei, făcându-și loc, înnotând lejer prin mulțime. Tipul, sinchisindu-se de urâtul formalism, se aplecă stânjenit, după floricelele galbene, pe care, de bine de rău, dăduse bani. Mulțimea primăvăratică, încălzea în adieri, aerul pișcător, nestinghenită în veșnicele ei entuziasme economico-sociale.

III

Fire-ul, pentru multe minți jucăușe de tineri îmbătrâniți cu lene, alcool și droguri ieftine, era suprema pauză a facultății inexistente. Conserva locului era destul de mare, însă numărul intens de sardine, îi reducea suprafața reală. Stundeți cu mutre murdare, care-și sclipeau ochii obosiți după fiecare gât de bere, se manifestau în acel mod, în care normalitatea cotidiană nu-i lăsa în alte părți. Iar manifestarea lor era tristă și previzibilă. Dudui igienic folosite, își savurau agonic, veșnica burlăcie, emițând miresme aluziv feminine. Miresmele respective intrau în a doua categorie de îmbărbătare, după bere, care îi mințea pe băiețandrii pubertatici că au șanse sexuale. Muzica deprimant de aceeași. Întreaga căldură a localului era pe bază de transpirație. Comoditatea și lipsa alternativelor umpleau, în rest, scena.

...Individul 25-tean contribuia prin răsuflare, la potențialul termic. Erau foarte multe ore uitate, de când popula zona. Ochii lui evoluaseră, de la unicitate și claritate a imaginii, la dublare, respectiv triplare, apoi la mai mult decât triplare, a aceleiași imagini. Greutatea corpului se reducea la cantitatea de alcool dinăuntru. Capul ieșea din toată ecuația, ăla mai greu. Și drept cauză, tot ce ținea de cap devenea mai greu.

...Tipa, ieșită prea devreme din entuziasmul mărțișorului, se bucura de beția prematură a celor două mari beri băute. Sociabilitatea i se citea pe ochi:

- Scuză-mă, îmi dai te rog o țigară?

...Alcoolul dezvăluise în sfârșit accentul ardelan al domnișoarei, iar urechile tipului receptară acest lucru, dar nu-l puseră să reacționeze decât puțin. Ochii săi pendulatici, reîntâlnindu-și posibila variantă feminină, sclipiră din nou. De data asta, berea avu grijă să-i fixeze bine și îndelungat, pe acel modest punct de interes.

-Da, da. Poftim! Ia!

-Merci!

...Neimplicată, dar instinctual mulțumită, tipa se depărtă distrată, spre dans. Tipul rămase doar cu gânduri împrăștiate. O recunoscu. iar acest fapt declașă alte gânduri împrăștiate. Să meargă să facă cunoștință? nu, n-are de ce, a văzut-o de două ori, ce rost are? pare prea dubios...S-o invite la dans? ar fi posibil, dar nu pe muzica asta; asta-i muzică de dansat singur; poate când începe altă muzică; dar atunci la fel, va părea prea dubios. S-o urmăresc? măcar cu privirea? să văd când e singură și vulnerabilă?! Nu, e prea mult stres pentr-o pizdă. O fi și ea o come-n-go enthusiast!

....Omul își căută loc printre petrecăreți, în căutarea barului, cel mereu plin cu bere, iar tipa, tipa în principiu fu agățată de-un oportunist...Lumea fu scoasă devreme la 5, obligată să se întoarcă în agonia ei exterioară...

Vacancy...

2010-02-04T20:57:00.001+02:00

Și s-o terminat sesiunea pentru noi ăștia hămesiți de lene și tutun. Nimic fascinant în prealabil. N-o coborât Cristi cu ceata lui apocaliptică de călăreți negri dar buni la suflet, n-ai câștigat la loz în plic Kazakstanul, nu te respectă taică-tu, nu, doar ai terminat sesiunea. Toți norișorii ăia roz și îmbuibați de bere la care tot visai tu umed în timpul sesiunii, nu-s reali de fapt, sunt mai ireali ca Moș Crăciun chiar. Ce-i drept, dormi mult, ai mintea de un gol lucitor la lună, nu ai parte de entuziasmul ăla de viață pe care îl vezi în filmele cu adolescenți americani, dar e bine. E un bine din ăla plin de pete: ești mulțumit că ai terminat de dat examenele, dar nu ai aflat încă nota, deci morcovul este încă la locul lui, ai avea chef să te distrezi pe undeva și tu ca omul, î târg, dar nu prea mai ai bani, ți i-ai fumat pe toți în sesiune, și ai tăi așteptându-te acasă cu multe ghirlade de flori, nu-ți mai trimit bani. auzi din toate colțurile că toți pleacă acasă, dar tu n-ai chef, însă ulterior te resemnezi și pleci și tu cu turma de pe Timișoara-Iași. Cu alte cuvinte, e mult mai trist decât îți închipuiai. Dar vorba aia, acum ești mai bărbat, ai trecut o sesiune, ai gustat puțin din miresmele învățatului, ți-ai dat seama încă o dată că berea din tine are rezultate universitare mai mari decât toceala, și multe alte lucrușoare frumușele, care te-au adus în semestrul doi ori în restanțe.
...Vacanța este direct proporțională cu banii tăi și cu banii prietenilor. Deși tu ești neam prost și cotrobăiești în poșeta plină de facturi a lui mama, ai totuși pretenari de alcooale și voie bună care sunt mai finuți și nu fac asta, și te izbesc cu prea frumoasa replică: Coae nu am bani! replică care îți cacă toate planurile tale arhi-mărețe. deci în concluzie tu rămâi înnotând prin interneturi picate toată vacanța, și bei trist și neprofitabil în crâșme dubios de murdare. Dar ce să spun, plm, vacanță uimitor de plăcută.

Interludiu oarecare.

2010-01-31T23:13:00.001+02:00

...Sesiunea până în acest umil prezent, a fost o perioadă de relativă agitație și calm intens pe alocuri. A fost urât doar în acele puține ore dinainea unui examen când mă puneam să învăț, și realizam mereu că e prea târziu. A fost și este mai mult o iritantă nerăbdare de a se termina odată examenele, de a reveni la acea perioadă de început de semestru, adormindă și îmuiată adânc în crâșme. Acum e o perioadă de stres impus cu nesimțire de societate. Tu, aflat bine-mulțumesc la o facultate leneșă, care nu ai de învățat doar câteva foi odată la jumate de an, n-ai avea de ce să te sperii de perioada examinării. De trecut tot treci, și puțin îți pasă cu cât. Însă limpezimea congnitivă îți este mucegăită de multe voci isterice și moace triste, care până la urmă te molipsesc de suferința lor copleșitoare. Toți care intră la un examen spun că n-au învățat, și că nu știu nimic. Când vin subiectele încep să bocească sau să râdă isteric. După câteva minute, culmea, îi vezi că rad foaia aia în așa hal încât termină trei pixuri. Și bineînțeles la urmă într-un cor dramatic exclamă eroic că vor pica cu siguranță acel examen. Ok, tu stai îi asculți, îți vine să-i compătimești, să încerci să le redai zâmbetul collgate pe moacă, chiar dacă nici tu n-ai făcut mare brânză. Tu nici măcar n-ai înțeles întotaliate subiectul, dar ai scris acolo după cum suna mai melodic, și ai ieșit cu o oarecare siguranță, că măcar foaia e plină. Totuși intrând în conversație cu acea turmă de potențiali restanțieri, ajungi repede să pălești, să afli că poezioarele tale pentru care ai transpirat atât, nu prea au absolut nici o treabă cu examenul. Începi să te întristezi și capeți o ciudă instincuală pe cei care o scris bine. Dar mergi să-ți cumperi bere și trece.

...Dacă ai noroc să ai examene cu pauze de 2,3 zile între ele, atunci vezi cât de gustoasă este viața de fapt. Fiecare ieșire de a un examen, este începutul unei mici vacanțe, un motiv onorabil de a cumpăra mult mult alcool, ori de a muri puțin într-un somn bine meriat și foarte lung. Dar pentru a nu fi exagerat de frumoase și lucioase lucrurile, ești nevoit să te izbești din nou de fețe triste. Nu prea ai cu cine savura prețiosul pet de bere, pentru că vorba aia ”Coae, eu aș bea, dar după aia iara nu apuc să învăț, și plm, uite cât am de citit”. Majoritatea sunt prinși într-o conștientizare formală a situației lor de studenți. Așadar ei se baricadează în bârloage și minimalizează cât mai eficient orice contact exterior. La statusuri sunt toți puși pe busy, iar pentru fiecare telefon primit își pregătesc din timp un discurs dramatic, plin de sânge și amar prin care își expun situația lor foarte ocupată. Toți sunt pe ultima sută de metri, nu apucă să termine învățatul, dar stau eroic până la 6 dimineața, ca apoi la examen să se poată lăuda cu puținele ore dormite. Și doar nimeni nu învață. Își trag la xerox maldăre himalaiene de cursuri, își cumpără multă cafea penru a înfrunta noaptea, cer multe informații, și se întreabă unul pe altul cât mai au, până unde o ajuns, cum se simt - pregătiți ori chelea ulii? Dar nimeni nu învață. Și cei care învață nu spun că învață, că nu-i politicos pentru cei care nu învață. Nu ai voie să spui că tu ai învățat și știi, așa cum morala și etica sesiunii nu te lasă să ieși în oraș în acest timp. Ești văzut din nou cu ochi dubioși dacă le spui altora că tu ieși în oraș ”că uite la astă cât timp are! eu mă chinui să învăț și ăsta se distrează! ăsta nu ia sesiuna. păcat de el e om cu cap.” Și orașul pare ca pe timp de ciumă. Pustiu. Crâșmele goale, cluburile anemice, pe străzi ger și puțini pensionari care-și rup gâtul pe gheața de pe trotuare.

....Ajung la concluzia că mai bine e să vii la un examen fără să pui nici un singur vârf de unghie pe curs. Să bei eventual, să te uiți la filme ieftine, să vorbești discuții cu ai tăi colegi. și să dormi cât poți de mult. Atunci măcar știi că vii la examen odihnit, împăcat, fără nici o emoție teribilistă, eventual doar c-o mică durere de cap, și știi că nu știi nimic, că mai rău decât în situația de față nu poți să fii, și cu cât scrii mai multe cuvinte cu atât crește șansa să ajungi la 5. Evident că sunt puține șanse să-l iei, dar dacă sumbrul eveniment se va întâmpla poți oricând merge la măriri. Și dacă te înnobilează soarta cu acest noroc, te vei bucura sincer, iar ăia mai proști de lângă tine, care deși știu să recite școlărește toată materia, au luat aceeași notă, te vor zeifica cu siguranță.

...Oricum e frumos la facultate...

greșit de devreme

2010-01-28T09:51:00.001+02:00

Din călduroasele așternuturi m-am trezit din beția somnului la 6:25. Nu credeam că există ora asta. Și nu știu chiar cum de m-am putut scula așa devreme, fără coșmar, fără ceas ori examen matinal. Dar vorba ceea, azi noapte ziceam că uite ce frumos, am timp de voie, pot să(din cauza faptului că mama a început să-mi citească blogul nu spun ce puteam să fac și-am făcut). Dar eu vroiam să fiu mai șmecher decât soarele și mă trezesc înaintea oricărei vietăți umane normale. Pe la vreo 6:35, instinctual, am deschis fișierul cu programa pentru examen, și cred că m-am uitat așa fix la ea vreo 10 minute, desigur, fără să văd nimic. Nu înțelegeam nici de ce ascultam Radiohead. Nu zic, se asorta cu ora, dar în plm, Radiohead? Formația aia are același efect ca uitatul insistent la o ceapă decojită. Am început să le număr pe toate toantele alea îmi ziceau că semăn cu solistul. Eu nu semăn cu nimeni, let me sleep....Pe la vreo 7 fix deja citeam articole din Cațavencu. Avatarul era făcut de câcat. Da, adevărat, filmul e de câcat, dar și critica era. ... Când în sfârșit certându-mă cu somnul, am ieșit pe palier să fumez o țigară, am auzit cu deplină iritație că tocilarul cel omniprezent de la 509 își cocea plăcinte în oficiu, ori nah, exagerez și eu, nu știu ce făcea, dar mă bulversa în suprema mea mahumreală. Și nu se ducea frate, tot freca chiuveta în toate modurile știute de el. Ba da drumu la apă, ba trântea ușa, ori izbea vreo bancă, așa câte puțin și încet, cât să ajungă sunetul și la mine. Și dacă-și făcea cafea ce? Mă cac în cafeaua lui. Tocilarii nu beau cafea.... Indiviul respeciv e un caz foarte aparte. E un lache înalt și uscat, cu fața frumos împodobită de acnei și coșulețe, care cnd vrea să-și întoarcă privirea într-o parte, își întoarce tot corpul, și care este mereu pe palier. Curiozitatea lui de babă fără vizor e deseori iritantă: nu poți ieși la o țigară pe palier, nu poți vorbi la telefon, nu poți vorbi afaceri necurate că te împunge ăla cu privirea din capătul celălalt. Să înțeleg că asta e singura lui distracție, de vreme ce eu personal nu l-am văzut ieșind niciodată din cămin, ori la alt etaj. Într-adevăr nu sunt atotvăzător precum dândul. Multe detalii n-are omul de dat, că nu prea vorbește, mai întreabă el de anotimp câteodată, dar în rest nimic. Să nu mă înțeleagă nimni greșit, n-am nimic cu băiatul, dar na, e ciudat.
....Și e încă prea dimineață. Cafeaua ucigașă a lu Cătă se pare că n-a avut efect optimistic și de entuziasm social. Ziua nu prezintă încă destulă încredere. Ceva dubios din aer îți recomandă să te culci napoi. Până la examen mai ai încă multe ore, și nu foarte mult de învățat. Oricum tu ai învățat ceva până acum, dar aseară ai aflat că nu aia trebuia învățat. Eeee, deja ideea unui examen nu mai mușcă. Sunt student călit, conștient, conștiincios. Totuși e destul de liniște în rest. Nu prea înțeleg eu ce-ar trebui să fac, nu știu dacă e bine să mă reîntorc la somn. Profunda conștiință mă îndeamnă la acțiune întru propășire. Dacă mă culc acum, nu știu când o să mai apuc să învăț. Poate nici n-o să ajung. Oricum deja nu mai înțeleg de ce trebuie să scriu eu prostioare, când oicum mama o să citească blogul și apoi o să mă sune moralizator. Trebe să cenzurez prea mult ca să-mi ascund acțiunile perfide de zi cu zi, de-aici, din Cluj. Și n-are rost să cenzurez. Somn. Mă duc la somn...

Fetița cu brichete

2010-01-27T03:04:00.002+02:00

Termometrele tremurau cuminți cu mercurul adormit. Erau minus sute de mii de trilioane de kile de tone de grade afară. Însă ciorile miraculos rezistau, savurându-și plimbarea agale de seară. Țopăiau cu pași mândri, de-obicei în cupluri – desigur cioroiul cu minim două țopăituri în spatele ciorii, ori în găști croncăitoare de câte trei, admirând egoist viața dubioasă din jurul lor. Cuplurile evitau politicos orice posibilă apropiere de găștile mai mari, penru că deseori acestea aruncau croncăieli jignitoare la adresa domnișoarelor sau chiar provocau pierderi de pene și implicit de onoare altor găști similare. Cu toate acestea toate ciorile, fie ele în găști ori în cupluri, de origine evreiască sau de influență nordică aveau fără excepții deosebita plăcere de a râde de oamenii care se urinau pe ei de frig, și se grăbeau aburiți spre locuri unde temperatura era mai mare de 0.

”Ha ha fraiere, eu am pene tu n-ai! Eu am straturi de grăsime protectoare, tu n-ai! Eu sunt neagră și pot să te norocesc pe cap, tu nu! Ha ha!

Dar oamenii trăiau o dramă existențială prea mare pentru a băga în seamă ciorile. Înveliți cu toate țoalele primite zestre de la bunica, cu părul nazal făcut țurțuri aceștia se grăbeau cu ultimul strop de energie mecanică într-un sens sau altul al falezei, înjurând temperatura, textila trădătoare și în final se înjurau pe ei că au făcut nedreapta alegere de a ieși pe-așa o bucurie atmosferică, afară. Oamenii fără de casă și fără de baie o duceau totuși mai bine. Ziceau ei că de când sunt prieteni cu natura, prinseseră ierni mai aspre. Noroc de spirt și de câini că le mai dădeau o impresie de căldură, altfel îi păștea de mult groapa comună ori laboratorul de biologie.

Totuși o creatură pe care ciorile încă n-o băgaseră încă în seamă, nici n-o binecuvântară cu noroc gălbui, era un pui de femeie, mai puțin zgribulit dar dubios de îmbrăcat, care se vedea că nu prea intră în acel tablou comercial, numai bun de dat la TV. Îmbrăcămintea ei aducea aminte, după spusele multor babe, de primăverile anilor 30: mantou bej presărat cu puține dungi și guler foarte lat, fular roșu, fabricat din niște cârpe necunoscute, mănuși la fel de bej ca mantoul dar din piele fragedă de căprioară. Pe cap nu avea decât un păr pieptănat în fugă cu o perie la fel interbelică precum restul ținutei. Nu se poate spune totuși că nu avea ochi ochioși, de culoarea spirtului diluat, împâienjeniți cu sprâncene sălbatice, nas de senator roman și obraji de culoarea cocainei, dar buzele erau carachios de vopsite, cu-n roșu lavabil, și iritau chiar și de a distanță, ca un semafor pe stop. Domnița cu pricina ar fi putut da impresia clară că a ieșit de curând dintr-o mașină a timpului autentică, dacă în loc de skate shoes și-ar fi pus altceva în picioare, nu știu, ceva mai roșu poate. Așa, era doar una din multele prietene ale naturii și ale cățeilor, des întâlnite prin marele oraș. Avea fața oleacă mai spălată decât a altor boschetari...

Crivățul măsii, după denumirea dată de localnici, alerga sadic, jucând prinsa cu orice vietate ce încerca să-i provoace prezența. Pe faleza cu pricina, mai rămaseră doar vreo 2,3 ciori și tipa cu buze stridente, în rest toți muriseră ori se puseră pe foc reciproc. Lângă un canal puteai vedea un porumbel înghețat și lângă el o pisică înghețată care încercase să-l mănânce. Pentru a se încălzi domnișoara începu să fredoneze cântece de joc și voie bună, rotindu-se pe ritm de tango. Ciorile o reperară repede și râseră de ea. Surprinzător, de după o clădire viu colorată dar rece, ieși gâfâind un bărbat aproape elegant, cu bocanci proaspăt lăcuiți, ce inspira și expira mult bun simț. Se îndrepta cu pași hipotermici spre stația de taxiuri, când fata cu intenții interbelice îi tăie politicos calea:

- Cumpărați țigări ieftine monsieur?

Omul era 100% sigur că pe vremea asta nu răsuflă nici o vietate și că el e singurul prost ce s-a aventurat pe cancerul ăsta. Așadar, faptul că teoria lui nu fusese adevărata, îl enervă:

- Tu copilă, ce-i cu tine în halul ăsta de vreme? Aici îți arde de prostituat?

Fata, simțindu-se doar un pic jignită, răspunse pe-un ton oratoric plin valoare etică și morală:

- Vai monsieur, ați greșit, eu nu-mi vând trupul pentru nimic în lume, eu doar vând țigări, și, și brichete la nevoie! Însă nimic rușinos!

Bărbatul, încă șocat și zăpăcit de la frig:

- Pe vremea asta ți-ai găsit? Nu vezi că de-abia mă pot mișca, nici până la primul taxi nu ajung și tu vinzi țigări cu capul gol!

Cuvintele aspre ale domnului înfrigurat o îmbărbătară și mai mult pe tânăra interbelică, sporindu-i entuziasmul în nobila misiune ce-o avea:

- Eu vând pe orice vreme monsieur, nu mă las înfrigurată...

- Auzi-o, mă ia cu monsieur și din astea! Ce prințesă te mai crezi și tu?

- Vă înșelați din nou monsieur, eu nu sunt decât o biată precupeață, să mă ferească bunul dumnezeu să fac mofturi la mai mult!

- Măi copilă, du-te acasă, nu te mai prosti, c-o să te măture ăia de la rosal mâine dimineață! Ai casă măcar?

- Casa mea e departe monsieur! Eu sunt studentă, stau la cămin!

- Păi cum măi tu ești nebună fato! Tu în loc să stai acolo unde ai căldură, ai un pat, poți învăța să ai și tu un viitor, tu stai în gerul ăsta, îmbrăcată ca ultima târâtură, printre câini și printre ciori! Du-te tu acasă!

- Nu pot monsieur, trebuie să strâng bani ca să-mi pot plăti taxa la facultate. Părinții mei nu au de unde să-mi dea. Mam a murit călcată de tramvai, anul trecut, și tata bea încontinu de dinaine să moară mama. De atunci mă descurc singură! Așa că vă rog, dacă sunteți fumător, nu vreți să-mi cumpărați un pachet de țigări? Vă dau unul fără mesaj jignitor și poze morbide. Ori de nu măcar o brichetă! nu sunt scumpe, chiar ați face o economie mare!

Brusc, bărbatul arătă semne de înduioșare. Toată familia lui era alcoolică deci îi înțelegea situația fetei. Singura diferență era că mam lui fusese călcată de-un biciclist grăbit, nu de tramvai, în rest parcă își retrăia studenția văzând fața anemică a fetei. Atitudinea parentală nu întârzie să apară:

- La ce facultate ești?

- Fata răspunse cu mândrie, rujul de pe buze strălucindu-i mai cu putere:

- La medicină, în al 4-lea an!

- La medicină? Cam rar văd studenți la medicină vânzând țigări în haine vechi pe stradă. Să înțeleg că e cam piperată taxa!?

- 8500 lei! Și crește...

- Da știu, am auzit că la medicină e printre cele mai mari. Și să înțeleg că până acum te-ai descurcat singură?

- Așa cum vedeți că încerc să mă descurc monsieur!

Bărbatul rămase deplin înduioșat. Își imagina cu groază că fata fusese violată cu cruzime de nenumărate ori, că se pocăise pentru bani, iar apoi se măritase de 2 ori cu un moș lepros și fără de puță care sigur i-a făcut viața un chin. Toate aceste imagini negre se învârteau acum în mintea înghețată a omului. Nu știa cum să-și șlefuiască mai bine cuvintele pentru a nu jigni, dar în final o compătimi verbal:

- Păi atunci vai de capul tău!

Fata schiță un oftat sincer și îl privi pe individ lung și rugător. Acesta, rămas cu puține cuvinte, se uită un pic în gol, meditând din nou la perfiditatea existențială, apoi, deși nu mai plânse din 1989, lăsă să i se vadă un gram din așa zisa lacrimă, la fel de sincer precum oftatul fetei. Simțul civic începu să-l mănânce atât de mult, încât la un moment dat, în loc să-l scarpine, vorbi:

- Ascultă, 8500 n-am acum, că ți-a da! Dar ține aici 250, și îmi promiți că ai grijă de ei și te duci imediat la cămin! Ne-am înțeles?

- Monsieur...! Mulțumesc, dar...nu cred că am destule țigări și brichete la mine care să poată echivala acești bani. Dacă așteptați puțin mă pot duce să mai fac rost...nu va dura mult, vă promit!

- Taci, lasă țigările! Ia banii și du-te și învață că ești în sesiune! Oricum nu fumez, și nici tu n-ar trebui...

- Mă scuzați, dar în acest fel nu pot primi banii. Eu nu cerșesc, eu fac negoț, dacă dumneavoastră nu-mi cumpărați nimic eu nu pot primi bani...

Omul deja nu-și mai simțea o bună parte din corp, întârziase la o importantă întâlnire cu alcool, și simțul civic plus compasiunea se transforma într-o disperare enervantă:

- Bine, atunci dă-mi o brichetă! Nu contează de care, de care vrei tu. Ia de-aici cartea mea de vizită, și mă suni când ai să-mi dai înapoi banii, în brichete, în țigări, cum știi tu! Mă scuzi că nu te pot conduce până la cămin dar trebuie să mă grăbesc altundeva! La revedere, sper că am putut să te ajut!

Fata rămase c-o tristețe infantilă pe față. Nu prea înțelgea ce vroia tipul respectiv de la ea. Ea vroia doar să vândă țigări și brichete.

- Sigur nu vreți țigări la brichetă?

Individul cel darnic deja se îndepărtase tremurând, forțându-și picioarele să accelereze în orice fel. Nu-i mai răspunse, pentru a nu risca nici o prelungire a discuției cu mult agreabila domnișoară. Intră cu-n ultim efort într-un taxi, și nu mai fu văzut. Fata rămase din nou doar cu ciorile.

Se uită încă odată în direcția taxiului plecat, apoi privi atent banii primiți. Deschise o mică borsetă, îi puse cu grijă într-un colț, scoase o țigară și o aprinse, analizând atent faleza. Nici o vietate nicăieri. Nici măcar ciori. Nimic. Mai luă două fumuri, o aruncă, apoi scoase un șervețel și își șterse în grabă rujul, își potrivi părul și schimbă skate shoes-zii cu niște cizmulițe din piele de antilopă în carouri, păstrate în geantă. Termină procedura, se uită la ceas, apoi scoate din nou borseta cu bani. Îi numără atent cu glas tare.

- 1000, 1100, 1150, 1200. Hmm, e bine. Mai bine o fost ieri, dar asta este, să nu fiu mofturoasă acum. Noroc de frig, că altfel nu-mi ieșea treaba și de data asta. Se pare însă că proști sunt destui...totuși dacă mai stau mult, chiar că mă mătură ăia de la rosal mâine! Gata serviciul...

Cu pas grăbit de domnișoară, frumoasa damă interbelică se cuibări repejor într-un taxi și dispăru. Rămase în urma mașinii, ciorile se ciufuleau de zor, tranșându-și penele una celeilalte. Era clar că cioara unui cioroi fusese croncănită necuvincos, și fapta trebuia plătită.

Nu știu exact ce-i chestia asta, o fi vreo critică...

2010-01-25T04:37:00.002+02:00

...Dubioasa frică față de sesiune și examene, șansa tot mai puțin probabilă de a învăța serios măcar un curs, valurile sistematice de auto-mustrări și tipicele conștentizări de eșecuri și incapacitatea de a le rezolva într-o manieră zâmbăreață, mă obligă să-mi descarc neuronii rămași pe meditări existențiale.
...Aud acum, la prea cinstita oră a3a din dimineață, involuntar și fără acordul meu, sănătoasele sforăieli ale unuia dntre colegii mei de cameră. Bunăstarea sufletească a omului mă copleșește. Pot încerca să ghicesc că visează găleți de bere și de țâțe, tufe întregi de marijoana pârjolite de-un soare numai bun de mâncat. O imagine a unui rai decent, dorit de orice student muritor. Celălalt locuitor al 501-ului doarme mort, savurându-și somnul în acel mod pragmatic al capitalistului mult ocupat. Fiecare după cum reiese își vede de treaba lui într-un durism în pulă demn de mult respect.
....Prin urmare, rămas singur să mă bucur de această oră încântătoare, încep să mă întreb despre lume și viață, afirmând numeroase prostii:
1. Câți dintre toți acești studenți oropsiți de fericirile mediocre ale vieții lor au habar pe ce lume trăiesc? Și nu pot fi ipocrit să nu mă vâr și pe mine în oala despre care vorbesc. Câți își pot răspunde sincer de ce au ajuns în acest oraș, la această facultate, în acest cămin? Câți înțeleg ori își au formată o oarecare definiție despre a fi student, definiție care să cuprindă statutul unui student, scopul unui student și viitorul unui student....Or fi câțiva. Și eu unul sigur nu sunt printre acei onorați, eu doar pun întrebările. În nici un caz nu vreau acum să-i număr, să-i categorizez și să-i pun într-un sondaj de opinie, așa cum sunt învățat să fac la facultă, nici să dau exemple rele și bune. Vreau totuși să știu că acei oameni totuși există.
2. Mulți dintre studenți, de orice an ar fi ei, au fost și sunt luați de un val continu, care pute bine și care se cheamă viață. Ajunși la facultate, de-obicei într-un oraș nou pentru ochișorii lor, s-au văzut puși într-o mașină de spălat în care nu mai fuseseră spălați până acum. Și-au găsit culcușe mai mult sau mai puțin comode, au văzut locuri dubios de decente, au cunoscut oameni noi. Au avut de plătit facturi, de cumpărat și făcut mâncare, au rămas fără bani și apoi au îndurat până au făcut din nou rost de bani. Acum revenind la metafora de dinainte, au devenit niște rufe puse în mașină și învârtite sistematic, în același mod robotic în fiecare săptămână. Au venit parțiale, au învățat sau deloc, au venit examene, au învățat sau deloc, au revenit parțialele, au revenit examenele, anul s-a terminat. Următorul an, cu eternele lui așteptări de schimbare, a venit tot cu parțiale, apoi examene, apoi parțiale...
3. Ce nu-mi place mie e că văd oameni de vârstă cu mine, și mă văd pe mine, trăind o lume tot mai naivă și mai limitată, o lume care începe la ora aia târzie la care te scoli și se termină la ora aia târzie la care te culci. O lume tristă în care luatul unui examen este motiv de mers la băut, și primirea pachetului sfânt de la mama un moment de-o valoare inestimabilă. O lume cu valori mici și zilnice.
4. Dacă printr-un impuls inițiac, indus în prealabil de alcool, îi voi întreba aleatoriu pe studenți, tocilari ori depravați, rockeriști împuțiți pletoși ori manelari dușmănatici dolcegabaniști, atei sau pocăiți, ce au de gând să facă după ce au diploma în mână, ce valoare pentru ei are un examen, cu ce a contribuit o dezbatere de seminar la formarea lor ca oameni, cum au evoluat ei în mod practic, social, profesional ori psihic de când sunt studenți etc. etc. etc. tind să cred că nu voi obține răspunsuri spuse cu toată gura. Oricum n-o să fac asta pentru că o să primesc înjurături și blesteme, care mai mult ca sigur îmi vor deregla armonia sufletească. Unii poate vor răspunde că nu au timp să se gândească la metafizici, că au multe pe cap, și într-adevăr nu-i pot condamna. Alții, mai emancipați spiritual ca restul plebeilor vor recita cu intonație o poezie pionierească, dovedind o sinceră tărie de caracter, și nici ei nu pot fi desconsiderați, că unii poate chiar sunt conștienți și ambițioși în legătuă cu viitorul lor. Categoria cea mult îndrăgită de mine, în care mă afiliez și eu deseori, e cea a studenților cu ceva capacitate de percepție a obiectelor dar care, resemnați pe soarta perfidă și nedreaptă vor răspunde pesimistic că nu au ce face în domeniul lor, că viitorul e incert, că nu-și pot dovedi o valoare anume, și că berea și țigara sunt bune.
5. La urma urmei e imposibil să răspunzi la asemenea întrebări și nimeni nu ar trebui să-și găsească un răspuns bătut în cuie la asemenea chestii. Părerea mea e că se pot răspunde întrebări mai mici, iar atunci răspunsul poate fi pus în aplicare în timp scurt. De ce merg la facultate? Pentru că altfel voi primi absențe și voi fi exmatriculat/ pentru că ai mei se vor supăra și nu-mi vor mai da bani, și banii sunt buni/ pentru că pot cunoaște oameni noi și m-am săturat să-l miros pe colegă-miu când se beșește/ pentru că proful va conștientiza că eu exist și poate îmi va da oarecare valoare. Să zicem că astea sunt câteva din motivele generale pentru care și alți studenți merg la facultate, motive mici și provizorii, care formează acel stil de viață banal și simplu, pe care eu îl criticam mai devreme. E indispesabil mai mult sau mai puțin, recunosc, și într-un fel așa încetul cu încetul devii și tu odată om. Cu toate acestea o gândire de ansamblu, clară dar teoretică, care să analizeze și să compare viața cu idealul, nu văd de ce ar strica.
....Entuziasmul revoluționaro-filozofic a trecut. Nu prea mai știu de la ce-am început și care treaba cu concluzia pe care am pus-o. Important e că am scris eu ceva acolo, am mestecat ceva mămăligi. E bine, e bine...

Cârpituri

2010-01-23T03:31:00.001+02:00

....Nu știu ce anume mă mânca pe mine în cur că am început să mă joc cu blogul. Eu, țăran sincer și moldovean cum mă aflu de-abia acum ceva oleacă de timp mi-am dat seama că pe un blog se pot pune mai multe prostii. Mi-era ciudă că cei de pe wordpress își împart postările pe categorii și dădeam vina pe blogger că eu nu pot face la fel. Uite că se pot face multe chestii simpatice și peste toate se poate schimba oricând și adresa. Vechiul titlu era prea lung și puțin colorat cu teribilism, și eu cu pretenția de a evolua, dacă nu constant, cel puțin câteodată pe scara trofică, vroiam ceva mai la subiect.
....În vasta mea metaforfoză într-o leguminoasă respectabilă, am început să răsfoiesc puțin internetul și plecând de la mult respectatul pitici gratis am descoperit spre bucuria ochișorilor multe alte bloguri demne de-o lectură atentă. L-am citit puțin și pe Badea, dar băiatul pare mult prea îngropat în actualisme decât îl credeam. Deci puțin savuros. Până acum puțină cunoștință în domeniu, însă o să-mi fac o colecție de lecturi, care poate din mila zeilor o să mă mențină neplictisit.

in search of wild berries

2010-01-20T23:22:00.012+02:00

....Poarta falnică a căminului se deschise sub puterea telechinezească a portarului. Mesteca gumă turbo și asculta remixuri Led Zeppelin. Cu umerii drepți, cu burta impunătoare, călca adânc izbind cimentul podelei cu tălpile și privea viclean, cu urme de strabism, sorbind tot interiorul clădirii. Avea atitudinea unei pisici musculoase intrate în gaura neajutoraților șobolani...

....Într-adevăr, după prima talpă de portar auzită, un val de chițcăieli dezechilibrate umplu căminul, într-un ecou ce urca sistematic de la etajele inferioare, tot mai sus, aproape de încăperile cele neumblate, pe care puțini le văzură. Portarul își roti ritmic capul, mirosind răbdător zgomotul, împărțindu-l pe categorii de timbru, stabilindu-i atitudinea emotivă și estimându-i efectul. După câteva clipe meditative, portarul trase o flegmă expresionistă și împroșcă un perete cu dânsa în semn de concluzie. Planul era stabilit, eventualele pericole calculate, marja de succes avea o tentă de profit. Luă o bucată mare de aer în piept, își făcu cruce, apoi cruce-ntoarsă, să-și asigure amândouă fronturile, și porni încet și sigur pe scări.

....O figură absolut coșoasă și mirositor îmbrăcată se aruncă iepurește la picioarele portarului:

- Domnule portar eu am urlat? Am chițcăit domnule portar? Sigur m-ați auzit și pe mine, și v-am supărat urechile! Îmi cer pedeapsa domnule portar!

Creatura cu pricina era un vechi șef de cămin, care spre deosebire de ceilalți nu fugise la timp din înalta funcție. Îndurase experiențe care, dacă ar fi să fie povestite ar cauza doar vomă și delir. Fusese bătut, pe jumate chiorât, violat, ars, mâncase ciorapi mirositori, fusese închis afară, pe scurt mâncase câcat la propriu și la figurat. Iar într-o zi, ca să scape de castrare se ascunse la etajele de sus, cele nebănuite. Timp de o săptămână unii studenți îi auziră înspăimântați gemetele, alții dădură doar muzica mai tare. Treptat nu se mai auzi, nici știu nimic despre el. După ani însă, într-o superbă dimineață, la ora 9,00 el fu văzut coborând animalicește viclenele scări. Societatea studențească rămase mută de uimire, dar treptat își recăpătă glasul. Era prima dată când studenții văzură ora 9, de atunci înainte ea există. Creatura se ascunsese într-un colț de palier la etajul 1, de unde mai ieșea ocazional să i se plângă portarului.

- Nu Ovidiu mamă, nu ai urlat tu. Tu nu ai urlat de ceva timp încoace. Uite, ia și înghite! și-i aruncă o linguriță pe care era întărit un tip de gem.

- Sunteți prea bun, prea bun, domnule portar, sunteți prea bun! Merit să fiu pedepsit domnule portar! și fugi țopăit cu lingurița în gură înapoi la întuneric.

”Am nevoie de un nou șef de cămin. Prea mult timp o trecut. Nu pot ține șobolanii în frâu de unul singur. Nu am pe nimeni pe care să-l trimit după țigări. Nimeni care să-și adună aminte de ea. Ori...nu, aia în nici un caz. ... Și eu care credeam CĂ COpilul indian era cel ales! Spionul drecu de moldovean!”

...Mirosul ars de fructe de pădure devenea tot mai gros. Coordonatele erau deja confirmate, însă erau destule trepte până acolo. Portarul urca încet, oprindu-se strategic la fiecare etaj, mestecând duhoarea locală atâta cât sî-și poată face o impresie corectă. Etajul 2 era cel al manelistelor borțoase. Deși organizarea lor socială era destul de primitivă, ele o duceau totuși bine. O dată la 6 luni se alegea prin pălmuire și tragere de păr o regină, care la rândul ei desemna 7 prințese. Doar ele aveau dreptul de a purta maieul roz sclipicios, cu imprimeu auriu pentru regină și argintiu pentru prințese. Restul reprezentantelor aveau statutul de ”Fato!” și aveau obligația de a lăuda în frumusețe regina și de a o bârfi. Manelistele borțoase făceau pe medie 30 de copii pe lună, dar niciodată nu știau ce să facă cu ei. Deseori îi vindeau portarului și primeau în schimb vopsea de păr ieftină și papuci urâți. Ca activitate sportivă, această specie practica scuipatul pe geam și îngrășarea spontană.

Portarul nu se opri mult aici. Le cunoștea comportamentul îndeaproape și nu se putea aștepta niciodată la ceva deosebit din partea lor. Până și limbajul lor nu era greu de învățat, rezumându-se la: ”Tu fato tu, ești proastă, tu!” expresie care satisfăcea miraculos orice nevoie de comunicare.

...La etajul al 3lea sălășluiau ”tocilarii de pământ”, supranumiți astfel datorită repulsiei lor fanatice față de apă și igienă, fiind în discordanță cu trăsurile rasei superioare de tocilari, cei de apă. Aceștia suportau doar lumina monitorului de frecvență joasă, soarele cauzându-le acnee și coșuri. Erau creaturi mici și strâmbe, cu degetele lungi și subțiri la mâini, foarte bune la meșterit mașinării. Nu cunoșteau femeia, și nimeni nu știa cum se înmulțesc. În general nu se apropiau de cei de la alte etaje, și rareori unul putea fi văzut pe de-antregul. Doar ochelarii le luceau în penumbră, mari și rotunzi. Însă portarul nici nu se opri aici, nu avea nici o treabă cu ei, pentru că nici un tocilar de pământ nu-i vindea nimic. Urcă mai departe...

....De-acum își intră în ritm. Urca mai repede și nu se mai oprea la nici un etaj. Emoidele vărgate, tocilarii de apă, bețivii de tip Mona-franzelă și cei de tip Babanu-Azuga, cocalarii cameleon, lipicioșii(drogați pe aracet), superjâdanii, linkinparkiștii, toți rămaseră în spatele portarului, jos, în veșnica lor fericire puțină...

....Etajul cu pricina fu atins. Nu mai urcase demult așa sus, atât de aproape de ultimele etaje. Negrele etaje...

Mormane de câcat. Și mâzgă.

2010-01-20T09:41:00.005+02:00

...Măcar s-au dus nervii, deși în mare nu e bine. Câcatul urât mirositor se audă din ce în ce mai cu tupeu, și începe să-și impună parfumul.

....Am făcut curat în cameră c-o nespusă părere de rău. Pare mai rece și neprimitoare acum, dar ăsta-i formalismul. Admina și găozarul popândău (șeful de cămin) încep să ne tragă cu ochiul, și să ia seamă la năzbâtiile noastre. Am scăpat ieri dimineață dintr-o minune alcoolicească de amenzi și mustrăzi verbale și non verbale. Eram prea rupți ca să auzim soneria la 7 dimineață, pluteam nestingheriți în peturile noastre goale, cu pereții mânjiți de vin și graffiti-uri non conformiste și rebele ce ne țineau de urât, veghindu-ne somnul. Căminul trebuie plătit, ca semn de reconciliere și pace între noi și admină.

....Reiau un ritual ce mi se părea dispărut din propria-mi societate. Azi o să fie nevoit după 2 săpt. să merg la magazin să-mi iau țigări scumpe, din alea cu 5 mii rest de la 100. era mereu un ritual trist, care pe de-o parte te făcea să regreți că ești fumător, te făcea să te înverșunezi împotriva sistemului murdaro-capitalist care îți scumpește lunar sursa de fericire existențială. Mereu stai la magazin și admiri îndelung raftul cu țigări sperând absurd să găsești țigări din vechiul stoc, ori mai ieftine de 9 lei, măcar așa simbolic. N-o să-mi placă și-o să regret dar de dragul îmbolnăvirii de cancer, trebuie s-o fac...

....Examenul de Administrație publică nu sună tentant. Nici o emoție, nici o definiție învățată, nici un sictir. Nici nu merită pus pe lista lucrurilor nașpa de azi. E doar o umplutură inutilă care trebui să fie de dragul vitoruli profesional. Pentru prima dată am atitudine cocălărească față de școală și zic hotărât că voi copia. dacă sunt nevoit să-mi iau țigări de a magazin, atunci pot s-o fac și pe asta.

.....Iarna se așterne din nou, ca o lenjerie de spital de bolnavi de hetapită, la fel de pitoresc precum țăranul mulgându-și vaca. Ideea oricum e că de aseară s-a repus pe ninsoare. Nu zic că nu-i simpatic acum, e chiar arhi-superb, însă peste trei zile o să apară crocodili de noroi și negrii pe lacustre cântând blues. M-am săturat să mă fu prin noroaie, prin bălți, să mă împroaște băieții rebeli cu volane străine și accelerație fără fund, să nu pot ieși și eu ca omul dimineața în șlapi până la magazin, după cafea și pâine. Nu vreau să fiu irațional dar aștept primăvara.

....Tipa din cămin pe care-am ochit-o și vrăjit-o cu țigări ieftine are prieten.

....Aștept precum așteaptă calul fân banii ”investiți” în chestia aia top secret și foarte bănoasă. Ăsta dintre toate câcaturile e cel mai câcat, pentru că e vorba de banii mei, de mine, de faptul că sunt jâdan și nu mă pot calma în nici o circumstanță când vine vorba de ei. Din discreție pentru respectivul omul care îmi posedă banii nu voi detalia....

Jurnal de sesiune, ziua a2a

2010-01-18T17:34:00.005+02:00

...Sper să iau examenul. Mă rog nah, cât mai știu și eu să mă rog, că poate îl iau. Ne-o f**t proful, ne-o dat fix din paragrafele alea palmate de la urmă, la care n-o ajuns cu privirea nici un student până acum. Nah, el e șmecher, își permite să ne dea subiecte care nu erau in programă. Noi, din păcate nu suntem la fel de șmecheri și nu ne-am permis să învățăm ce nu era în programă. acum ce să zic, să vorbesc urât nu pot că mama mea și doamne doamne se supără, îi urez stimatului profesor bărbos multă sănătate, la cât mai mulți studenți picați, și studente sănătoase și dispuse să negocieze nota.

....Eroicii mei colegi erau toți bălegați la cur. Toată lumea era solidară, se pupau se îmbrățișau, se consolau: Lasă mă c-ai făcut bine, lasă că trece, mergem noi la mărire, le arătăm noi lor, văd ei de ce suntem noi în stare! s-au fumat multe țigări și s-au vărsat multe lacrime, dar s-a trecut peste. Toți se simțeau mai întăriți, renăscuți...Da kkt, n-o fost nici o dramă. o fost ceva înjurături, niște resemnări și mici scântei de revoltă pe ici pe colo, nu mare lucru...se obișnuiește lumea...

...Acum mi-am amintit că n-am dormit. mâine am pauză, azi timp de voie bună și alcoale ieftine...

Jurnal de sesiune, ziua I

2010-01-17T20:48:00.004+02:00

... 17 ian 2010, 20:50 în seara dinainte de primul examen,

-e trist că deja simt oboseala. Mi-am propus eroic să stau treaz până la examen. M-am răzgândit de-abia acum câteva minute și am zis să rămân măcar până la 6 și să dorm de la 6 la 8.

-la ora 3 am făcut rost de cursuri de la un om dubios de altruist. Până la trei am visat la vremea când eu voi învăța. Parial visul mi se îndeplinește. sunt aproape la jumătatea primului capitol dintre alea 4 sau 5 pe care le am de învățat. Încă nu știu cum se cheamă restul, dar o să aflu. Percepția e mai detaliată decât îmi imaginam. Fiecare caracteristică, se împarte în alte caracteristici scrise mai mic dar la fel de importante. Și fiecare are copiii ei tot mai mici și mai mulți. Momentan am 3 pagini de notițe lângă mine. am uitat deja tot ce-am scris, dar dacă trag oleacă cu ochiul îmi aduc aminte. totul e logic.

...21:45 - Am jucat șah și am câștigat datorită supradozei de cafea. N-am optimism încă dar se vede că învățatul mi-a pus neuronii în mișcare. Nu știu dacă e un lucru bun asta, dar ce-i drept, e un lucru nou. Mi-e frică să mă reapuc de citit. Imaginea devine gălbuie. În focuri de la Paraziții.

Mi-am updatat share-ul pe rețea. Mi-am făcut cont pe picasa, mi-am selectat cele mai răsărite poze și mi s-o reactivat talentul fotografic. am dat link pe mail, și am așteptat ca o fetiță la pubertate să primesc atenție. Nu mi s-a dat atenție. Counterul de pe blog mi s-a stricat și pozele de pe slide au un format prea mic - motive în plus de stres. Nu se mai poate. M-am plictisit și mă reîntorc la învățat.

...23:43 - Mircea Badea deja imi intră în urechi într-un mod negativ. Nu mă mai pot concentra pe cel de-al doilea capitol de-abia început. Pe primul l-am lăsat. Oricum mai aveam doar 3 foi. Imaginea a rămas la fel de gălbuie, în schimb aud prea aiurea. Fiecare tastare de literă îmi dă neliniște, nervozitate. Mintea mea e din ce în ce mai plată, memoria aproape inexistentă. Citesc o propoziție de 3 ori până s-o pot scrie. Deja nu mai vorbim de preluat esența paragrafului, așa cum ne învăța profa de română la rezumate. am mâncat o portocală și aștept lupta dinre ea și cafea și apă pentru supremația stomacului. Cel mai probabil o să văd lupta pe budă. dar în caz de, o să-mi iau foile cu mine acolo, să nu pierd timpul. Trebuie o revigorare. dușul rece îl las totuși pentru ora 3 ca pe-o ultimă redută. reintru în infern...

....01:05 - sunt mult mai calm și mai treaz decât mă așteptam. Mă mir, parcă am învățat destul ca să mă pot prezenta fără emoții la examen. Practic nu e așa dar măcar să trăiesc cu impresia. E bine să fii optimist. E o evoluție față de învățatul de pentru parțiale. Ăla începea de la ora 02:30 și termina la 5, pe când procesul acutal are deja 10 ore. Nu mă pot conforma încă. Progresul patriei nu a fost realizat prin conformare ci prin muncă sistematică. Trebuie să continui. Eu depind de asta.

....02:29 Am dat dracului (ptiu drace) și capitolul cu Învățarea. Andy m-a convins să-mi fac cafea. Într-un fel e bine că mă ține pe mess. Îmi activează spiritul concurenței: cine își bagă primul pula pierde:

pff, ai terminat invatarea?

deaddan: nu

deaddan: ma chinui la ai operanta

Smokey Smoke: eu acuma am terminat-o

Smokey Smoke: iau pauza de cafea

deaddan: si mai am si aia complexa

deaddan:

Smokey Smoke: da trebuie complexa?

Smokey Smoke: CAP7Invatarea si conditionarea (conditionarea clasica si operanta) CAP8 :Memoria de

Smokey Smoke: asa o scris unu pe grup

deaddan: a

deaddan: da

deaddan: stai

Smokey Smoke: deci trebuie sau nu?

deaddan: eu -am luat dupa tipurile aea 3 de invatare

deaddan: ma gandeam ca tre sa fie si aia complexa

Smokey Smoke: eu nici macar la psiho n-am facut aia complexa

Smokey Smoke:

Smokey Smoke: pula mea

Smokey Smoke: imi dai palpitatii

deaddan:

Smokey Smoke: imi fac o cafea

deaddan: nu-i bine

deaddan: la ora asta iti da doar nervozitate

deaddan: nu energie pe bune

Smokey Smoke: om vedea

Smokey Smoke: oricum simt nevoia de-o cafea

Smokey Smoke: tie-ti da nervozitate ca tu ai baut cred ca jumate de galeata de cafea pana acuma

Smokey Smoke: da la mine asta e abia a doua

deaddan: cam asa

deaddan: oricum nu mai duc la invatare

deaddan: o dau dracului

deaddan: trec la altceva

Smokey Smoke: capitolul noua

Smokey Smoke: ba nu

Smokey Smoke: 8

Smokey Smoke: memoria de scurta si de lunga durata

Smokey Smoke: imbunatartirea

Smokey Smoke: pff

Smokey Smoke: suna lung si mult de citit

deaddan: dar

deaddan: an vazut si eu

Smokey Smoke: ce-ai vazut?

deaddan: ca e mult

deaddan: dar o faza ciudata

deaddan: nu vad unde incepe

deaddan:

deaddan: zi pagina

Smokey Smoke: da nu te-ai prins ca avem pagini diferite?

Smokey Smoke: ii memoria de scurta durata

deaddan: a

deaddan: nah

Smokey Smoke: sau memoria de lucru

deaddan: pai la mine incepe la tipuri de memorie

deaddan: e ceva inainte?

Smokey Smoke: ii mai mult inainte de memoria de scurta durata

Smokey Smoke: da eu citesc numa de la aia de scurta durata

Smokey Smoke: ca restu ii un preview

Smokey Smoke: si ma fut eu pe el la ora asta

deaddan: nah

deaddan: oki

Smokey Smoke: eu nu gasesc treaba cu imbunatatirea memoriei

deaddan: eu nu stiu dak mai duc mult

deaddan: oricum ceva notinui vreau sa am

deaddan: macar in mare

Smokey Smoke: eu mai citesc asta cred

Smokey Smoke: si la restu frunzareala

Smokey Smoke: mai mult chestiile subliniate am inteles ca conteaza

deaddan: alea le-am notat si eu

deaddan: sa vad

deaddan: sa zicem ca inca e devreme

Smokey Smoke: pana la 4, 4 si ceva nici n-ai ce cauta la somn

Smokey Smoke: altfel nu esti student

deaddan: dar dak imi ac acm o cafea o sa-mi fut si restul de somn potential

Smokey Smoke: eh pula

Smokey Smoke: tu nu cred ca ai luat in considerare

Smokey Smoke: ca o cana de cafea

deaddan: dar imi bag pula

deaddan: imi fac una

deaddan: imi faci pofta

Smokey Smoke: nu are nici o sansa in fata a unui capitol de asta

Smokey Smoke:

Smokey Smoke: we

Smokey Smoke: adevarul e ca sunt putin egoist

Smokey Smoke: adica nah

Smokey Smoke: tre sa-mi intelegi frustrarea determinata de cantitatea mare de invatare in lipsa contactului social

Smokey Smoke: tu de bine de rau

Smokey Smoke: ai cu cine schimba o vorba acolo

Smokey Smoke: mai cu gheorghe

Smokey Smoke: mai cu cata

Smokey Smoke: se mai trezeste unu

Smokey Smoke: fute o injuratura

Smokey Smoke: eu pula

Smokey Smoke: am noroc ca mai invata unu si mai vorbesc pe mess

Smokey Smoke:

deaddan: kkt asta doarme ne rupe

deaddan: si cata ii acasa

deaddan: ma simt si eu singurel

Smokey Smoke: da macar il vezi

Smokey Smoke: mai face o fata comica

Smokey Smoke: mai razi

Smokey Smoke: eu pula

Smokey Smoke: acelasi peisaj

Smokey Smoke:

deaddan: same forrest si aici, ce sa zic

deaddan: dar nu ma plang

Smokey Smoke: in fine, pe mine ma ajuta ca am cu cine sa mai discut

Smokey Smoke: helps me make it through the night

Smokey Smoke:

deaddan: hmm

deaddan: eu imi scriu un jurnal de sesiune

deaddan: ca sa ma ina treaz

deaddan: si optimist

Smokey Smoke:

Smokey Smoke: suna interesant

Smokey Smoke: intre timp am mai gasit un client

deaddan: hmm, ma intreba si cpac adineaori

deaddan: daca n-am tigari mai emancipate

deaddan:

Smokey Smoke:

Smokey Smoke: ceva de genul mi-a zis tipa respectiva

Smokey Smoke: cica nah

Smokey Smoke: ashima is naspa

Smokey Smoke: winston merge

Smokey Smoke: da cumva cica

Smokey Smoke: merg de fumat doar acasa

Smokey Smoke: ca in pat la o cafea

Smokey Smoke: merge sa fumezi

Smokey Smoke: da prin oras sau ceva

deaddan:

Smokey Smoke: iti dai seama ca nu merge

Smokey Smoke: doar kent

deaddan: auleo fitzele masii

Smokey Smoke: si de-astea

Smokey Smoke:

Smokey Smoke: cand am auzit

Smokey Smoke:

deaddan: cumva ca winston se asorteaza cu rochia de noapte

Smokey Smoke: dada

deaddan: si kent cu costumul de calatorie

Smokey Smoke: cu perdelele de la camera

Smokey Smoke: )

deaddan: incep sa am ciuda mare pe oamenii care cumpara tigari de la magazin

Smokey Smoke: si eu

Smokey Smoke: incep sa-i privesc cu o tenta de-aia gen :fucking damn rich spoiled kids

Smokey Smoke:

deaddan: snobi

Smokey Smoke: si cand ma gandesc

Smokey Smoke: ca intr-o vreme fumam marlboro

Smokey Smoke: ehee

Smokey Smoke: vremuri

Smokey Smoke: in vama dunhill

Smokey Smoke: pfff

Smokey Smoke: bunastare

deaddan: intr-un fel parca nu m-e mai frica ca n-am bani

Smokey Smoke: acuma vremurile alea par atat de departe

deaddan: ca stiu ca mancare si tigari am

deaddan: mai mult nu prea imi trebe

Smokey Smoke: te invata sa supravietuiesti faculta asta

deaddan: auleo tu stii ca da

Smokey Smoke: pana si faza asta

Smokey Smoke: cu contrabanda de tigari

Smokey Smoke: te invata cum sa te bagi in seama

Smokey Smoke: sa pretuiesti aia 5 lei care-ti ies la un cartus

Smokey Smoke: 5 lei

Smokey Smoke: o bere in fire

Smokey Smoke: deja o grija acoperita fara sa sugi din banii parintii

Smokey Smoke: *parintiilor

Smokey Smoke is typing...

Smokey Smoke: clar, daca nu mai vorbesc coerent se anunta cu oboseala

...03:50 Andy a capitulat fix după ce-a afirmat cu oratorism că nici un spartan nu moare în noaptea asta. Nah, nu toți spartanii știu când își vor avea sfârșitul. Prea obosit nu mă simt, dar deja văd inutilitatea de a mai sta treaz. Mai am foarte mult și deja mă resemnez cu faptul că voi ști niciodată ce scrie pe foile de dedesupt. E o dimineață grea la orizont.

...În concluzie, ajunul sesiunii n-a fost așa spectaculos cu pivire la nevrotisme, disperări și alte rahturi. Cam prea calmă atmosfera, și nu-mi place. Mi-e frică de examen dar e ceva latent încă. să sperăm că totul iese bine. Mai mult nu mai pot face. Capitulez, noapte bună.

mămăligisme

2010-01-17T12:29:00.004+02:00

M-am obișnuit cam de la ceva vreme înainte de Crăciun să îmi sedendarirez și eu ca studentul conștient, viața în Cluj. Cu alte cuvinte clocesc ca mămăliga în cameră, pe pat, lângă laptop, uitându-mă încontinu la Family guy, memorând episoadele după nume și secvențele după minut. Nu-i lăudabil dar e un oarecare trai de viață. Camera de cămin, cea pe care n-o suportam mai mult de 2 ore pe zi înainte, a devenit un adevărat sanctuar, ce mă stăpânește prin comoditatea lui. Este băutură aici, este țigări, este un om, doi cu care schimbi o vorbă, o înjurătură șlefuită, ori doar căruia îi furi mâncarea. Nu în ultimul rând e jeg. Un jeg absolut și foarte viu colorat care dă voie bună atmosferei. Deseori se face simțit mai pronunțat ca un animal de casă, el în termeni metafizici este entitatea atotcuprinzătoare, un prieten invizibil dar puternic, esența pentru care acest sanctuar este ridicat.

Motive așadar sunt nenumărate pentru care nu văd centrul orașului decât o dată pe săptămână. Nu înțeles cum de puteam fi atât de entuziasmat în prima lună. Mergeam câte 25 km prin oraș până cădeam pe bănci aletorii și oriunde scria mare CRÂȘMĂ mă băgam. Și stam frate, beam bere, fumam plante de aromat camere și stam. Stam cu pretenarii mei, vorbeam lucruri inteligente și indispensabil importante pentru evoluția naturală a societății. Acum când mă gândesc, nu pot zice că nu-mi înțeleg fostul meu stil de viață dar nu-l mai găsesc atractiv în nici un fel. Dacă ies în oraș mă duc ori la Familia dp Plopilor ori la cea din Grigorescu ori în Fire. Deși Fire-ul e o crâșmă din ce în ce mai împuțită și mai monotonă, e comod acolo. Te pui cu curu pe-o navetă, dezbraci o Timișoreana și râzi de moace. Și râsul de moace e într-adevăr o activitate foarte distractivă în Fire. Sunt atâtea intenții de oameni, fiecare cu dredul lui, cu pălăria lui de superstar mort, toți într-un veșnic entuziasm existențial, dansând de ani buni, cu aceeași sinceritate, pe aceeași muzică. Nu se diferă decât puțin de VOX-ul natal. Apoi, dacă moacele lor te-o făcut să te gândești prea mult la viitorul incert al României, te scoli, te duci acasă și te culci.

...Recunosc, pierd într-adevăr o grămadă de chestii în orașul ăsta. Dar eu bou prost, am trecut de la socializare inutilă la introvertire treptată, în loc să-mi reformez și eu oleacă viața din afara sanctuarului, am dus-o aproape la inexistență. Dar nu mă plâng, sunt încă multe episoade din Family guy încă neanalizate calumea. Sunt multe lucruri comode de făcut.

Dilematică problemă

2010-01-16T03:32:00.002+02:00

Interesantă și enervant de dilematică problemă, mă roade șobolănește uneori. Ochii-mi personalizați de propria poezie proastă, au câteodată trista oportunitate de a întâlni cadre sociale cel puțin ciudate. Contopindu-se armonios în mirosul de carne tocată al României, oamenii culți/cultivați/inteligenți/intelectuali etc-ți/etc-li inspiră și expiră un deosebit interes. Eu și gașca mea îmbătrânită de adolescenți am avut rara onoare de a vedea, citi, ori chiar discuta cu oameni de această spiță nobilă. Îi respectăm pe puțini, îi înjurăm argumentat pe marea parte, ajungem chiar în halul în care să ne fie ciudă că ei sunt mari și respectați și noi ne chinuim cu examene neinteresant de ieftine. Trebuie să recunosc că noi cei care visăm profund după sticle de alcooluri diversificate suntem frustrați de propria persoană și furioși pe ăia mari și cu brand. Ne e lene, iar uneori chiar ne susținem și ne apărăm lenea. Nu am avut norocul de a crește sub Nicu&Leana, de a fi căliți de acel aprig sistem de învățământ, nu știm ce-i munca pentru că n-am fost obligați să culegem cartofi de pe câmpurile patriei și nici nu vorbim frumos ori corect gramatical că n-am prins cenzura. Ne-am născut în perioada cea de glorie a libertății, când prea celebrul câine fugea cu creierii Ceaușeștei în bot, pe când cohortele falnice de mineri mărșăluiau prin București hotărâți să-i distrugă pe fasciștii de hipioți drogați din Piața universității, care mai mult ca sigur îl aduceau înapoi pe rege...

Să înțeleg că acum formal ne reproșează că suntem analfabeți, trântori, nesimțiți și bineînțeles, inculți. Și suntem, mulți, extrem de foarte mulți dintre noi...dar fiecare incult are motivul lui...Oamenii culți nu au motive. Ei, ca niște dumnezei există și atât. Sunt acolo. Acolo sus, sus sus, jucând cuminte, pe rând, ca la rotația agricolă, rolul de hyperion. Dar vai de hyperionul lor, cât de triști sunt. Bătrâni, tociți de frustrări ascunse în poezioare și tablouașe, căptușiți în hârtiuțe și table spoite care le reconfirmă profesia, trăiesc într-o lume binecuvântată a artei. Ei creează în fiecare zi câte ceva cu multă pasiune și stropi de sudoare de un miros ademenitor, apoi plini de încredere în sine, dau foaia la colegul din stânga și se apreciază reciproc, solemn și sincer. Mai mare dragul când îi vezi, dar nu le-ai da mai mult de 5 ani, ori 5 ani de trăit. E un circ deprimant, bolnav, în care ne împiedicăm, ori chiar cădem mulți dintre noi. Acei tineri îmbujorați de darul genialității, care au luat mulți de foarte bine la școală, care se chinuiau inconștient de sârguincios cu teme sacre, și cărora o serie de frustrări din copilărie i-a sfătuit că au simț artistic, sunt aplaudați azi de marii noștri maeștrii. O olimpiadă reușită, un concurs literar ori de desene poate influența banal de ușor mintea zăpăcită de adolescent. Sunt introduși subtil, cu acadele și mângâieri în jocul lumii artistice. Li se dau sfaturi blânde de îmbunătățire a activității: ”nu e bine”, ”nu se cade”, ”nu se mai folosește demult”, ”mai bine ai”, ”eu îți spun sincer și fără supărare că trebuie să”, sfaturi care provoacă plânset și agonie în viețile micilor artiști. Bineînțeles că dacă ai noroc vei primi o bulină cu-n smiley face de genul: ”ai venă de scriitor”, ”ține-o tot așa”, ”felicitări și mulți de bravo”, ”ai adus o doză de prospețime și sensibilitate în”. Și pentru că într-adevăr ăștia mici aduc cu ei și sensibilitatea proaspătă sau mai puțin, se pierd treptat până în stadiul în care își pierd adevărata imagine de sine, nu se mai pot evalua corect și își pierd capacitatea de socializare prin egoism, elitism nefondat și paranoia.

Cei care din greșeală se trezesc din respectivul vis ori au deosebita frustrare de a nu fi chiar de acord cu ceata veselă de mari artiști, sunt ignorați sarcastic ori exterminați canibalicește. Prima reacție critică a celor incriticabili e poziția de compătimire: ”Uite-te la el, revoluționar mic, cât curaj în cuvinte are. Lasă CĂ CREște el mare și va ști mai bine.” A doua și cam cea mai cunoscută e atacul direct, supranumit și ”urecheala”: ”Cum îți permiți să tratezi cu atât de multă nesimțire o operă de artă. Habar nu ai ce este arta! Eu la vârsta ta...” Însă, pentru că trăim într-o epocă de libertate primăvăratică, iar critica e o lalea de-abia îmbobocită, mulți maeștri au renunțat la acest tip de contraofensivă foarte riscantă și cu adevărat patetică, înlocuindu-l cu exprimări mai bine șlefuite. Spre exemplu atacul psihanalitic am observat că e ultimul răcnet în materie de critică. Prea apreciații domni și prea gingașele doamne nu se pot abține să-ți reamintească că pubertatea e o perioadă dificilă și foarte instabilă, iar unele gânduri chiar nu pot fi controlate: ”Înțeleg că ești frustrat, dar chiar nu rezolvi nimic prin teribilisme. Învață să-l accepți pe celălalt și doar așa te poți accepta pe tine.” Sunt deosebit de frumoase aceste maxime, trebui să recunoașteți, și merită apreciate. Însă unii critici sunt mai practici, ei nu se folosesc de construcții stilistice, nici de dogme chinezești, dar cu un sadism ieșit din comun îți scoate în evidență greșelile gramaticale și te etichetează ca fiind incult. Oricum, nebănuite sunt căile intimidării...

Puțini însă mai au puterea de a râde de artiști. Mulți s-au săturat, îi ignoră, îi înjură neîmpliniți la rândul lor, toți cei din prea frumoasa familie de creaturi bipede își au și își susțin punctul de vedere cu privire la artiști. Dar nimeni nu râde. E bine să râzi, să râzi de toată sudoarea cu care își îmbibă laptopurile când scriu, de mama lor – patroană a veșnicii frustrări sexuale și bineînțeles a creației și de povestea plină de aventuri a vieții lor. Dar niciodată să nu le dorești răul în timp ce râzi. Totul trebuie să decurgă cât mai bine intenționat posibil, că altfel ajungem toți artiști.

Zacuscă cu zăpadă

2009-12-15T14:45:00.009+02:00

...Un copil de indian cu pielea ca de la jeg, lingea o pată de zacuscă de pe zăpada virginic căzută. Un student zăpăcit şi nemâncat îl privea cu rasism de la geamul cristalin al căminului. Îi era ciudă. El îşi terminase zacusca. Linsese şi borcanul, apoi din economie clătise borcanul şi bău apa cu ultimele bucăţele de zarzavat rămase pe margini. Fiind un student optimist, el le mărturisi colegilor că mâncase supă. De fapt el băuse zacuscă, şi imaginea rămase oricum neclară, colegii lui neînţelegând această acţiune, şi nici conceptul de supă.

...Dar copilul indian era acum sătul. Acum parcă pantalonii nu-i mai cădeau, ceva misterios de bun umpluse spaţiul. Imediat după ce se şterse grijuliu cu-n şerveţel proaspăt luat de la uscat, copilul indian porni conştiincios înspre portarul căminului care îl aştepta după colţ în tot acest timp. Copilul scoase mulţi bani din gaura de la geacă, îi intinse portarului şi schiţă un mulţumesc cuminte.

-Eşti moldovean? îl întreabă portarul nedumerit şi gânditor.

Copilul rămâne blocat într-o dilemă de ordin etnic. Se vedea clar că-i indian, dar nu ştia dacă adevărul va fi bine primit. Însă moldovean suna mult mai rău deci nu ştia ce să răspundă.

-Nu! Sunt ţigan evreu, răspunse copilul indian după un moment iritant de pauză.

-A! Bine. Scuză-mă, m-o zăpăcit accentul. Sper că n-ai luat-o ca pe-o jignire. Portarul de fapt în tinereţe dorise să fie diplomat. Terminase academia, îşi luase doctoratul, făcuse şi sondaje de opinie, fusese şi gay, şi evreu, lucrase şi-n Spania la căpşuni, dar se hotărâse să rămână în mod surprinzător în sânul studenţilor. Din acest motiv poate, deşi nimeni nu garanta, portarul luă o atitudine corporala şi verbală prietenească în faţa copilului indian.

-Domnule portar o să mă trimiteţi după ţigări dacă vă întreb de ce vă purtaţi aşa frumos cu oamenii? E o întrebare ciudată, dar toţi portarii pe care îi cunosc îmi cer cel puţin dublu pentru a linge mâncarea aruncată de studenţi în spatele căminelor. Bunătatea dumneavoastră mă înfioară.

-Lucky Strike roşu! Şi vezi ai grijă. Cumperi pachetul şi scoţi filtrele din fiecare ţigară cu dinţii, şi le scuipi pe rând cu silă. Apoi testezi o ţigară, o fumezi cu răbdare şi între timp te gândeşti la fosta mea prietenă, apoi arunci mucul spre nord şi te uiţi atent cum cade. În felul ăsta îţi poţi da seama dacă nu vreau alt tip de ţigări. Ţigara fumată o să mi-o plăteşti subtil după aceea, fără să văd, şi fără să dau de bănuit, apoi sigilezi pachetul cu flegma unui câine maro. Trebuie să te lupţi bineînţeles cu câinele, şi în cel mai sigur caz te va muşca. Muşcătura te va slăbi treptat, dar până ajungi înapoi la mine, n-o să mori. Înţeles?

-Da domnule, dar...

-Ştiu! Urăsc moldovenii, fosta mea prietenă, aia la care tre să te gândeşti când fumezi ţigara ca să testezi gustul, avea un văr de-al doilea moldovean. Nu l-am cunoscut pe om, dar după cum sună toată povestea, am dreptul să urăsc moldovenii.

...În nările intens folosite de pe faţa portarului, întră un miros de ceai de fructe pădure, fumat. Sprânceana cea mai stufoasă se ridică, nasul în totalitatea lui piramidală începu să se foiască...

-Fructe de pădure...hmm....grav! Grav şi tipic în acelaşi timp...

...

Copilul indian muri eroic după îndeplinirea sistematică a misiunii. Toţi actorii mari ce jucară până la acel moment roluri de doctori, încercară să-l resusciteze, dar în zadar. Lacrimile curgeau în gramaj mare, reci, triste, existenţa însăşi suferea, simţindu-se violată de moartea copilului indian. Portarul era palid, se simţea gol pe dinăuntru și o sudoare molcomă de toamnă începu să-i picure de pe frunte și de la subsuori. Sub torentele puternice sprâncenele i se încruntară brusc. Copilul indian îl trădase, nu ținuse cont de indicații. Nu se gândise la fosta lui prietenă, nici nu aruncă mucul cu furia necesară momentului. Nu trebuia să-i ia Lucky Strike. Se simtea ca și cum ar fi fost otrăvit, blestemat, deocheat.

Trase aer cu praf adânc în stomac, apoi în piept, apoi scoase din gaura pantalonului un ou pe jumătate clocit și-l mâncă cu tot cu coajă. Din cealaltă gaură scoase un borcan de sana pe care îl bău cu poftă apoi repetă de trei ori respirația alternativă de mai nainte. Era un ritual de purificare învățat de la un copil chinez, și el mușcat de câinele maro acum ceva timp.

...Deja mirosul de fructe de pădure devenise prea iritant și portarul trebui să-și întrerupă tratamentul.

Pereţi?!!?

2009-11-03T11:36:00.003+02:00

Aşa, muşcă pereţii băi! Muşcă pereţii! Fii nervos bă! Sparge. rupe tot, distruge, ucide, ucide-o! Omoară-i pe toţi bă. Şi la urmă tremură-ţi piciorul ca handicapatu'. Foieşte-te dacă nu poţi urla. Hai, repede şi haotic, când pe-o parte, când pe cealaltă. Fugi Bă! Du-te să nu te prindă, să nu te faci de râs bă! Du-te şi şterge-ţi flegma de pe faţă!...Aşa...nu mai ai ce face altceva...continuă să-ţi tremuri piciorul, aşa spasmatic! Hai fă pe schizofrenicul, mândreşte-te cu frustrarea! Tu esşi frustratul! Tu eşti geniul şla insomnic, paranoic şi mai şi deştept pe deasupra. Acum laudă-te că eşti treaz la ora asta şi nu poţi să dormi. Laudă-te mâine la facultă că n-ai dormit toată noaptea. O ă prindă la pizde băi! O să te ia drept boem! E fain bă, merită! E super tare ce faci. Adică plm, ai insomnie, păi eşti un gânditor, ai mintea prea încărcată de gânduri mistuitoare, âmpovărătoare şi adânci. Da bă, e bine...e bine! Super tare...

Gata? Nu mai? Nu mai zgârii pereţii? Dar cum de băi n-ai aruncat cu pereţi pe geam? Cum dracu să nu faci asta? Adică eu aş face-o dacă aş fi în locul tău. Nu mai tremuri piciorul....hai că evoluăm! Cica, cica...Ne calmîm? aşa, uşurel, uşurel, să nu rănim pe cineva. Evităm cu grijă pereţii, nu-i muşcăm că nu-i frumos. ei sunt cuminţi. Hai să fim la fel de cuminţi ca ei. Respirăm, respirăm adânc. Nu, nu, nu încercîm să ne aducem aminte nimic urât. Câmp cu flori, mulţi bani, casă veche cu bibliotecă mare, cea mai mare biliotecă. Gândeşte-te la România mare mare...de la Tisa până la Bug, din Pocuţia până în Balcani. Bucureşti cu 6 mil. de locuitori şi clădiri de 300m înălţime. Păi cred şi eu că ustură ochii, e 6 dimineaţa. Oră de culcare. Lasă ti Iaşiul, că erai tu la Andreea şi stăteai treaz şi te jucai la calc, nu miroase ca la Andreea, nu miroase a nimic, nu trebuie să te gândeşti la ce miroase. Poezia? Nu, lăsăm şi poezia. Asta nici măcar nu-i poezie. am scris-o ca să mai transpirăm oleacă, să adormim ochii. Lasă! Nu, n-o publicăm pe roliteratura ca nu ne-o primeşte. O punem pe blog. Băi, vezi dimineaţă ce-ai scris, lasă acum. Lasă pixul jos bă, nu înţelegi? gata, ajunge omule! Nu mai bei cafea la ora 12!

E firesc.

2009-10-31T05:33:00.004+02:00

Am primit zâmbetul ei. Încă o ea, încă odată, l-am primit. Ea se va supăra fiind automat-indirect pusă într-o categorie. E instictual, şi feminin, şi de asta deja mă abţin tot mai greu să-i spun în faţă clişeul. E un clişeu frumos atunci când limba e scoasă ludic. Clişeul îşi merită stăpâna. Iar ea, iarăşi se va supăra acum fiind făcută stăpâna unui clişeu. Nu-şi dă seama că-i mai frumoasă decât acest clişeu, social vorbind...frumos. Asta pentru că ea nu ştie să accepte complimente şi pentru că eu dintr-o emotivă timiditate nu ştiu să i le fac calumea.

...M-a drogat bine odată şi m-a făcut să scriu o chestie în formă de poezioară. Şi drogat fiind, am fost obligat mai mult de ceaţa înconjurătoare să scriu că parfumul ei, e deja spălat. N-am fost metaforic, deci chiar m-a drogat la propriu. Şi ca să vezi nesimţire! După ce că mă face s-o pup. Mă droghează, mă obligă s-o ţin de mână şi să-i spun poveşti cu vasilică, mai are şi tupeul să-mi spună că E firesc. O fi firesc, iar eu, cu hyper-timiditatea mea, de-abia acum realizez ce-i firesc.

...dacă spun că m-a epuizat, voi fi înţeles de-asemenea greşit. E firesc. E femeie, şi e firesc ca femeile să înţeleagă greşit. Se crede viticultor. iar eu bineînţeles că sunt via. Din acest motiv sunt stors în aşa hal, pentru că sunt vie. Şi tot ea mă bea. Îmbucurător e faptul că amândoi întreţinem sistemul capitalist al întâmplărilor. Întâmplare tot ea a vrut să se cheme. Ori doar o-i fi preluat cuvântul de la ea, şi l-am botezat în acest fel. Dar ceea ce contează, chestia care mă face aproape bărbat e că i-am scris tare şi răspicat: Observ că s-antânplat să ne-ntâmplăm! În mesaj desigur, n-am sunat-o, din discreţie, dar i-am scris, şi am rămas mândru. Interesant e răspunsul ei. Nici nu-mi pot închipui ce mi-a răspuns...Mi-a răspuns că E firesc!

Nu ne mai place Clujul

2009-10-25T13:57:00.004+02:00

Nu ne mai place Clujul. Clujul a pălit în ochii noştri. Bucureştiul e mult mai frumos. Trebuia să dăm în Bucureşti. În Bucureşti nu te poţi plictisi coae/femeie! Clujul e un mare sat, e ca Rădăuţiul! Dar totuşi iniţial ne-a plăcut Clujul. Am mers mult şi am încălzit multe scaune din multe crâşme. Şi am fumat destul de mult oraşul ăsta, l-am fumat de la Cetăţuie până la Economica, şi tot fumându-l nah, s-a fumat. Oamenii acum se plictisesc să se rotească în jurul Pieţei Unirii în căutare de culcuş cald în serile în care Fire-ul e gol sau Stuf-ul prea rece. Oamenii s-au învâtit mult în jurul Pieţei Unirii şi pentru că prin zonă se găseau magazine cu rădăcini şi buruieni ciudat mirositoare. Dar cum prea multe buruieni strică oamenii au încetat să se învârtă în jurul Peiţei Unirii. S-au săturat să meargă pe jos din Între lacuri în Centru şi din Centru în Gheorgheni, şi să se plimbe cu 25-ul, 24-ul, 30-ul, 24b, 4, 40, 400. S-au cam săturat. Au început să se gândească la Bucureşti. Să-l vadă ca pe-un El Dorado. El Dorado al crâmelor, pentru că nah, partea proastă a Bucureştiului e că are doar viaţă de noapte.

...Dar totuşi omuleţii veniţi de aproape o lună în capitala Erdely-ului, au rămas totuşi în Cluj. S-au depărtat treptat unii de alţii, şi-au găsit oameni noi mult mai frumoşi şi potriviţi din punct de vedere al comportamentului psiho-social, ori doar oameni deja vechi dar care n-au apucat încă să fie plictisitori. Unii au continuat să fumeze, şi să se apropie şi mai mult unul de altul. Alţii au adormit total şi se afundă în perna unor vise tot mai frumoase, la fel de bine cum alţii au continuat să mestece aceeşi gumă rămasă din Suceava. Interesant e că deja toţi au pe telefon where is my mind de la Pixies, sau dacă n-au telefon o pun pe repeat în Winamp. Şi le place că simt înţeleşi şi îndreptăţiţi. Aşadar de aproape o lună de zile fredonăm acelaşi refren. Îl fredonăm ori doar mestecăm gumă şi-i ascultăm pe ceilalţi cum îl fredonează. Nu mai avem multe de relatat, ne e lene să descriem, să povestim, să admirăm. Degeaba Clujul e frumos. Ungurii l-au văruit bine şi l-au făcut aparent secsi, însă cine naiba să se uite la arhitectură? N-am coborat noi din tren pe 27/28/29 sept. şi-am început să căutăm mirosind atent cât mai multe crâme, locuri faine, decorate cu grafuri psychedelice şi muzică pe care Sandu n-o punea în Rynox? Ne-am grăbit să vedem tot, să avem parte de shouri, concerte, tiribombe şi sticle de vin câştigate la tarabele cu afro-români supraponderaţi, să fim fascinaţi, uluiţi, izbiţi, loviţi...ne-am grăbit să nu ne plictisim şi ne-am plictisit. Ne-am plictisit şi am rămas şi fără bani. Cred că cea mai bună parte din toată povestea e că nu mai avem bani. Acum totul o ia încet cu slow motion demn de matrix, cu multe scene de tăcere şi resemnare, şi fredonări de where is my mind, ori mai corect, where is my money?!? Pentru mine cel puţin e bine. Pentru că de bine de rău m-am trezit.

...mie de-abia acum începe să-mi placă Clujul. Flămând, dator, mereu cerşetor, mereu în căutare de tipe, de bani, de ponturi de tipe de bani...de bani. Ori necăutând nimic. Oprit din căutări, încetând de a căuta mintea. Oprit total. Oprit.

O fi varianta full ori doar cea demo?!

2009-08-18T00:53:00.011+03:00

...Prin surprindere, sclipitoarea lună a lui august mă găseşte într-o situaţie clişeic vorbind, ciudată, dacă nu cel puţin clişeic vorbind ciudată.

...Aşadar, aflu imediat după ziua mea, pe 5 iulie mai exact, şi mai exact la câteva ore după ce primeam prima amendă din existenţa mea de cetăţean perfid al României, că am luat bacul. Şi aflu tocmai că l-am luat c-o notă destul de influenţabilă, şi că pot intra liniştit în cadrul unei instituţii de înălţat învăţământ. Prin urmare, luna lui iulie imi surâdea ca un soare fumat de la coffee shop, lucrurile bune şi miraculoase(banii!) venind din ce în ce mai des. Şi cum lucrurile nu erau încă destul de perfecte, am intrat şi primul pe listă la facultatea pe care o vroiam iniţial, eveniment ce mi-a ridicat satisfacţia existenţială până după Staţia Spaţială Internaţională, aproape de Poţile raiului chiar. În acest moment mai sus numit ciudat, vă daţi seama că momentele de împlinire sufletească sunt aproape inalfabet descrise. Mărturisind totul până la capăt pot spune că totul a culminat cu o romeojulieică împăcare cu fosta prietenă.

...Aşa...deci terminând de descris paradisul...

...După o zi cu mult soare, de solidaritate între oameni şi de pace între istraelieni şi palestiniei, şi după ce eu hămălind ca un ham la ţară toată ziua, iau proasta iniţiativă de veni în Suceava înaintea părinţilor mei care hotărâseră să vină a doua zi. Evident că oricât de impecabil din punct de vedere moral ar fi conştiinţa mea asupra vieţii, am chemat din nou oameni la mine şi soarele îmbătat şi el de aroma vinului Premiat la 6 lei de la Kaufland a adormit admirând alt admirabil "show la Popa". Nu cred că e nevoie să spun că vinul fiind şi roşu şi demisec şi obişnuit de bun ne-a făcut să ne valorificăm prin activarea dârză a corzilor vocale marea pasiune pentru folclorul românesc. Din păcate însă vecinul de jos nu "iubea şi lăsa" şi s-a pomenit că implică autoritatea inviola(bilă)tă a statului în treburile noastre pitoreşti ce aminteau de Hanu Ancuţei. Am scăpat uşor, pentru moment însă în interiorul nebănuit al meu a început să se dezvolte un anume monstruleţ, născut iar nu făcut din împreunarea conştiinţei cu frica, care, după ce a învăţat să vorbească mi-a spus că părinţii se vor supăra când vor veni.

...N-am putut să-mi dau seama dacă s-au supărat sau nu, pentru că atunci când vecinul de jos a venit şi-a bătut la uşă, aruncând confetti în aer şi strigând "Surpraiz!" eu nu eram acasă. Mă existam pe-o bancă boschetărească cu Alex şi ne făceam planuri pe ziua respectivă pe seama lu' Rox care era singură acasă. Eu însă simţindu-mă prea secsi pentru acest mod de viaţă monoton şi deprimant, am început să aberez în modul meu tradiţional de a abera mai ales când sunt cu Alex. Şi, aproape uitând de scena deloc absurdă cu vinul şi cu poliţaii, şi cu vecin şi cu pârât la părinţi, îmi făceam deja planuri de mers la mare, ori de stabilit în Cluj, ori de mers mai repede la facultate ori de...în fine. Şi ca să vezi Doamni Doamni chiar se gândea la mine când l-o pus pe tata să mă sune şi să-mi spună să vin acasă să-mi fac bagajul şi să plec la Cluj.

...lăsând puţin de-o parte naraţiunea, care era ideea poveştii! Că taică-miu în mod subtil şi puţin previzibil m-a dat afară din casă. O chestie, teoretic des existentă în poveştile de cartier cu Io, droguri, şi Frate copii ce pleacă de-a acasă şi, vieţile şcolii ori şcolile vieţii şi BUG mafia şi La Familia poate şi Blondy nu ştiu, dar totuşi!!!! Ce naiba!!???!! Ok aţi mai auzit presupun de copii simpatici ca mine ca îşi riscă apartamentul părinţilor chemând tot felul de oameni dubioşi, din slăbiciunea de a se face cunoscuţi şi de a ieşi în evidenţă cu ceva ori poate doar din dorinţa de a se distra cu un grup restrâns de prieteni în intimitate! Dacă n-aţi auzit de aceste cazuri înseamnă că sunteţi părinţii mei. Deci ce să mai spun, la o săptămână de la eveniment încă nu înţeleg "ce mi se-ntâmplă, ce li se-ntâmplă părinţilor, familiei mele şi ajung destul de repede să analizez pe scurt situaţia exclamând că-i ciudat! O fi mai mult decât ciudat...

...M-am înjurat mereu pentru faptul că alienarea personalităţii mele iese de multe ori din starea ei aproape mereu latentă.Prin alienare mă refer la procesul de scindare, rupere a eului, care mi se manifestă deseori prin conversaţii de unul singur la persoana a2a, ori în cazul de faţă prin faptul că procesul meu de gândire nu-mi influenţează comportamentul social decât foarte puţin.
Cu alte cuvinte mai puţin pompoase, deşi îl auzeam pe tata prin telefon "Tu ai spsus că vrei să mergi la Cluj la facultate, nu?(oricum tonul era al unui potenţial filozof beat - imposibil de reprodus) Păi atunci te duci la Cluj. Vii acasa, îţi faci bagajul, eu îţi dau câţiva lei şi te duci îţi cauţi gazdă, îţi cauţi de lucru, nu ştiu ce faci, te descurci tu..." nu puteam concret înţelege dacă chiar e pe bune faza ori e doar una din nenumăratele ameninţări de-ale lui. Fusesem învăţat cu astfel de replici, care fiind deseori spuse la beţie şi apoi uitate, începusem să nu le mai iau în serios. Şi uite că măcar pe moment lucrurile păreau a fi mai mult decât simple ameninţări...În ciuda bulversării destul de totale am început să mă gândesc, să-mi fac planuri de drum, să văd la cine aş putea sta de-acum încolo, în caz că apartamentul 39 de la T4 se sigila definitiv. Planul, deşi realist era mai mult decât provizoriu şi în parte l-am şi urmat. În noaptea cu pricina, am ieşit ca un tânăr rebel din bloc, cu bagaje, cu chiloţi curaţi puşi cu grijă într-un sac menajer la fel de curat, cu deodorant şi alte lucruri absolut necesare unei goniri de acasă. M-am dus la Rox unde aveam de gând să înnoptez şi-acolo trebuia să merg la soră-mea, de unde puteam măcar să aştept retragerea apelor şi repararea podurilor distruse, ca să fiu metaforic. La Rox s-a întâmplat o minune salvatoare care măcar pentru o zi mi-a redat optimismul. Un tip venit la ea auzindu-mi poveştile de pe front mi-a spus că el şi-a luat cu chirie un apartament în Cluj şi cât de curand aş putea să stau la el. Ideea m-a făcut să visez şi mi-a dat o încredere superficială în mine şi în situaţia în care mă aflam. Faptul că tipul spunea cuvinte atât de mari "50 de euro tre să-mi dai pe lună şi oricum până la 1 noiembrie chiria e plătită deci nu-ţi cer nici un ban" m-a făcut să mă bucur c-am fost dat afară. Intram deja în persoana omului emancipat, care se poate descurca singur, care luptă, învinge, ascede tot mai sus.
...Am avut eu multe vise de genu. Adolescenţa nu prea îţi surâde într-un apartament cu 2 camere pe care eşti nevoit să le împarţi cu tata, mama, fratele mai mic, şi o bucată din an văru-miu. Am fost mereu entuziasmat de ideea de a mă descurca singur, de a-mi face de mâncare, de a lucra, de plăti facturi etc. dar la urma urmei eram atât de înverşunat în visul încât aproape semânam cu un copil de 5 ani care vrea să fie pompier, poliţist, astronaut, toate pe rând ori toate odată.
...se spune că adulţii au un tic în a se gândi la ziua de mânie şi raportându-mă la această expresie, şi fără să mă dau adult, matur ori altceva decât tind să cred că sunt, ajung chiar acum, stând la calc şi aşteptând să se copieze Lineage de pe o partiţie pe alta, să mă gândesc chiar ce-o să mă aştepte mâine? Mâine este de mers la ţară. La ţară e tata. Şi tata nu ştiu ce-mi va spune acum, cum se va comporta. Nu ştiu cât o să mai pot zabovi acasă şi de asta nici nu mi-am desfăcut valiza ori unde o să mă duc sigur după ce plec de-acasă. Nu ştiu dacă ai mei chiar divorţează în curând, dacă mama se hotărăşte să se mute în chirie într-o garsonieră ori ce-o să se întâmple cu Călin. Nu ştiu prea multe şi îs curios să aflu...

un dinar

2009-05-28T14:20:00.003+03:00

...Putrezeam aseară foarte secsi la o masă în rynox încojurat de mult amici şi spunători de glume şi poveşti cu multe zâne şi printre altele am auzit povestea serviciilor turstice mai mult decât atrăgătoare din Tunisia. Trecând peste partea că în 360 euro îţi intră şi biletul de avion şi cazarea la 3 stele şi tot ce poţi adăposti în stomac pentru două săptămâni, am rămas fascinat când am auzit că tunisienii hamali care slujesc pe la hoteluri sunt foarte fericiţi dacă primesc bacşiş un dinar(echivalentul la 2,5 lei). Am rămas puţin îngândurat. Adică oamenii ăia sunt chiar aşa săraci încât cu o moneda mai mare şi mai strălucitoare pot face festin? Ori doar ştiu să preţuiască fiecare ban pe care îl primesc fie el mare sau mic. Mi-e greu să cred că sărăcia îi obligă pe tunisieni să fie slugi atât de lingătoare în fund. Deşi nu au bogăţii de subsol ori dezvoltare industrială, din agricultură(citrice, măsline) şi din turism teoretic şi-au creat un nivel de trai care pe hârtie e cât de cât mulţumitor, deşi e mai mic cu puţin decât al nostru. Aşadar ajung la concluzia că n-o fac din disperare materială ci din bunul simţ de a-şi face meseria cum trebuie. Presupun că dacă i-ai da unui bellboy tunisian 10 dinari ori mai mult nu i-ar accepta.
...Făcând comparaţie cu ceea ce se întâmplă pe plaiurile mioritice nu găseşti prea multe asemănări. În primul rând românii mai ales când vine vorba de bani sunt ca ţiganii. Sunt lacomi de bani, de a avea tot mai mulţi şi de-a putea merge la Kaufland să-şi umple până la refuz căruciorul. În hotelurile şi restaurantele noastre echivalentul dinarului în lei nu înseamnă nimic, chelnerii fiind cât de cât mulţumiţi doar când bacşişul lăsat valorează măcar cît nota. E trist că pentru 2,5 lei bacşiş aici nu-ţi mulţumeşte nimeni ci-ţi pregăteşte pe la spate o eventuală moarte şi-un lighean plin de flegme.
...Bun simţ sau un bloc cu 100 de etaje în Suceava e totuna...

Introspecţie în locala societate...

2009-05-23T13:51:00.003+03:00

...O analiză sociologică a Sucevei de o oarecare importanţă sau măcar calitate implică un studiu serios şi intens şi o specializare în domeniu. Prin urmare îmi permit să analizez acele aspecte ale societăţii sucevene care nu se regăsesc de-obicei în limbajul de lemn şi rigiditatea statisticii.
...În primul rând sucevenii sunt români, români care nu diferă prea mult de fraţii lor din sud în ciuda particularităţilor istorice. Ideea de Bucovina/bucovineni a rămas totuşi un instinct social. Sucevenii au o tentă de orgoliu etnic ce îi hotărăşte să afirme că ei nu sunt moldoveni ci bucovineni, sunt superiori, sunt urmaşii răzeşilor lui Ştefan şi moştenitorii civilizaţiei austriece. Însă această particularitate socială este de cele mai multe ori nefondată. Astfel analizând populaţia municipiului Suceava îţi dai seama că oamenii nu diferă nu nimic de cei din Iaşi ori Bacău, nici cu accentul şi nici cu mentalitatea. Austriecii au lăsat prea puţine influenţe care ar putea să ne diferenţieze. Asta din cauză că în Bucovina habsburgică românii nu au prea avut acces la viaţa urbană - Suceava fiind populată aproape exclusiv de germani, evrei, ucraineni ori polonezi iar contactul dintre şăranii români şi aceste naţii a rămas aproape mereu limitat la schimburi economice. Cei care au studiat la Cernăuţi întrând în contact cu normele şi valorile occidentale au fost puţini iar cei care s-au folosit de cunoştinţele lor în folosul bucovinenilor au fost şi mai puţini. Astfel revenind la ideea de bază, sucevenii sunt români cu aceleaşi deprinderi orientale ale moldovenilor.
...Continuând analiza observăm altă chestie interesantă. Municipiul Suceava este lipsit de populaţie urbană. Marea parte a locuitorilor din cartierele de blocuri sunt ţărani angajaţi ca muncitori începând cu anii 60. Aceşti oameni au în mare parte o educaţie culturală precară(evident prin limbajul cu vocabular sărac şi incorect gramatical), o mentalitate colectivă, conservatoare şi nu au preluat deprinderi morale şi etice de orăşeni-cetăţeni prea mult. Mulţi continuă să crească găini în apartament sau să prăşească ceapa din faţa blocului. Aşadar puţinii ingineri, doctori ori profesori se pierd foarte uşor pe uliţele cu trotuare şi asfalt ale marelui sat.
...În ciuda faptului că nu sunt orăşeni, sucevenii nu sunt proşti. Au acel intelect de baştină tipic românilor. Cele câteva licee bune din oraş valorifică destule creiere capabile să se afirme în domeniul ştiinţific. Tinerii suceveni ce nu sunt cuprinşi de-o melancolie prea timpurie scriu literatură (ex.cenaclul Turnătorii), joacă teatru (trupa The knockers), cântă (trupa Toy Machines), pictează (Ioana Huţuleac, Sorin Baciu). Însă deprimarea apare când toate micile valori care ar putea educa acest oraş pleacă cuprinse de fobia de a rămâne în oraş după liceu. Aşadar se ajunge tot la instinctul românesc de a pleca "în afară", nu neapărat în altă ţară, chiar şi în oraşul de vis-a-vis numai să fie afară.
...Şi toţi pleacă pentru că ştiu sau doar cred că în suceava nu se pot realiza. Ce-i drept Universitatea Suceava rămâne numai cu clădirile (e pe locul 42 în top 50 universităţi din ţară) fiind incapabilă să atragă şi să pregătească tineri valoroşi.Majoritatea studenţilor de la USV nu sunt suceveni şi puţini rămân în oraş pentru a lucra în domeniul în care au fost pregătiţi. Acest lucru este cu atât mai trist cu cât oraşul duce lipsă de avocaţi, medici ori arhitecţi, să nu mai vorbesc de profesori universitari. În concluzie Suceava este lipsită de profesii şi profesionalişti.

Chirie...

2009-05-14T16:41:00.004+03:00

Chirie moca în Iaşi? Cineva cu penthhouse cu muşcate la geam?muşcate la geam?...Ori fără muşcate la geam...
...da ideea e că trebuie chirie moca în Iaşi. Trebuie şi părinţi care să accepte ideea de chirie în Iaşi dar ei să nu ştie că-i moca...la urma urmei măcar să fie muşcate la geam...

Să înlocuim istoria cu şuruburile...

2009-05-07T23:28:00.008+03:00

...Băi poate nu vi se pare nou, dar eu de-abia acum o săptămână am aflat o veste care m-o revoltat puţintel, aşa oleacă, poate oleacă mai mult, aş putea spune chiar foarte oleacă...şi anume:
...Mult prea clar văzătoarea ochelaristă doamnă ministru al învăţământului a emis un ordin pe 2 martie 2009 prin care se prevedea eliminarea istoriei din aria curriculară a claselor a 12-a din cadrul liceelor tehnologice. Originalitatea şi profunzimea acestei idei propusă de doamna ministru te lasă prost, te face să te gândeşti că mintea ta e prea limitată şi nu poate înţelege totul şi îţi induce un sentiment de enorm respect faţă de autorităţile statului şi în special faţă de doamna ministru. Sunt sigur că fiecare fată de 5 ani are portretul ei lângă pat şi în fiecare seara îl pupă ca pe-o icoană zicând: "Vreau să fiu la fel de deşteaptă ca tine când voi fi mare!"
...Lăsând glumiţele şi fazele la o parte trebuie oleacă să ne gândim la impactul şi efectul social ce-l va genera această decizie idioată. În primul rând presupun că-i una dintre inteligentele măsuri anti-criză luate de guvern până acum, măsură care însă nu e influenţată de o recesiune economică ci de una de mentalitate şi culturală. Şi totuşi hai să ne gândim la partea practică a acestei idei: elevii cei silitori şi supra-dotaţi care au ales liceele de construcţii, de electrotehnică sau textile vor scăpa de un obiect care nu-i ajută în viitorul lor de muncitori ai patriei. Se vor axa mai mult pe găurit şuruburi şi împletit perdele, iar producţia industrială a ţării va creşte cu 50% depăşind planul cincinal.
...La urma urmei nu-i judec pe cei care au ales profile tehnologice, care poate au simţ practic şi chiar se pricep în domeniile respective însă mă scârbesc când văd cât de insistent e călcacă în picioare această biată stiinţă. Citez din Evenimentul zilei dintr-un interviu luat pe acest subiect: „Chiar vă rugăm frumos să scoateţi istoria şi diriginţia şi să o luaţi pe profesoară totodată"....„Nu ne-a plăcut niciodată istoria, am dat geografia la Capacitate. Trebuie să se mai scoată din ore, sunt prea multe!”
...Băi cucuvelele (cele intervievate erau fete) lu' tata, voi sunteţi chiar atât de proaste?....mă abţin totuşi...E trist că întâi te revolţi, apoi te deprimi, apoi ţi-e milă de ele şi la urmă te resemnezi cu ideea.
...A diminua până la zero studierea istoriei şi a geografiei în şcoli înseamnă diminuarea importanţei timpului şi a spaţiului în viaţa unui om. Poţi fi tu maistru strungar ori faianţar şef dar tot trebuie să ştii ce-o fost înaintea lu' bunică-tu, să poţi căuta pe hartă Răscrăcănaţii de mijloc de unde-o fi fimei'ta, de ce lucrezi într-un oraş numit Vaslui şi nu Pălinkosgrad, că Ştefan cel Mare nu-i numai bulevardul stadionului Dinamo etc. Şi scuză-mă, astea nu-s numai informaţii de cultură generală pe care trebuie să le ştii când stai pe budă şi completezi integrame, sunt informaţii care îţi formează ţie conştiinţa umană şi te diferenţiază de-un castravete.
...E supărătoare tendinţa asta de a încuraja învăţământul practic într-un mod negândit. Ministerul învăţământului trebuie să încurajeze crearea de oameni nu de angajaţi şi întreprinzători.
...Nu ştiu...tind să cred că ministerul educaţiei seamănă tot mai mult cu cel al agriculturii...dai fân la vacă, ea creşte mare şi apoi mulgi şi o tai.

Ps. Doamna ministru vrea să sporească numărul de ore de muzică în şcolile pentru copii cu disabilităţi de auz...interesant...

După şcoală mereu urmează crâşma...

2009-05-05T23:17:00.000+03:00

...n-am stat de mult în prezenţa unor oameni optimişti. E o eternă frustrare socială în habitatul zilnic din care fac parte. Nici nu mai pot spune că sunt scârbit pentru că m-am obişnuit şi adaptat, dar totuşi încep să-mi creez un ideal în a cunoaşte un om într-adevăr demn de luat în seamă. Acasă, şeful de trib îşi regretă părinţii morţi, frustrare pe care n-o pot condamna dar nici susţine, îşi regretă situaţia materială şi profesională, şi o regretă pe mama care după spusele lui i-a apărut "atunci în autobuz şi ia rânjit ademenitor ca un drac". Prin urmare un om frustrat tipic care prin sfaturi moralizatoare vrea să-şi ferească copii de aceleaşi greşeli. Dracul apărut în autobuz, la rândul ei regretă că s-a căsătorit prea tânără dintr-o iubire copilărească, că nu a terminat o facultate decât la 40 de ani şi deasemenea suferă din cauza lui tata şi a prostiilor mele. Soră-mea, singura care a ieşit la timp din atmosfera jalnică a apartamentului şi care e o fată încrezătoare, stăpână pe sine şi pe viaţa ei şi care ar putea deveni un exemplu de urmat e din păcate prea departe de mine şi nu mă poate influenţa. Frate-miu e frustrat că n-are mai mulţi transformeri dar să trecem peste.
...şcoala şi implicit colegii mei, de clasă, de coridor, de generaţie ori de ţigară constituie alt mediu prielnic de propagare a frustrării, delăsării şi eşecului. Cei de-a 12a sunt traumatizaţi într-un mod patologic şi inconştient de apropierea bacului. Şi asta nu neapărat din cauza faptului că nu ar fi pregătiţi, că l-ar pica, ori că-i va influenţa pe viitor ci doar simplul fapt că "vine bacu'!" îi deprimă, îi stresează, îi face mai irascibili, mai tăcuţi şi mai îngrijoraţi. La urma urmei sunt şi eu cu ei şi le împărtăşesc starea dar personal îmi păstrez calmul. Enumeraţia de frustrări adolescentine e lungă şi demult devenită şablon: părinţi neînţelegători, prieten/ă care înşeală, părăseşte, nu iubeşte, viitor nesigur la facultă, bani puţini, reproşuri din partea prietenilor, relaţie dubioasă cu şcoala...etc.etc.etc.blabla
...aşa şi cum după şcoală urmează mereu crâşma voi continua drama existenţială acolo. Ce vezi acolo de-i aşa de tipic? Bineînţeles că orice crâşmă(nu iau ca exemplu Rynoxul că mă-nchide CNA-ul) e populată de oameni trişti. Iar oamenii trişti din crâşme au o parte din sentimentele lui taică-miu, şi anume: regrete profesionale, sociale şi sentimentale care la urma urmei sunt aceleaşi frustrări adolescentine, amplificate de înmulţirea ridurilor de pe frunte. Având o aprigă tangenţă pentru bere şi rachiu aceşti oameni devin pentru ochiul plin de admiraţie al liceanului de cafea o fotografie mişcătoare a unui ultim stadiu de slăbiciune umană. Deşi majoritatea timpului nu-i bagi în seamă pe alcoolici, fiind obişnuit cu prezenţa lor, ajungi să observi că ei sunt anturajul tău social, că nimeni nu te înjonjoară în afară de ei şi că nici grupul de prieteni în care stai nu e mai demn. Şi privind astfel lucrurile nu înţeleg de ce stau aproape zilnic pe-acolo, în miros bolnav de aer beat, printre feţe zbârcite, obosite, supărate, distruse, ratate, deprimante...etc.etc.etc.blabla.
...normal că pentru a scăpa de sictirul, neînţelegerea şi plictiseala atot înconjurătoare îţi iei gagică şi-o plimbi pe centru, dar constaţi că e aceeaşi poveste şi cu fimeia şi ţi se face frică crezând că-i un blestem. Vorbesc bineînţeles de cazul meu, cazul meu cuprinzând câteva tipe, ce-au apărut CA COsânzenele şi au plecat în postura de copchile slabe şi zăpăcite mâncătoare de preţioasă energie psihică. Băi adică nu poţi tu matale să-ţi vezi de treaba ta, să iubeşti dacă ai de iubit, să cerţi dacă ai de certat, şi să pleci omeneşte dacă ai de despărţit. Nu, aşa nu....de fapt e că "nu ne merităm unul pe altul", că "mi-e frică spun te iubesc pentru că apoi o să suferim amândoi", că "nu place că totul e aşa frumos, mă sperie, nu mai bine păstrăm farmecul şi ne vedem mai rar?". Şi dacă astea sunt replici tipice de tipă care vrea să părăsească, mă deprim şi mai mult. Cu alte cuvinte n-am întâlnit o fată care să mă însenineze, să mă bucure, să mă calmeze. Prin urmare ce faci, te întorci în crâşmă şi joci şah anticipânu-ţi pensia şi faci chetă de bere anticipându-ţi dependenţa.
....................Stau câteodată şi-mi aduc aminte....
...Băi frate cu soţia, chiar aşa de jalnică îi toată lumea asta?! Ori m-o pus dracu' să am parte fără să vreau numai oameni din ăştia? Poate eu, susceptibilul, aparent altruistrul şi mereu sensibil exagerez luând în considerare pe nedrept doar părţile proaste ale oamenilor...Da măi, pretenţios mai sunt!
...Şi ajung şi eu la rândul meu să mă dau de gol ca om frustrat, care nu-i mulţumit de mediul în care s-a obişnuit să stea, de oameni, de femei, care nu vede modele pozitive, care-i revoltat şi care...va ajunge printr-o probabilitate să fie ceea ce se teme...ori va trebui pur şi simplu să bage mai puţin de seamă şi să-şi vadă de treabă.

'te drecu'! Cap ou pas cap?

2009-05-04T17:33:00.001+03:00

Evrika...o trebuit să treacă două ore de filozofeală, lăbăreală sentimentală, auto analiză psihologică reciprocă paralel veridică, destăinuiri, repătări, repetiţii, enumeraţii, şi alte figuri de stil foarte frumoase ca să-mi dau seama că pe bune eşti proastă. Dormi la drecu'.

Spune-i puiule de cucă, după care să se ducă...

2009-04-28T01:24:00.000+03:00

...Nu inteleg de ce toţi îmi spun să tac. Întreb chiar o atitudine activă nu poate rezolva chestiunea? Da...presupun că tăcerea este în acest moment o atitudine. Dar e una care demonstrează prea mult neputinţa şi limitarea unui om, şi introduce cauza de faţă în filozofie. Ironic că acum recitesc Ultima noapte...şi am ajuns să beau o bere imaginară cu Gheorghidiu încercând amândoi a găsi certitudinea. Mă îmbăt cu aluat frământat şi ajung să vomit un moment de bucurie de care sunt speriat. O ocazie ciudată în care mă lupt cu luciditatea, raţiunea şi logica socială, când deşi conştiint de mine, de situaţie, înţelegând tot, mă îndărătnicesc să mă resemnez, să accept ceva ce cade de bună voie din mine. Şi din păcate nu cade rahat, ci îmi cade un organ sau un întreg sistem de oase pe care n-o să vreau să le strâng apoi şi să le reactivez, din ciudă că nu eu le-am aruncat.
...Trădat încă o dată de mine, daltonist, orb cu vedenii, şi rocker surd...aleg...încerc...şi finalizez împăcarea cu eul.

Melodie

2009-04-25T17:09:00.000+03:00

...Ascult acum o melodie, care precum majoritatea melodiilor siropoase, romantice, lente, bla bla îmi aduc imediat aminte de anumite momente trecute din domeniul siropos, romantic, lent bla bla...Evo - Ziua de după, melodie care mi se părea genială acum un an jumate şi care a căzut ca toate celelalte siropuri într-un banal uitat. Şi totuşi piesa e simpatică, tipa aduce ceva din Laura Stoica şi versurile nu se poate spune că nu-s în mare originale. Momentul reamintirii se sincronizează cu sentimentul meu actual că mi-am pierdut liceul. Aşadar şi Ziua de după şi altele de genul ei s-au pierdut odată cu uitarea din ce în ce mai profundă a unei adolescenţe chinuite...

Breakdown...

2009-04-24T23:36:00.000+03:00

...Am o casă unde teoretic moare cineva în fiecare zi. Cu alte cuvinte e o atmosferă de înmormântare: miros închis, figuri înnegrite ori înălbite care trag una de alta pentru o existenţă voit delirantă. Deşi aparent normală, viaţa din acest apartament semidecomandat cu două camere, 2 holuri, bucătărie, baie, balcon, geamuri termopan, uşă termopan, mop, coş de gunoi, clanţă etc. e încărcată de-o anume boală psihică, ce îndeamnă la melancolie, delăsare şi uneori chiar la disperare, paranoia, căderi nervoase...
...Tatăl meu e profesor de română, om în vârstă, trecut prin multe greutăţi, morţi, neîmpliniri, neajunsuri, regrete, dar mai ales morţi, care acum la 54 de ani a ajuns tabloul principal din galeria pitorească a casei. Omul este slăbit, mâncat aproape intgral de frământări lăuntrice, autoinduse, de scene tragice, romantic de tragice, a căror imagine exagerată acţionează ca o stafie cu cearşeaf înfiorător pentru el. Când bea, devine foarte repede un personaj de teatru absurd, amintind prin monolog de pescarul Iona a lui Sorescu. Atunci brusc viaţa devine o enigmă care trebuie analizată prin prisma ideilor idealiste şi a unei conştiinţe conservatoare. Trecutul este invocat deopotrivă cu analiza vieţii, însă el are mereu un caracter romantic, fiind plin de fapte eroice, de bunătate, corectitudine şi adevăr pe de-o parte şi umplut de elemente regretabile. Unul, şi cel mai mare element regretabil al trecutului tatălui meu este mama. Mama, şi ea personaj de tragedie greacă trebuie în contextul în care tata e beat să fie unul dintre pescarii ce cărau scândura(eu fiind celălalt) deci prin urmare trebuie să tacă. Însă mama nu a tăcut niciodată şi în paralel cu monologul lui tata începea şi ea propria descărcare existenţială. Imaginea celor doi poate deci provoca râsul, mai ales atunci când observi că amândoi se adresează nu unul celuilalt ci unor interlocutori imaginari.
...Dar asemenea piese de teatru contemporan devin un supradozaj din ce în ce mai greu de suportat. Peste tot în cei 52m2 ai apartamentului te pândeşte jalea, deznădejdea, neîncrederea, fuga în lume, divorţul, dc-ul, mult obsesivul dc şi multe cuvinte, foarte multe cuvinte....
...Şi ca galeria să fie completă, casa mai adăposteşte şi un copil, pe al meu frate, care la cei aproape 9 ani rămâne izolat într-o lume puerilă de copil autist. Nu mă miră faptul. Moşteneşte gena nevrotică a familiei, cu ţipete, ieşiri absurde din decor etc.
...La urma urmei toată naraţiunea astă e practic exagerată. Am parte doar de-o familie cu ceva probleme, aşa cum mulţi au. Însă se simte, aproape că se miroase efectul a celor 19 ani petrecuţi lângă ai mei. Sunt la fel de slab şi de sensibil ca la 14 ani. Sunt lipsit de un optimism solid, lipsit de-o autocunoaştere obiectivă, neputincios în a-mi aşterne un viitor sigur, sceptic în privinţa tuturor elementelor de viaţă pe care le cunosc. Sunt rodul lor. Şi vreau să simt un soare cald într-o dimineaţă în care se vor coace căpşunile...

Marea ţărăneală

2009-04-23T23:33:00.000+03:00

...Am asistat în această deosebit de splendidă seară de aprilie la un mare eveniment cultural, monden, muzical, cum l-ati numi, şi anume concertul Clayderman organizat de prea popularele autorităţi locale. A fost într-adevăr ceva inedit. Prestaţia celui mai cunoscut pianist al lumii pe caşcarabeta(scena) amplasată pe stadionul Areni a entuziasmat mult locuitorii unui oraş care din păcate are parte doar de Sofia, Iris, şi ocazional Viţa de Vie şi Luna amară. Artistul francez a adunat indirect spus aprox. 7000 de oameni în tribunele şi pe gazonul stadionului încercând prin diferite mijloace ce cădeau în penibil să antreneze publicul. Mimica, gesticulaţiile şi franceza piţigăiată a lui Clayderman m-au amuzat, reuşind totuşi să-i facă pe oameni să aplaude ritmat, să pocnească din degete sau să murmure ceva din refrenele unor melodii. În ciuda încercărilor, marea masă adunată părea plictisită şi dezorientată aducând ceva din imaginea pisicii ce se uită în calendar. Calitativ concertul a avut momente bune, când au răsunat Balade pour Adeline sau The sound of silence, însă în mare pare prestaţia mi s-a părut mediocră. Artistul dădea impresia uneori că mimează cântatul, iar negativul retro acoperea prea mult pianul.
...Cireaşa de pe tort a evenimentului a fost reprezentată de urcarea pe scenă a domnului Flutur şi a Domnului Lungu, amândoi gospodari ai judeţului şi reşedinţei acestuia, arătoşi amândoi, rumeni la faţă şi bine dispuşi, care bineînţeles că s-au ivit ca popândăii pentru a-şi primi laudele de la gloată. Amândoi reprezentanţi onorabili ai puterii s-au dat în vânt cu cuvinte "franţuzeşti" mulţumindu-i d'lui Clayderman, cică pe limba lui, pentru prezenţă. După scurte dar răsunătoare declaraţii în faţa poporului cele două Chiriţe s-au retras cuminţi şi modeşti de pe scenă cu aura de ctitori ai culturii româneşti după ei. După înc-o melodie grăbită concertul s-a terminat subit, oamenii înghesuindu-se spre poarta stadionului ca după un meci bun de fotbal.
...Momentul de azi la care m-a asistat m-a întristat şi m-a enervat. S-a dovedit încă odată că avem o societate de ţărani, de oameni neghiobi şi neducaţi, îndrumaţi doar sistemul digestiv, excretor şi reproducător. Aceşti oameni se lasă în mod naiv adunaţi într-un ţarc ca vitele pentru a li se da circ "rafinat", pentru ca apoi să se mândrească cu experienţa lor muzicală. Păcat că s-a ajuns să existe atâtea forme în oraşul ăstă şi încă bietul fond a lui Maiorescu încă nu apare...

Auto-analiza de ianuarie

2009-04-19T23:27:00.000+03:00

Slăbiciunea se continuă din păcate şi-n noul an observ. Aceeaşi stare de neputinţă, slăbiciune, lene, pesimism îmi împiedică să-mi urmez cursul teoretic al vieţii pe care o intuiesc. Momentele de entuziasm existenţial, dorinţele deiniţiere în ceva productiv rămân simple intenţii gândite la o ţigară într-o crâşmă plictisită. Oamenii plictisiţi din jurul meu sunt o cauză, mă molipsesc cu expresiile lor faciale pline de nesiguranţă, zăpăceală şi dezinteres. Intenţionez să nu mă las molipsit, dar rămân cu intenţia.
Dependenţa mea faţă de oameni se poate observa, analiza şi explica destul de clar. Am început să-mi fie frică de momentele când sunt singur cu mine. Mereu cad într-o depresie morbidă şi violentă, mă afund în visări de o inutilitate exagerată şi ajung să nu fac nimic. Oamenii din jur pe care îi privesc, cu care comunic şi interacţionez fizic mă fac să uit de labilitatea şi slăbiciunea interioară. Ei au în concluzie o importanţă superficială şi temporară care duce la accentuarea dependenţei sociale de care am pomenit. Dorinţa de a uita s-a transformat pe parcursul a câtorva ani în obişnuinţă, poate chiar un tic nevrotic. Când nu pot comunica aleg a doua alternativă, cea a consumului de alcool ce-mi da acelaşi efect de uitare temporară şi superficială.
Analizând sentimentul de pesimism creşte însă simt măcar că am clarificat o chestiune şi anume faptul că dependenţa de oameni are aceleaşi efecte ca şi consumul de alcool.
Obeserv cu tristeţe că am ajuns într-un stadiu cu atât mai grav cu cât mi-am pierdut puterea de a mă analiza în scris. Deşi încă sunt capabil să mă exprim logic şi clar în scris nu am răbdarea de a duce până la capăt analiza unui subiect în cauză. Meditaţiile insomnice devin tot mai dese şi iau amploare cu atât mai mult cu cât puterea de a scrie scade. Mi-am pierdut încrederea în cuvinte aparent, neglijând faptul că atunci când scriu îmi eliberez mintea de anumite frământări ce contribuie la decăderea mea psihică.

Copilarie...

2009-03-04T21:33:00.000+02:00

....Azi sunt adolescent. Dar eu nu merg pe valuri în picioare, ci merg într-un microbuz ticsit cu oameni ce emană mirosuri exotice. Sunt adolescent cu gânduri proaste ce nuţs demne să-şi ia încă numele de gânduri. Culori, oboseală apăsată de cafea, cafea bună şi cafea proastă. Pe toate le-am trăit şi le trăiesc c-o speranţă fricoasă într-o ceaţă deasă dar dulce. Nu am mai iubit până acum pentru că trebuia să învăţ întâi ce gust are berea şi ce bancuri sunt mondene. Dar acum iubesc şi merg în microbuz să găsesc alte fiinţe care nu sunt ca mine. Voi vedea fiinţe sigure, fiinţe nesigure şi fricoase, fiinţe frumoase ce deţin pisici portocalii dar şi pe cele urâte ce urăsc şi care mă voi scuipa. Şi toate le voi vedea deodată şi pentru un timp limitat. Apoi voi vedea o singur fiinţă sau o imagine dorită, amplificată cu bere, cumpărată cu timp şi cu resturi de la cumpărături. va rămâne un rest care se va cheltui treptat.

...Şi sunt adollescent pentru că râd cu poftă atunci când mă deprim. Şi cu cât râd mai cu poftă şi mai sincer mă deprim mai mult. Şi mă îndrăgostesc de tine, fără tine. Şi faptul că nu eşti şi că ai putea fi şi nu ai zâmbi ci ai scuipa în sine sau pe mine, mă gripează dându-mi tremurări pe care de-obicei le am de la bere.

....Deja devin adolescent ce iubeşte, ce vorbeşte mereu fără să cunoască şi cunoaşte pentru a putea tăcea.

ps. Îi mulţumesc doamnei Boteanu pentru inspiraţia obţinută la ora ei. 12.30-13-20

Ce bine ca nu mai esti, ce certitudine ca sunt.

2009-02-27T22:05:00.000+02:00

....Normal, deja au aflat toţi ca tu ai rămas în oraşul cu spitale care nu se mai construiesc, iar eu am avut speranţa unei potenţiale lucidităţi burlăceşti pe care s-o savurez închizându-mă în iluzii ale libertăţii şi-n multe multe laşităţi. Şi totuşi nu-i vorba numai despre tine, tu aia din oraşul cu spitale care nu se mai construiesc, ci-i vorba de întreaga idee de "tine" ori "tu".Tu nu mai eşti, iar treptat cu cât eu realizez mai mult că tu nu eşti eu devin o certitudine.

...În seara asta mi-am luat suc în loc de ţigări. Nu înţeleg. Dar într-adevăr am dat 5,5 lei pentru o sticlă a 2 l de Fanta Madness, unul dintre cele mai proaste sucuri, rău dăunătoare şi care mie personal nu-mi place.Dar l-am luat, l-am luat pentru că era altfel de chestie naşpa. O chestie naşpa nouă, ce se deosebeşte cu mult de ţigările sau berea consumate până acum într-o continuă euforie. Mai mult, i-am găsit şi întrebuinţare sucului. Îl folosesc ca apaă de gură şi ca soluţie de eliberat mucoasa din trahee. Deci la urma urmei un medicament. În fine, ideea că eu prin cumpărarea sticlei de suc am realizat din nou că sunt om. O primă certitudine că-s om.

M-am dezumanizat treptat, pierzându-mi după fiecare beţie spontană încă puţin din luciditate, ajungând să trăiesc instinctual pentru a putea fuma şi bea beri primite pentru servicii de poştă. Am învăţat şah crezând că în acest fel ajung sa mă controlez mental şi să-mi deschid mintea şi am ajuns la fel din acest punct de vedere, plus c'o oboseală inexplicabilă, care înceţoşează multe, aproape totul. În concluzie se vede că valul m-a luat şi tot valul m-a adus la val în timpul refluxului.

Anca m-a certat că viaţa mea este goală şi fără fericire. Ideea fericirii şi a vieţii fericite am păstrat-o doar ca pe o iluzie, un basm ori mit. De multe ori pare glumă ori ceva plin de sarcasm, asociată cu pocăiţii ori comuniştii. Nu ştiu dacă îmi mai aduc aminte mi-am dorit ultima dată aşa ceva. În serios nu cred c-am afirmat niciodată ca vreau să fiu fericit. am insistat mereu pe ideea de linişte şi stabilitate, stăpânire socială şi autocontrol. Prin asta aş fi fericit.

Resemnare.

2009-02-17T19:17:00.000+02:00

Crâşma m-a obosit, alcoolul m-a măcinat. Luciditatea depinde acum din ce în ce mai mult doar de momentele de mahmureală când entuziasmul existenţial e mai mare. Mă întreb de viitor tot mai des vorbind deseori singur. Mi-am pierdut cheful de a merge la şcoală, de a mă pregăti pentru bacalaoreat şi admitere, de crâşme şi beţie, de fuga isterică după femei. Mă vait dar încerc să nu exagerez. Încerc să pară mai mult o analiză decat o văicăreală. Mă simt prost la propriu. Mi-am pierdut neuroni, kilograme, prieteni, femei, am câştigat renegări, ameninţări, compătimiri şi datorii de toate felurile. Mâine am şcoală dar faptul şstă mi-l aduc aminte tot mai rar. Mă sperii de mine, mă depărtez de mine, intrând într-o alienare tot mai consistentă. Am ajuns dependent de vise, de iluzii, de scenarii, de închipuiri şi numărul planurilor măreţe creşte. Mă gândesc la ce puteam să fac nu la ce fac sau ce voi face. Avem o oarecare linişte până adineaori. Vroiam să ies afară să mă plimb, să vorbesc rar, calm şi cu folos şi să revin să mă culc. Acum...e acum. Acum eu plec din nou.

...inţeleg oul fiert atunci când e fiert.

2009-01-19T23:57:00.000+02:00

....Am obsesia de a bate pe cineva. Nimeni anume şi nu cred că doar numai unul. Mai mulţi. Vreo 5 măcar. Vreau să mă duc sa iau o rangă, o rangă de 75 cm cu care să-i lovesc picioarele, burta şi umerii. Vreau să bat. Să omor nu. Ori vreau să omor? A bate un om cu bestialitate fără a-l omorî la urma urmei e o treabă făcută numai pe jumate. Îl scuteşti pe om în cazul ăsta de cheltuieli de spitalizare. Trebuie să mă duc şi să învârt c-o rangă la nimereală.
....Modernismul este o chestiune foarte interesantă şi care merită toată atenţia şi concentrarea unui licean de clasa doişpea. De asta liceenii de clasa doişpea nu mai trebuie să-şi piardă 2 ore vorbind cu fete de la munte la telefon. Modernismul este o temp complexă şi frumoasă. Tot ce-i în legătură cu perioada interbelică la mine e frumos, fascinant, interesant şi demn de luat in seamă. Momentan mă simt puţin alienat. aerul de munte n-o să mă vindece, din contră, mă va face să mă gândesc iară la rangă. Voi omorî într-o zi. Şi nu chiar cu ranga.
.....Nu înţeleg ce mai vrea de la mine. Eu ce să zic!? Hai s-o întreb: Femeie ce mai vrei de la mine, lasă-mă drecu' nu mă mai suna! Nu vezi că adorm la telefon până îmi povesteşti tu cum ţi-o ieşit comentariu la română şi ce bulangiu ai mai agăţat. Bravo ţie dar să ştii că eu chiar nu vreau să-mi aduc aminte că sunt şi eu undeva pierdut prin listă. Singura parte amuzantă a convorbirii de azi a fost cea in care m-ai avertizat de puterea şi presupun cruzimea fostului tău prieten din Iaşi care mă va bate cu bestialitate dacă n-o să-i vorbesc frumos. Înţelege că în ritmul în care evoluează situaţia psihică până la majul tău o să pot cred că uşor omorî pe individul în cauză....
.....Ideea acestui şir pakistanez de cuvinte este cea din titlu. Am mintea fiartă. Nervi, vise, scenarii, obessii, remuşcări, regrete, dorinţe, planuri, deziluzii, realitate, clipire, frig, muşchii omoplatului amorţiţi. Deci in concluzie o resemnare încă fragilă. cheful de omorât trece însă îmi surâde ideea de a nu renunţa definitiv la chestiune. Dorinţă de a nu mai dori nimic. Dorinţă de somn şi de bani de ţigări mâine. Nu vreau să văd nici să aud femei in jur. Nu.

Scrisoarea a II-a ori a III-a...

2008-12-29T00:27:00.000+02:00

Nu, nu mi-e uşor Alexandro, dar ce importanţă are. Dar eu încerc să nu-i dau importanţă, de ce ai face-o tu, care bineînţeles că mănânci o portocală autentică, de-un portocaliu perfect şi intens. În prezent numai tu eşti motivul pentru care dau importanţă faptului. Nu, nu mi-e uşor. Mi-e chiar greu să ştii. Şi tu se vede că te plictiseşti mănânci portocale perfecte şi autentice şi te gândeşti să-i trimiţi mesaj beţivului, care oricum bineînţeles că e într-o stare prea beată ca să ţi-l poată citi. Îmi întorci pe dos totul. Toată liniştea chinuită şi şubredă pe care abundenţa de zăpadă, sărbătorile, prietenii ori familia mi-au dat-o. Femeie nu fi proastă. Ori păstrează liniştea ori sună-mă şi zi-mi direct, băi omule eu mai vreau ceva de la tine, nu renunţa că nu te las. Nu, tu în schimb alegi calea de mijloc care bineînţeles că-i cea mai uşoară dar şi cea care nu are impact prea mare. Ce vrei de fapt? Te chinui să mă faci să mă simt prost şi să te regret? Şi să urlu în mijloc de noapte de decembrie: Ce prost sunt!!! Nu, Alexandro. Eu nu te regret, nici nu îmi regret prostia. Ea o fost, cu intensitatea ei ca atare, o avut o cauză şi-un efect. Sincer acum încă nu vreau nimic de la tine. Sunt eu, aşa cum tu degeaba te chinui să înelegi. Te chinui cică, te faci. Te joci. Încerci măcar. Păi dacă tot în prezent ai un grec de 15 ani lângă tine ar fi mai bine să te joci cu el. Poate are spirit ludic.
....Mă pui să mă folosesc de ultima modalitate de calmare pe care o am. Deci mă pui să scriu prostii. Prostii de care nu mai am chef. Nici scrise, nici trăite, nici nici. Te să mă laşi în prostiile mele. Nu-s nici iubitor, nici curajos, nici prea matur ori prea bărbat, ori prea cum vrei tu. Is un biet om care încearcă să-şi dea seama ce-i cu el. Şi tu nu mă ajuţi. Tu mă tulburi mai tare şi-mi bagi în cap tâmpenii sentimentale la care am ţinut ca un prost până fix înainte să te cunosc pe tine. Nu mai am nevoie de ele. Şi nu cred că nici tu de mine. Ţi-am fost prima iubire adevărată. Mă bucur sincer. Dar presupun c-ai observat că şi ţie ţi-o trecut din siropuri şi vise. Te-am demoralizat eu prea mult. Recunosc, am efectul ăsta asupra femeilor, de asta momentan nu am nevoie de ele. Vreau linişte, vreau să mă ridic din câcat, vreau să mă educ, să mă stimulez, să învăţ, să muncesc, vreau orice numai nu te vreau pe tine acum. Şi bineînţeles că tu auzi ori vezi că eu nu te vreau acum, o să te înfurii, poate ai să plângi, o să mă înjuri, şi o să încerci să uiţi cât mai repede de mine. Eu poate mâine, adică nu acum, o să îmi readuc aminte de tine şi am să-ţi zic sau nu că te vreau. Dar pentru tine n-o să mai conteze, pentru că rana va fi încă deschisă şi afirmaţiile mele probabile nu vor conta.
...Alexandro Ceornei eu nu m-am schimbat şi nici n-am fost altul la început. Acelaşi om pe care-l urăşti tu acum sunt. Poate doar că am început să fiu puţin mai tandru şi mai iubăreţ în ultimele săptămâni dar am renunţat brusc şi subit la acest prost obicei şi acum sunt un Andrei Popa autentic, fără modificări şi opţiuni alternative. De ce nu mai pot fi iubăreţ şi tandru? Nu pentru că m-am plictisit brusc de tine. Nu Alexandro eu nu încep o relaţie doar de fază, ori cât de fără viitor ar fi asta, dar m-ai dezamăgit profund, printr-un simplu mesaj, pe care nu-l iert, pentru a dovedit că eşti proastă, chiar mai mult, o proastă înfumurată, care deja se crede cu piciorul pus pe bărbat. Alexandro ştiu că tu nu te vrei călcată în picioare, dar să nu aştept să fiu eu ăla. am un orgoliu instincual, ţărănesc, prostesc, dar îl am, e al meu, şi nu vreau să mă lipsesc de el. Nici n-aş putea.
...Prin prostioara asta nu vreau să subliniez nimic, ci doar îmi exprim furia de moment şi vreau să-ţi prezint anumite trăsături ce fac parte din ceea ce până acum s-a numit "noi". Interpreteaz-o cum vrei, oricum o s-o faci, înţelege şi concluzionează de-asemenea după bunul plac. În rest zic că nu mai ninge, revul va fi un eşec şi lumea e plictisită.
...Noapte bună d-şoară Ceornei...

Sec...

2008-12-03T15:07:00.000+02:00

Nu mă duc azi la pregătire. N-o să fac nimic oricum. Nu renunţ dar entuziasm nu mai am deloc. Am rămas în urmă. Ceilalţi sunt au progresat eu încă nu. Profesorul încă mă aşteaptă. Aşteaptă ca parazitul din mine să dea roade. Ce-i drept în ultima vreme n-am fost altceva decât un parazit. Cheltui bani. Asta îmi zice tata. Deci am un portret simplu, sunt cheltuitor. Nimic în rest. Nici o altă valoare, importanţă ori rost.
...Am motive să fiu deprimat ori pesimist acum, din cauză că reintru în programul meu săptămânal de a face mici prostii, de a fura, a minţi, a lenevi. Slab din nou. Dar nici arhitectura nu cred c-o să mă învioreze. N-am chef. Trebuie să dorm. trebuie să mă aerisesc făcând şi altceva în afară de schiţe. Măcar de ar fi ceva important. Is nişte kkturi de schiţe. Mă întreb. Dar renunţ să mai caut vreun răspuns. Şi deci mă plictisesc să tot mă întreb. Nimic. Doar nişte mici nervi latenţi. În rest un vid mare. Mare.

Reflectare

2008-12-02T23:42:00.001+02:00

Nu mai am demult pretenţia că pot scrie ceva citibil. Nici nu ştiu dacă am avut vreodată egoismul si increderea că scriu bine nici măcar dacă am sau nu potenţial. Majoritatea încercărilor de literatură scrise le-am descosiderat, exagerând mereu lipsa de valoare a creaţiilor mele. Au fost unele care mi-au plăcut şi pe care le-am păstrat. Le recitesc ocazional şi îmi tot zic că am involuat nemaiavând puterea acum, de a scrie aşa ceva. Obiectiv analizând tot ce-am scris nu iese din tiparul ideilor şi motivelor adolescentine, deci valoare mare nu pot avea ci poate doar potenţial.
...Mă plâng des de faptul că nu am mai scris ceva demult. Şi tot dau vina pe lipsa de idei din creier, care refuză să producă. M-am plictisit să povestesc. Tot ce am putut scrie frumos ţinea de naraţiune. Is bun de basme. Atât. Şi mă enervez că nu mă apuc de piese de teatru ori măcar de nişte schiţe. Nu vreau să scriu ceva diferit ori cu idei mai evoluate pentru a fi apreciate critic. Vreau să scriu ceva ce n-am mai scris pentru ca apoi să-mi pot comenta singur creaţia. Şi dacă după mine va suna bine, atunci se va băga la colecţie şi se va reciti pentru tot parcursul vieţii şi îndeosebi la pensie.
...Şi totuşi mi-e frică şi n-am trebui să-mi fie.

Drafts

2008-03-31T23:33:00.001+03:00

...Aseară dădeam multe mesaje unei fete cu ochi de vulpe şi zâmbet de brânză topită şi la un moment dat am rămas fără memorie pe telefon. Eu disperat de aşa întâmplare, căci trebuia neapărat să mai dau un mesaj am incercat să găsesc o soluţie să ies din impas, şi după o lungă perioadă de cugetare şi adâncă meditaţie m-am hotărât să-mi sterg toate draft-urile de pe tel.

...Îmi ocupau mai mult din jumate din memorie acele însemnări, ce în majoritate erau câcaturi dar mi-a fost milă să le sterg. Aşa că le-am dat copy paste pe un caiet şi de pe caiet aici ca să le poată savura orice plebeu curios.

...Nu's în ordine, nu's modificate ci pur şi simplu trântite la grămadă:

*Păcat că nu mai ţin minte cum arăţi!

*Eu de mult nu mai sunt El, ea încă este Ea.

*Regret c-am regretat când nu trebuia să regret.

*Cetate, joc, hârtiuţă, Sonata Arctica, bancă, zamca, trandafir, bancă, voroneţ, biliard, B-dul 1 Mai, inel, duş, Dorna...

*Panem et cercenses.

*El dormea, războiul dormea, lumea dormea cufundată în acel cap (S.P. Sartre)

*E un dor care nu doare.

*Imagini care apar înainte să fie trăite şi care nu mai pot fi trăite.

*Noaptea-i pentru dormit, ziua-i pentru visat.

*Culcă-te napoi, eşti mai simpatică când dormi.

*O frecventa erotic(Il. Boteanu)

*Nu-mi plac fetele înalte, is prea dilatate.

*Dor de tine dar în altă lume.

*Mă gândesc prea mult la eşec pentru a-l putea suporta.

*M-ai visat azi noapte şi ţi-ai adus aminte să mă pupi?

*Văd că ai o deosebită plăcere de a te încurca cu prietenii mei. Du-te dracului şi te combină cu fotografii tăi şi nu te băba şi-n singura bucată de viaţă care mi-o rămas liniştită.

*Ai degetele delicate ca nişte copite de oaie.

*Aştept o ea banală. E banală că nu vine. Şi n-o mai aştept mult, că-i banală. Se dă cu ruj ca să arate mai puţin banală, pentru ca măcar cineva s-o observe şi pe la spate să strige: O banală! E aşteptată şi aşteaptă şi ea ceva, pe cineva nu cred, n-are ea faţă de cineva. Ea din banalitatea ei a auzit şi pentru a fi indiferentă s-a dat cu mai mult ruj.

*Când nu eşti lângă mine eşti o obsesie, când mă ţii de mână eşti o obişnuinţă, când eşti în pat cu mine eşti o plăcere, când zici că mă iubeşti eşti o bucurie, prieten îmi eşti doar dacă eşti obsesie, obişnuinţă, plăcere şi bucurie.

*Îmi pare rau dar nu vă aparţineţi întru totul(S.P.Sartre)

*Mi-ai ciordit inima!

*Oţetar, sindrofie, lichea, protoconism, idiosincrozia.

*14 martie 2008 - după amiază. Prima dată când în Rynox am ascultat The Misery. Ciudat. Nu mi s-a făcut decât vag dor de ea. Am făcut o revizuire a trecutului foarte scurtă cât timp a ţinut melodia.

*Iau câcatul în mână, îl ridic către mulţime şi strig: Ia-tă! Acesta sunt eu! Mă ofer vouă, luaţi-mă! Şi arunc câcatul în ei.

*România este un pământ tragic unde totul se sfârşeşte în comic.(Paul Morand)

*Inteligenţa nu e o stare continuă(Oct. Paler)

*Poate că racul din mine...(O. P)

*În Rznox e glod. Puţină lume. E ciudat. Pentru că afară e frig. Dar totuşi mai vin oameni. Vin cu rucsace, poate de la munte. Muzica îmi e cunoscută, dar am uitat cine cântă. Mi-e greu acum să-mi aduc aminte. Fumul se ridică incontinu, în forme neregulate. Un solo de chitară mă face să fiu trist pentru că sunt afon. Tipul de la masa din faţă are tricou cu Marduk. Nu-mi place formaţia dar îl cunosc pe tip. Se vorbeşte despre băutură şi o început altă melodie. Donţt fade away cred că se cheamă, după refren presupun. Cafeaua nu mă surprinde, e bună. Îmi place că nimeni nu mă bagă in seamă...

*Ti urăsc femeie mai mult decât orice pe lume şi te iubesc la fel de mult.

*Oamenii visează mereu şi când termină de cisat îşi dau seama c-au murit.

*Nu înţeleg, inima pulsează sânge, ce treabă are ea cu iubirea?

*Dă-mi un motiv şi voi acţiona!

*Normal că mă enervez când mă judeci greşit. Mă enervez mai ales pentru că nu te pot face să te înţeleg şi să te conving că nu ai dreptate. Mă înfurii repede, inima-i de vină. E prea mică, vreau una mai mare. Cred c-o să-mi fac transplant dacă o să am destui bani şi dacă o să fie dispus un om puternic să mi-o doneze.

*Te-aş săruta în momentul ăsta, pari apetisantă.